O amintire din 14 iunie 1990

Prin forţa lucrurilor, întrucât locuiam la doi paşi de Piaţa Victoriei, istoria străzii de la începutul anilor '90 nu îmi este o necunoscută. Deşi aveam doar 14-15 ani în acea vreme, curiozitatea faţă de fenomenele istorice şi faţă de istoria trăită pe viu, în general, m-a făcut să fiu martor ocular la o grămadă de evenimente, începând cu mitingul din seara zilei de 12 ianuarie 1990, care s-a încheiat cu demisia lui Dumitru Mazilu din CFSN (după ce îndrăznise să strige "Jos Iliescu!" alături de manifestanţi) şi terminând cu mineriada din septembrie 1991, care l-a debarcat de la putere pe Petre Roman, aruncându-l în acelaşi timp pe scena publică pe un oarecare Miron Cozma.

Îmi aduc aminte însă cu mare precizie, de parcă ar fi fost ieri, o întâmplare din data de 14 iunie 1990. În mod normal evenimentul #1 pentru populaţie ar fi trebuit să fie participarea României la Cupa Mondială, competiţie la care echipa noastră jucase deja un prim meci, pe data de 8 iunie, când Lăcătuş et comp. (nu pot să zic "Hagi et comp." întrucât Hagi nu jucase, fiind suspendat!) bătuseră URSS-ul cu 2:0. Probabil şi din această cauză Ion Iliescu a decis că ar fi un moment numai bun pentru ca poliţia să facă ordine în Piaţa Universităţii.

Între noi fie vorba, trecuseră deja 3 săptămâni de la alegerile din 20 mai, noua putere se pregătea de investitură şi Piaţa Universităţii îşi pierduse mult din forţă. Dacă în serile de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai se adunau în Piaţă, în zona "liberă de neocomunism", peste 100.000 de oameni, seară de seară, după alegerile din 20 mai decepţia oponenţilor regimului devenise evidentă şi piaţa devenea din zi în zi mai goală. De altfel, dacă îmi aduc bine aminte, în epocă fuseseră nişte discuţii privind continuarea protestului dar reprezentanţii partidelor istorice - în frunte cu preşedinţii Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu - deciseseră să accepte rezultatul alegerilor, să-şi preia (relativ) puţinele mandate şi să încerce să facă opoziţie parlamentară, alături de UDMR, atât cât se putea în condiţiile date. Până la urmă aceste partide, care aveau să formeze CDR-ul de mai târziu, însumau câteva zeci de mandate. Noul parlament încă nu se întrunise dar urma să o facă în jur de 20 iunie.

Totuşi, acest lucru consfinţea, practic, lipsa de sens a fenomenului Pieţei Universităţii. Aşa că sfârşitul Pieţei era aproape, numai că nimeni nu ştia când şi cum se va întâmpla. Îmi aduc aminte că am trecut prin Piaţa Universităţii într-o dimineaţă, cu vreo săptămână înainte de 13 iunie, şi sentimentul dominant era de tristeţe şi dezolare: pe caldarâm nu mai erau mai mult de 100 de manifestanţi care ocupau cele câteva zeci de corturi şi improvizaţii, iar aparenţa lor, să-mi fie scuzată lipsa de respect, era de simpli boschetari care în loc să meargă la muncă îşi permiteau "luxul" de-a o arde degeaba pe stradă. Lumea circula de colo colo ca şi cum nimic important nu era prin preajmă. Ieşirea de metrou dinspre Teatrul Naţional aproape că era obturată de munţii de gunoaie adunaţi în mai bine de o lună de manifestaţii iar în pasaj, unde era deja vizibilă cu ochiul liber mica iniţiativă privată (adică bişniţăreala cu casete, abţipilduri cu formaţii rock, insigne şi multe alte mărunţişuri), găseai mai multă forfotă decât sus. Pur şi simplu nimic nu anunţa violenţele ulterioare.

Istoria oficială o cunoaştem: în noaptea zilei de 12-13 iunie autorităţile au decis să acţioneze în forţă împotriva manifestanţilor care ocupau piaţa. Iniţial evacuarea are loc relativ paşnic, dar lucrurile se precipită "ciudat" în cursul dimineţii, după răsăritul soarelui, când un autobuz al trupelor de ordine ia foc, nefiind clar nici până în ziua de azi care a fost cauza incendiului. Ca răspuns la aceste "violenţe" autorităţile aduc noi trupe de ordine, care să apere liniştea publică nu se ştie împotriva cui. Manifestanţii rămaşi erau, repet, foarte puţini; tocmai de aceea violenţele disproporţionate care au urmat sunt şi astăzi un mister. Pe la prânz ştim că a luat foc sediul Poliţiei iar seara cineva a atacat televiziunea, prilej pentru Iliescu să dea istoricul comunicat prin care erau chemaţi la Bucureşti minerii. Ce s-a întâmplat de fapt acolo, şi cine a organizat violenţele, şi de ce, nu e clar nici până în ziua de azi. Cert este că în seara zilei de 13 iunie minerii, care văzuseră la televizor imagini ale violenţelor din Bucureşti, se suie în trenuri şi în dimineaţa zilei de 14 ajung la Bucureşti unde sunt preluaţi de "binevoitori" şi dirijaţi precis către diverse obiective.

Pe 14 iunie 1990 principala mea preocupare a fost, fireşte, să merg la liceu (Neculce), pentru că anul şcolar încă nu se încheiase. Eram în clasa a IX-a şi făceam ore după-amiaza. Evident că la şcoală am comentat cu colegii evenimentele din ziua precedentă. Pe la ora 12.00, când ne-am întâlnit noi, se ştia deja că minerii sunt în Bucureşti (eu îi văzusem dimineaţa din balcon, mărşăluind pe stradă) dar încă nu se ştia ce prăpăd făcuseră prin centru, pentru că veştile circulau greu. Până pe la 5 seara, însă, când am ieşit de la ore, ajunseseră pe diverse căi veşti despre atrocităţile comise de mineri, inclusiv despre devastarea sediilor partidelor istorice. Aşa că mi-am zis că n-ar fi rău ca după ore să merg prin oraş să văd, pe viu, ce se întâmplă. Zis şi făcut. Când s-au terminat orele am luat-o încet pe Titulescu spre Piaţa Victoriei împreună cu colegul meu de bancă. În mintea noastră ne închipuiam că vom putea lua metroul către Universitate. Pe la Doctor Felix deja am început să vedem o mulţime de mineri care îşi cumpărau fel de fel de nimicuri (ţigări, băutură sau mâncare) de la chioşcuri iar în Piaţa Victoriei am observat că pe toate zonele cu iarbă verde, dar şi în centrul pieţei, erau pâlcuri-pâlcuri de mineri care stăteau pe jos, fără să facă nimic. Cred că erau în jur de 2-300. Sigur erau mineri (adică nu securişti deghizaţi sau ceva de genul ăsta) pentru că... se vedea pe faţa lor că sunt mineri!

Am luat-o încet prin faţa muzeului Antipa, pe trotuar, şi am traversat către metrou. Pe iarba verde dintre Kiseleff şi Aviatorilor erau tolăniţi vreo 20-30 de mineri. Deodată am observat cum dinspre direcţia opusă se apropie un tânăr slăbănog, înăltuţ, cu ochelari, care părea ziarist fiindcă avea o cameră foto în mână şi o geantă de fotograf în spinare. Nu ştiu ce o fi fost în capul lui, că la un moment dat a dus camera la ochi şi a făcut o poză grupului de mineri. Atât i-a trebuit. Unul din mineri a izbucnit: "Bă, pe cine pizda mă-tii pozezi, mă?!" şi a sărit în picioare. Ca la un semn, toţi ceilalţi au sărit şi ei în picioare şi au început să meargă ameninţător către tânărul fotograf. Acesta, speriat, cu chipul tumefiat brusc de groază, a luat-o imediat la goană către Muzeul Ţăranului. Evident că minerii nu s-au lăsat mai prejos şi au început şi ei să-l fugărească. Pe măsură ce-şi dădeau seama ce se întâmplă, alţi şi alţi mineri se ridicau de jos şi o luau la goană ca să-l prindă pe nefericit, ca nişte copoi care fugăresc un biet iepure. Foarte repede, întregul grup s-a oprit undeva în faţa Muzeului Ţăranului; s-a văzut cum tânărul respectiv e luat la palme şi şuturi, apoi câţiva mineri l-au înconjurat pe nefericit, l-au băgat între ei şi l-au adus înapoi în piaţă, sub escortă. Când au trecut iarăşi pe lângă noi am văzut cum în decurs de câteva secunde fizionomia tânărului respectiv se schimbase radical: îşi pierduse ochelarii, avea părul răvăşit, îi curgea sânge din nas şi era foarte speriat. De asemenea, nu mai avea nici geanta, şi nici camera foto. Liderii minerilor sau mă rog, ăia care păreau mai importanţi, le ziceau celor care îl flancau: "Duceţi-l la guvern, la guvern! Să spună tot, să spună tot!" Într-adevăr, pâlcul de mineri s-a îndreptat zgomotos către clădirea guvernului, traversând intersecţia.

Toată scena cred că a durat maxim 15-20 de secunde. A fost suficient însă pentru a ne convinge atât pe mine, cât şi pe colegul meu să ne întoarcem frumuşel înapoi. Aşa că am făcut stânga-mprejur s-o luăm spre casă, când ne-am dat seama că în urma grupului masiv de mineri care îl escorta pe fotograf către clădirea guvernului mai venea, mai încet, încă un grup, care părea preocupat de ceva anume. Când au ajuns la câţiva metri de noi a devenit clar ce îi preocupa: "Desfă-o, mă!" "Ia arată, mă!" "Hai mă că nu ştii, dă-mi mie!" Minerii se chinuiau din răsputeri să desfacă aparatul foto şi unul mai deştept, care probabil mai văzuse o astfel de minunăţie tehnică, se chinuia să-i găsească mecanismul de desfacere în timp ce ăilalţi chibiţau curioşi în jurul lui. În fine, cu chiu cu vai ăla mai deştept a reuşit să desfacă aparatul şi spre oroarea mea am văzut cum scoate filmul, trage de el, îl întinde bine şi apoi îl ridică în sus, spre soare, încercând, în prostia lui, să vadă pozele. Individul se uita cu un aer savant la pelicula pe care tocmai o voalase în vreme ce restul ortacilor, încercau, peste umărul lui, să desluşească măcar o umbră inteligibilă, fiind nedumeriţi de faptul că nu se vede absolut nimic: "Bă, ăsta n-a pozat nimic!", "Ce dracu mă, e gol!", "Să vină poliţia, sigur e ceva aici!".

Atât. Din păcate chiar şi acum, după 20 de ani, proştii, idioţii, inculţii, bătuţii în cap, continuă să facă legea în România.