Citindu-l pe Marx cu ochii Ralucai Stroescu

Capitalul, vol. 1, cap. 10: Ziua de muncă, secţiunea 1: Limitele zilei de muncă

"Capitalistul a cumpărat cantitatea de muncă la preţul per zi. Pentru el, valoarea ei este corelată cu lungimea unei zile. Astfel, a cumpărat dreptul de a-l face pe muncitor să muncească pentru el timp de o zi. Dar ce este o zi de muncă?

În orice caz, e ceva mai mic ca durată decât o zi calendaristică. Dar cu cât mai mică? Desigur, capitalistul are propria lui idee despre treaba asta, adică durata necesară a unei zilei de muncă. [...] Capitalul merge înainte pe baza unui singur impuls, şi anume acela de a crea valoare şi plus-valoare, de a face mijloacele de producţie [care sunt în proprietatea capitalistului, n.m.] să absoarbă o cantitate cât mai mare de supra-muncă.

Capitalul nu e decât muncă moartă care, ca un vampir, supravieţuieşte numai cu sângele muncii vii, şi trăieşte cu atât mai mult, cu cât soarbe mai mult sânge. Timpul în care muncitorul munceşte este timpul în care capitalistul consumă puterea de muncă pe care a cumpărat-o de la el. [...]

[Muncitorul îi spune capitalistului, n.m.:] [...] 'Dacă extinzi nelimitat ziua de muncă, tu vei putea într-o zi să foloseşti o cantitate de muncă mai mare decât aş putea recupera eu în 3 zile de odihnă. Munca pe care o câştigi tu înseamnă consumul fiinţei mele. A-mi folosi munca şi a-mi jefui munca sunt două lucruri complet diferite. [...] Mă plăteşti pentru o zi muncă, dar mă foloseşti cât pentru 3. Treaba asta e împotriva contractului nostru şi împotriva legilor pieţei. Îţi cer, aşadar, o zi de muncă având o lungime normală...' "

Asta scria Marx pe la 1860.

147 de ani mai târziu, în România "europeană", o angajată pe nume Raluca Stroescu moare în casa ei cu dosarele de lucru în braţe. Mă întreb, pentru ce dracu' au mai trecut ăştia 147 de ani? Pentru ce dracu' ne-au murit pe capete bunicii şi străbunicii în 2 războaie mondiale? Pentru ce dracu' ne-am trăit o copilărie de căcat în care ne bucuram la un Cico şi o Gumela? Nu putem dracului să dăm timpul înapoi şi să fim la 1860, dacă tot o ducem ca la 1860? Măcar ştim o treabă, şi am fi şi contemporani cu Eminescu.