Acum băieţii ăştia ne vorbesc doct despre "cât de prost administrator e statul", adică, de fapt, acelaşi stat care a fost totuşi suficient de "deştept" încât să le dea lor pe mână, pe mai nimic, Petromidia, banii de la FNI, hotelurile BTT, terenurile institutelor de cercetare agricolă etc. etc. etc.
Cu siguranţă că ne aflăm în plină disonanţă cognitivă: statul e "prost" când e să ia decizii în favoarea sa, dar "deştept" când e să ia decizii în favoarea "noastră". Nu mai are nici un sens să încercăm să înţelegem ceva din această disonanţă cognitivă, sau dacă se află cu adevărat vreun paradox subtil în spatele ei. Ştim prea bine că nu se află nici un paradox ci e vorba de o simplă prostie care ne este servită de aceşti favorizaţi fetizi pentru că ne cred, în masă, nişte proşti. De fapt realitatea e mult mai crudă: statul român în ultimii 20 de ani nu a fost altceva decât, aşa cum zicea Karl Marx în secolul XIX, un simplu instrument exploatator în mâna unei clase de privilegiaţi. Dar s-a ajuns la un capăt de drum.
Nu mai suntem în secolul XIX. Popoarele nu mai sunt izolate, fiecare în găoacea lui. Statul român, ca instrument de exploatare, nu îşi mai poate oprima supuşii fără să dea socoteală. Iar prin "socoteală" nu trebuie să înţelegem cine ştie ce revoluţie, ci diverse efecte sociale, simple, precum:
- emigrarea masivă (vaca de muls îţi pleacă pe altă păşune);
- scăderea natalităţii (sclavii refuză să se înmulţească, numărul lor scade şi stăpânii de sclavi vor fi ei înşişi obligaţi să muncească);
- retardarea performanţei economice (fără "creiere", decazi până la nivel de Africa).
Vrând nevrând, dacă vrea să fie competitiv pe plan internaţional, statul român trebuie să iasă din mentalitatea de secol XIX. Dacă vrea să mai existe şi peste 20 de ani statul român trebuie să înceteze să fie un instrument în mâna patricilor, băseştilor, pedeliştilor, pesediştilor, copoşilor etc. etc. etc. şi să devină un instrument al tuturor. Nu, Doamne-fereşte, în sensul bolşevic al cuvântului (în care "toţi" erau reprezentaţi de partid şi partidul de conducător şi nomenclatura din jurul lui) ci în sensul european al cuvântului, în care statul îşi dă silinţa să protejeze interesele tuturor cetăţenilor săi plătitori de taxe, nu doar ale celor mai privilegiaţi dintre ei.
Ori, niciodată Statul român nu a fost mai anti-popor ca în perioada de după introducerea cotei unice, adică din 2005 încoace. Cota unică, despre care am mai scris (e drept, fără să-mi pese, şi într-un dispreţ total faţă de ceea ce cred toţi papagalii care au diplomă de studii economice - spre deosebire de mine, un biet "filozof" trecut totuşi prin economia reală) a fost şi este o modalitate criminală de a transfera costurile creşterii economice bazată pe credit, dar şi povara crizei, de la cei puţini şi care au mai mult, către cei mulţi şi care au mai puţin.
Explicaţia e foarte simplă. Trăim într-o ţară, şi ca în orice altă ţară, există un cost minim al vieţii ce are o anumită valoare: după calculele mele grosiere, venitul minim de care ar avea nevoie un român pentru a supravieţui solitar (locuind singur) e undeva pe la 1000 de lei pe lună.
Şi acum să-i luăm pe 2 români: Ion, care câştigă 1500 de lei brut şi Gigel care câştigă 5000. Amândoi sunt impozitaţi cu 16%. Câţi bani îi mai rămân disponibili lui Ion dacă scădem costul minim al vieţii? Vreo 260 de lei, adică 17,33%. Dar câţi îi rămân lui Gigel? 64%.
Cifrele sunt scoase din burtă, desigur, toate dările pe salariu sunt ceva mai mari, dar sper că se înţelege ideea. Cota unică îi favorizează numai pe unii, cu atât mai puţini cu cât banii sunt mai mulţi, şi îi defavorizează pe cei mulţi, cu atât mai mulţi cu cât banii sunt mai puţini. Cu alte cuvinte, cei mulţi, care ar putea cheltui masiv, au mult mai puţini bani la dispoziţie decât cei (foarte) puţini, care câştigă foarte mult dar care, tocmai pentru că sunt puţini, nu au cum să susţină prin consumul propriu toată economia. În aceste condiţii, în care marea majoritate a populaţiei productive abia îşi duce cheltuielile de la un salariu la altul, imbecilii care ne guvernează speră prosteşte în "reluarea economiei", "creştere economică" şi alte asemenea năzbâtii. Suntem în plin teatru absurd. Soluţia corectă ar fi o impozitare progresivă care să creeze un echilibru real şi o proporţie corectă între disponibilităţile financiare ale tuturor oamenilor muncitori din ţara asta, indiferent dacă au 1500, 5000 sau 10000 de lei salariu. Adevărata "cotă unică" e cota progresivă care le dă dreptul tuturor oamenilor muncitori, indiferent de salariu, să se bucure de o proporţie egală din veniturile lor.
În acest caz, ce ar putea aduce o cotă de 10%? În esenţă, nimic. Că e 10%, 25% sau 16%, cota unică tot în defavoarea majorităţii rămâne. Şi majoritatea va reacţiona la fel cum a făcut-o în ultimii 5 ani: va fugi masiv din România. Pentru că tot în spinarea ei va pica greul crizei.
După 5 ani este clar care a fost rolul real al cotei unice: acela de a favoriza financiar clientela de partid şi de stat, angajată masiv în funcţii de conducere în fel de fel de instituţii, comitete şi comiţii ale statului şi de a arunca în spatele prostimii nota de plată făcută de această clientelă.
Aceleaşi principii se aplică şi în ceea ce priveşte firmele. Firmele mici (de obicei româneşti) sunt kilărite cu graţie de o aşa-zisă cotă favorabilă când mult mai normal ar fi ca până la cifre de afaceri mărunte, de 100-200.000 de euro pe an, să nu fii obligat să plăteşti la stat altceva decât TVA şi impozitele pe salarii. În loc de asta micile firme sunt puse în rând cu coloşii multinaţionali şi până să apuci să te dezmeticeşti pe piaţă, deja eşti plin de datorii la stat ca un câine vagabond de purici. Cu toate astea imbecilii care ne guvernează şi patricii lor din dotare sau din opoziţie îşi închipuie că o cotă unică de 10% ar rezolva ceva. Nu ar rezolva nimic. Românii vor prefera mai degrabă să înfiinţeze firme în Italia, Spania sau aiurea (numai în Italia sunt peste 50.000 de firme înfiinţate de români) decât acasă.
O altă prostie vehiculată intens în mass-media este legată de "îmbunătăţirea colectării". Această prostie îmi aduce aminte de o alta, foarte prezentă în anii '90, când se spunea că din cauza salariilor mici avem corupţie. La vremea respectivă era clar că toată problema corupţiei era una care ţinea de etică, nu de sărăcie (există destui oameni săraci şi cinstiţi, nu?). Dar, treacă de la noi. Încet-încet statul a început să-şi plătească slujbaşii din ce în ce mai bine, fără nici o noimă, fără nici un plan de a verifica sau măsura performanţa, pur şi simplu pentru că acest lucru, mărirea mecanică a salariilor, ar fi reprezentat panaceul corupţiei. Rezultatul îl ştim cu toţii: corupţia nu a dispărut, noi fiind în continuare, alături de bulgari, campionii europeni la corupţie. Au crescut în schimbele sumele corupţiei: în anii '90 nu vedeai poliţişti făcându-şi palate din trafic de permise, sau profesori făcând excursii de 10 zile la Paris şi stând în hotel de 4 stele, din meditaţii, sau medici cu vilă făcută din micile "atenţii" date de pacienţi. Acum vezi!
Ori, aceeaşi problemă etică o putem remarca şi acum, când vorbim despre "îmbunătăţirea colectării". Problema nu e că statul nu are instrumente "eficiente" de colectare. Problema e că oamenii şi firmele nu (mai) sunt dispuşi să se lase ... "colectaţi". Pentru că există o uriaşă problemă de etică a statului român. Statul român ne ia bani şi îi cheltuie, Dumnezeu ştie pe ce.
Dumnezeu ştie pe ce, dar în presă mai transpar câteodată, ca dintr-un coşmar, fel de fel de ştiri legate de maşini Logan care costă 75.000 de euro, WC-uri de 100.000 de lei, pixuri de 100 de lei şi aşa mai departe. Nu în ultimul rând, borduri. În condiţiile în care economia zilelor noastre e complet informatizată şi verificarea unui preţ, indiferent de produs (fie el o pioneză sau o şaibă din motorul unui stivuitor), nu ar lua mai mult de 5 minute, statul român nu are o instituţie care să publice periodic preţurile recomandate de achiziţie pentru diversele produse necesare unei instituţii. S-ar putea vedea atunci cu cât cumpără statul săpun, pixuri sau Dacia Logan. Românii ar putea reacţiona dacă preţurile ar fi prea mari sau, dimpotrivă, s-ar simţi în siguranţă dacă ar vedea nişte preţuri corecte. În loc de toate astea, atunci când se pune problema ca Statul să ceară bani, e ca şi cum românilor le-ar cere bani o gaură neagră. Mai e de mirare, astfel, că există probleme de ... "colectare"?
Patriciu a iesit de la 'naftalina din alte motive.
RăspundețiȘtergereIn 2008 facea pe-a profetul in toate doar pentru a evidentia "schimbarea lumii" si "noua era" in care va prima pretul barilului de petrol ... 200$.
Cand sa atinga 150$/barilul, pe motive strict speculative, s-a dus in cap la 35. A doua oara n-a mai atins 90 si iar s-a aruncat... in gol.
Ce ne transmita melita interesului personal si a echipei internationale de lucru?
... sfarsitul euro.
A zis de cota unica? Eh... l-or fi intrebat papagalii de la Pro TV.
Nu sunt de acord legat de cota unica pe salarii. De ce? Pentru ca impozitarea progresiva e una profund incorecta pentru cei care muncesc mai mult. Adica eu daca muncesc mai mult sunt descurajat de catre impozitul mai mare pe care-l platesc. Pe de alta parte sunt incurajat sa lucrez la gri (adica cu salariul minim pe cartea de munca si restul la negru). Cota unica este foarte corecta pentru impozitul salarial, deoarece daca cineva plateste 16% la 1000 de lei e 160 de lei.. 16% din 10000 e 1600 de lei.
RăspundețiȘtergereSi pentru costul vietii exista deduceri personale.
Crezi ca pe cel cu 5000 de lei salariu nu-l doare sa dea 800 de lei doar impozit la stat (+toate celelate cheltuieli aferente salariului).
In schimb si in institutiile statului ar trebui sa existe o renumeratie bazata pe merit, cum e la majoritatea firmelor private, de fapt acolo e buba ascunsa.
Draga Dragon, iata alte idei, in completarea argumentatiei corecte a lui Lucian privind incorectitudinea cotei unice :
RăspundețiȘtergere1. In perioade de scadere economica, cota unica inseamna taxare ridicata in termeni reali a veniturilor mici si taxare redusa in termeni reali a veniturilor mari. Exemplul lui Lucian a fost cat se poate de clar. Daca mai punem la socoteala faptul ca in timpul unei crize veniturile reale pot scadea cu mare probabilitate, mentinerea cotei unice inseamna o taxare reala ridicata a veniturilor mici. Spus in alti termeni, ESTE ABSOLUT NECESAR CA SUB UN PRAG MINIM AL VENITURILOR SALARIATILOR SI FIRMELOR, COTA UNICA SA FIE ELIMINATA. Ceea ce, logic, inseamna trecerea la un sistem bazat pe ptraguri de impozitare.
2. Salariul tau este o constanta a industriei in care lucrezi. Salariatul roman incaseaza venitul net, pentru el angajatorul platind toate taxele, spre deosebire de economiile anglo-saxone sau liberale, de unde vine conceptul de cota unica. In Romania, nivelul salarial este dat, in cvasitotalitatea cazurilor, de industria in care salariatul lucreaza, ci nu de performanta sa reala. Cu alte cuvinte, ca salariat cu tot salariul inregistrat pe cartea de munca, nu poti sa spui ca "tu muncesti mai mult, deci meriti sa-ti ramana mai mult". Tu ai salariul pe care il ai, deoarece in ramura economica in care esti angajat s-a ajuns la un echilibru independent de vointa ta. Asadar, nu exista o flexibilitate reala a impozitarii la nivelul salariului, care sa te indreptateasca sa afirmi ca "daca muncesti mai mult, esti descurajat de impozitul mare". Daca salariul tau este inregistrat integral pe cartea de munca, in proportie de 99% ai un venit constant, oricat de competitiv crezi tu ca esti fatza de colegii tai.
3. Cota unica a avut scopul de atragere a investitorilor straini. Cu cat cineva aducea mai multi bani din afara, cu atat era taxat mai putin in termeni reali. In acest moment, paradigma economica s-a schimbat, investitorii se afla in expectativa in cel mai bun caz, sau in panica, in cel mai rau caz. Investitori reali nu vor reaparea in economia romaneasca decat peste cativa ani buni. Mentinand cota unica in acesta perioada caracterizata de alta paradigma economica, se realizeaza taxarea mai mare in termeni reali a veniturilor mici (vezi punctul 1) in timp ce nu se mai realizeaza atragerea unui input nou.
@Luigi:
RăspundețiȘtergereMunca ca orice altceva e un bun. Eu cand merg la munca imi vand cunostintele si experienta acumulata + timpul meu angajatorului care ma rasplateste pentru asta cu salariu. La orice firma privata exista diferente intre salariile angajatilor in functie de performante. Salariul nu este o constanta a industriei, este un echilibru dintre cererea de munca si oferta pe piata a oemenilor calificati, iar cei care stiu mai mult decat altii sunt rasplatiti mai bine, altfel s-ar muta la alta firma. Asta nu inseamna ca se modifica salariul lunar in functie de cat de mult muncesti. Doar ca esti mai sus pe grila de salarizare, sau mai jos in functie de cat de apreciat esti.
Asta cu asigurarea nivelului minim de venit este la fel de gresit ca si salariul minim pe economie, intreaba-l pe Bogdan Glavan, iti explica mai bine decat as putea eu ;).
Pe ce baza vrei stabilesti praguri de impozitare. Sa zici ca unul e bogat iar altul sarac. De ce sa fie cel care a invatat si a muncit mai multi ani ca sa devina un profesionist apreciat cu un venit "mare" sa fie amendat de catre un impozit mult mai mare fata de un muncitor necalificat care n-a fost in stare sa dea nici macar bacul?
Si sa nu zici de solidaritate... de cand se fura ca-n codru la noi si un politist comunitar cu liceu e mai bine platit decat un medic dupa 10 ani de studii, ma doare fix in cot de solidaritate si nu vreau sa fiu soldiar decat cu mine.
Dragon, eu am expus în text argumentul cel mai simplu care arată că de fapt cota unică e profund inechitabilă. Dar trebuie să recunosc că în România, unde banul public se sifonează la greu, ai şi tu o foarte mare dreptate. De altfel şi asta am ţinut să subliniez în text. Sunt însă convins că dacă statul va reuşi să recâştige încrederea contribuabililor, nu va fi nici o problemă să aplice un sistem de taxare echitabil.
RăspundețiȘtergerePana statul Roman recapata increderea contribuabililor, cred ca o sa fie morti de batranete chiar si nepotii mei inexistenti acum. Din pacate aparent adoptam modelul Greciei... ne fura atatul asa ca hai sa-l furam si noi .. si tot asa in cerc.
RăspundețiȘtergere@Dragon
RăspundețiȘtergereIn expunerea ta se cam incurca categoriile logice relativ la care am inceput discutia. Exemple: A)salariul unui angajat fatza de salariul altui angajat, cu A')salariul aceluiasi angajat in momente diferite;
B)eliminarea cotei unice pentru veniturile sub un anume prag, cu
B')garantarea venitului minim;
C)bogat - merituos, cu
C')sarac - necalificat;
D)cota unica, cu
D')solidaritate sociala
Se ating firele primejdios de mult.Daca as fi in locul cuiva care argumenteaza astfel, m-as gandi sa finisez atat logica cat si discursul. Altfel, analiza ajunge sa fie o lamentatie.
In opinia mea, conflictul de logica privind intelegerea cotei unice este urmatorul:
Suporti un impozit real ridicat pentru ca nu ai capital (sau venituri, daca esti angajat).
Suporti un impozit real redus pentru ca ai capital (sau venituri).
Cota unica incurajeaza formarea capitalului, pe termen lung. (aversul monedei)
Cota unica nu are legatura directa cu etica, nivelul de studii, calificarea, meritele, etc.!
Totusi, prin faptul ca este un impozit, cota unica mai are si rolul de arbitru al alocarii resurselor financiare(veniturilor) curente.
(reversul monedei)
Cand resursele financiare sunt ieftine, iar piata functioneaza, cota unica ii incurajeaza pe cei mai buni producatori de capital, fiind totodata si un indicator al atributului de piata libera.
Conditiile de pe piata din acest moment sunt mult diferite de cele in care cota unica ar functiona ca magnet al capitalurilor si arbitru al competentelor. Deoarece climatul general este de neincredere si conservare a resurselor, capitalurile nu mai circula. Rolul de magnet pentru capitaluri al cotei unice a disparut. A ramas doar rolul de arbitru al alocarii resurselor financiare curente disponibile (tot mai putine). Adica a ramas doar reversul monedei, doar costul ipoteticei atractivitatii a unor noi capitaluri.
Deoarece am ramas doar cu costurile cotei unice, se impune schimbarea politicii fiscale, pentru intervalul in care piata este caracterizata de raritatea capitalurilor.
In acest moment, necesitatea este de reducere a povarei fiscale duse de cei mai mici agenti economici (si a salariatilor cu venituri mici) cu modestul obiectiv al mentinerii lor in viata.
Teoria nu mai are valoare daca pentru aceasta teorie trebuie sa mori. Cota unica nu e vreun principiu sacrosanct al eticii si puritatii. Este doar o politica fiscala, ca multe altele. Daca iti aduce ceva o mentii, daca nu, o schimbi.