Respectul Spaniei

Nu mi-am ascuns niciodată dispreţul faţă de naţionala Spaniei, un dispreţ construit cu o motivaţie temeinică în zeci de ani de zile în care am avut prilejul să-i văd de atâtea ori pe furioşii matadori băgându-şi frumuşel codiţa între picioare şi întorcându-se spăşiţi acasă de la fiecare turneu final de campionat mondial şi de la majoritatea europenelor.

Ceva, nu se ştie, a stat ca un blestem în capul atâtor generaţii de jucători spanioli de care am eu cunoştinţă, începând cu generaţia lui Santillana din jurul anilor '80 şi terminând cu generaţia lui Raul şi Morientes, jucători aflaţi acum la final de activitate. Şi asta în ciuda faptului că în toţi aceşti ani Spania a produs pe bandă rulantă echipe de club care au dominat competiţiile europene.

Însă acum este evident că odată cu generaţia actuală de jucători blestemul spaniolilor a dispărut. De fapt, jucătorii care au câştigat aseară titlul mondial au dus Spania acolo unde ar fi trebuit să fie de foarte multă vreme: sus de tot! Spaniolii au jucat dintotdeauna cel mai frumos fotbal din Europa, diferit de oribilul catenaccio italian, de stupidul hit and run englezesc sau de plictisitoarea mecanică germano-olandeză. Spaniolii au fost mereu sud-americanii Europei (deh, sângele latin apă nu se face), iubind mereu, indiferent de generaţie, jocul fantezist şi inimos, tradiţionalul joga bonito făcut de brazilieni.

Dar abia aseară Spania mi-a câştigat respectul. Fără să fie cea mai frumoasă campioană mondială pe care am văzut-o, Spania este totuşi una dintre cele mai meritorii, cu greu putând să-i conteste cineva succesul. Odată risipit ghinionul şi la nivelul echipei naţionale, odată găsită "reţeta" prin care fotbalul spaniol să prezinte o echipă de succes după un sezon intern obositor, mă aştept ca de acum încolo Spania să rămână acolo, sus, zeci de ani, cam aşa cum se petrece cu Germania, care indiferent de competiţia la care joacă (şi indiferent cât de prost o face!), de cele mai multe ori prinde un loc în faţă.