Lupta cu cancerul de colon: filmul evenimentelor

Poate sunt oameni interesați să afle cum s-a manifestat acest nenorocit de cancer de colon de care am avut parte, așa că m-am gândit că ar fi bine să las aici filmul evenimentelor.

În primul rând trebuie să spun că boala a fost extrem de parșivă și se poate spune că am descoperit-o din întâmplare. Odiseea a început imediat după sărbătorile pascale din 2023, adică în aprilie 2023, când am avut o criză de gută care părea că nu mai trece.

Eu am mai avusesem înainte două crize de gută: una la 40 de ani (în 2015) și alta pe la 44 de ani (prin 2019). De fiecare dată trecuse ușor cu o priză de colchicină. 

De data asta, spre surprinderea mea, criza a persistat. Adică am luat, ca de obicei, o priză de colchicină, mi-a trecut, dar apoi, când am pus iar gura pe carne - nu cine știe ce - m-a luat iar. Asta m-a derutat un pic, pentru că nu mai trăisem niciodată așa ceva. Așa că am luat hotărârea să devin vegetarian, ca să fiu sigur că-mi scade acidul uric. Zis și făcut. Aprilie, mai, au fost luni în care nu am pus gura deloc pe carne. De 1 iunie, cu prilejul vacanței copiilor, am ieșit pe traseul Brăila - Tulcea (Delta Dunării). La Brăila, în prima seară, am mâncat niște sărmăluțe la mătușa mea și durerea de picior m-a luat iar. Asta m-a enervat la culme, că aveam deja câteva săptămâni bune de când nu mai mâncasem carne. Am făcut iar pauză de carne.

 

În iunie 2023, la „masa tăcerii” din grindul Caraorman (în Deltă)

Abia către sfârșitul lui iulie, când am fost în concediu, ajungând până la Budapesta, am reînceput să bag carne. Și a fost ok. Totuși, am observat că oboseam ușor. Înainte puteam merge kilometri întregi într-o zi, rupeam pantofii. Acum, mă mișcam mai greu. De nevastă-mea nu mai zic, ea obosea după 500 de metri și lucrul ăsta era complet anormal.

În realitate erau deja niște semne pe care eu n-am știut să le interpretez.

Primul dintre ele: la baie. De câțiva ani, n-aș putea zice de când, dar în orice caz de ceva vreme, scaunele mele nu mai aveau formă. Nu erau (sau nu am văzut, sau nu am știut eu să disting) cu sânge, nu erau diareice, dar erau moi, ca o pastă. Nu am dat atenție acestui lucru, am zis că o fi de la dietă. Și atunci când aveau formă, erau subțiri. Ca un cârnat d-ăla „de bere”. Doar acest semn, și ar fi fost suficient ca să mă alarmeze că există ceva ce îmi blochează colonul. Însă nu i-am dat atenție, fiindcă nu m-a învățat nimeni.

Al doilea semn: și eu, și nevastă-mea devenisem tot mai palizi. Asta n-ar fi cine știe ce, că sunt destui oameni palizi dar, altfel, sănătoși. Însă palmele noastre erau și ele foarte palide. Ca și cum sângele ar circula greu prin extremități. Mâinile noastre erau albe ca brânza. La un om sănătos degetele, mai ales vârfurile, trebuie să fie rozalii. La noi erau cadaverice.

Al treilea semn: oboseala, de care am amintit. Dar am zis că o fi din cauza vârstei. Deh, la 48 de ani nu mai ești ca la 20...

Totuși, dacă la Budapesta s-a întâmplat să nu mă mai doară piciorul după ce am mâncat carne, mi-am zis că a venit momentul să-mi fac analizele și să văd cum stau cu acidul uric. Așa că la începutul lui septembrie 2023 m-am dus la clinica privată M.¹, la doctorița A. La clinica privată M. aveam contract de la muncă. Un contract minimal, care ne acoperă un set de analize pe an și alte câteva răhățișuri.

De doctorița A. ar fi trebuit să mă feresc pentru că aveam deja dovada că e idioată. Fusesem prima oară la ea în 2020, după declanșarea pandemiei, doar pentru un control de rutină, și în urma analizelor îmi prescrisese să iau statine fiindcă aveam, vezi Doamne, colesterolul ridicat (aiurea, era vreo 200, cum îl am eu de obicei). Din fericire nu am luat-o în serios atunci, statinele sunt niște porcării sinistre, dar asta ar fi trebuit să mă pună în gardă. În loc să fiu mai precaut, m-am dus ca prostul tot la ea.

De data asta, la analize mi-a ieșit hemoglobina mică (la bărbați trebuie să fie minim 13, la mine era un pic peste 10) și deficit de fier (anemie feriprivă). Așa se explicau paloarea excesivă și oboseala. Mai târziu, doctori mai înțelepți mi-au explicat că în mod normal tâmpita aia, văzând că am hemoglobină 10, trebuia să mă trimită val-vârtej la hematologie, de unde să ajung la gastroenterologie, de unde să ajung la colonoscopie. Ăsta e traseul ca să se vadă dacă pierzi sânge pe undeva. Și dacă se descoperă că pierzi sânge, de ce și cum. Și întrucât ești bărbat și nu ai menstruație, cel mai probabil ai ori niște hemoroizi nasoi, care ar trebui să-ți facă viața friptă și să știi de ei, ori o tumoare - adică un cancer - prin mațe, pe undeva.

În loc să se alarmeze, tembela aia mi-a dat să iau vitamine și suplimente cu fier, cu recomandarea să mă monitorizez și să revin după câteva luni. I-am povestit toată treaba cu guta și concluzia ei a fost că trebuie să fie din cauză că nu am mai mâncat carne.

Circumspect din fire, nu am luat chiar toate suplimentele pe care mi le-a dat ea, ci doar o parte, și după o lună, pe la sfârșitul lui octombrie 2023, am repetat analizele. Părea că e totul ok: fierul crescuse, crescuse și hemoglobina. „Deci asta trebuie să fi fost cauza”, mi-am zis. Cum se apropiau sărbătorile de iarnă, m-am gândit că simpla suplimentare a dietei cu mai multă carne va fi suficientă ca să-mi rezolv anemia feriprivă și să-mi revin.

Aiurea.

Pe la începutul lui ianuarie mi-am repetat analizele și erau din nou proaste. Fierul, hemoglobina, la pământ. Mai rău: începusem să am și niște dureri atroce de stomac, dar numai la anumite mâncăruri. De pildă la iaurt sau la ciorbă. Mă durea stomacul groaznic și nu înțelegeam de ce. Credeam că am un ulcer.  

Și mai rău: dacă am văzut că rezultatele analizelor din ianuarie au ieșit prost, am început să iau din nou suplimente cu fier. Și de data asta abia le-am suportat. Mă durea stomacul îngrozitor de la ele. Nu știam ce se întâmplase în câteva luni (noiembrie, decembrie, ianuarie) dar sigur nu era bine. Cu chiu, cu vai, le-am luat aproape toată luna februarie, apoi mi-am repetat analizele la finalul lunii și mi-am zis că dacă nici acum nu ies bine, mă duc la medicul meu de familie și încep investigațiile cu el. 

Evident, analizele au ieșit rău. De data asta nici nu se cunoștea că luasem suplimentele. Efect zero. 

La începutul lunii martie am zăcut prima săptămână, m-am simțit foarte rău. Între timp începusem să am și niște transpirații incredibile noaptea, pur și simplu lăsam cearșaful ud sub mine. Și începusem vizibil să slăbesc. Greutatea mea normală era de ani de zile stabilă pe la 64-65 de kilograme. Acum am constatat uimit că mai aveam doar 61. Nu știam să zic când și de ce pierdusem 3-4 kg.

Eram hotărât să merg la doctorul meu de familie de îndată ce mă pot ridica din pat, dar când mi-au trecut durerile, a murit socrul meu. Dă-i și aleargă, înmormântare, toate cele... a trecut și luna martie.

Dar la începutul lunii aprilie m-am prezentat la doctorul meu de familie și i-am expus toată treaba, cu guta, cu anemia feriprivă. 

Dânsul m-a pus să fac imediat un test de „hemoragii oculte”. Acesta detectează dacă există sânge, chiar și invizibil, în scaun. Bineînțeles, testul a ieșit pozitiv. Așa că mi-a făcut bilet de trimitere la hematologie. 

Întrucât nu aveam de gând să mai întârzii, fiind conștient că ar putea fi ceva grav la mijloc, am decis să fac toate investigațiile la privat, și le-am făcut la Sanador. Acolo dai banul și ești programat imediat. 

Practic, a urmat traseul hematologie > gastroenterologie > colonoscopie + endoscopie > CT și în nici 3 săptămâni de când intrasem pe ușa medicului de familie aveam verdictul: cancer de colon care mi-a atacat și stomacul (de aici durerile ca de ulcer). Toată „distracția” asta m-a costat peste 6000 de lei, dar a meritat, pentru că dacă mergeam „la stat”, să aștept „când e liber”, azi aș fi putut fi mort. Explic mai jos de ce.

Până la finalul lunii aprilie aveam deja verdictul și îmi și găsisem echipa de chirurgie. M-am operat la un spital mic de la mine din cartier, „Sf. Maria” (fostul Grivița), chirurgul meu fiind dna. doctor Dinu, căreia îi prezint și pe această cale toată stima și toată recunoștința mea. Pe 29 aprilie m-am internat o zi la spital, ca să mă cunoască și oamenii ăia și să-mi facă și ei niște analize. În mod normal trebuia să mă operez imediat, dar urma Paștele, așa că am stabilit de comun acord, cu dna. chirurg, ca operația să aibă loc chiar de ziua mea, pe 10 mai. Nu neapărat de ziua mea, dar așa s-a nimerit și nu voiam să o amân nici o secundă.

Practic, pe 10 mai 2024 am murit prima oară și am renăscut încă o dată. Consider că am, de acum, o a doua viață. Ziua de naștere a rămas aceeași, dar de acum încolo îmi voi sărbători re-nașterea - câți ani și câte zile oi mai avea.

Între timp - chiar în luna aprilie - îmi apăruse și o umflătură ciudată pe burtă. Mi-a apărut pur și simplu într-o seara, am simțit că mă doare ceva prin burtă și, deodată, poc!... mi s-a umflat ca un guguloi burta, undeva în stânga. Și mă durea rău, am chemat și salvarea. Era o formă ca de „alien” din... filmul „Alien”. La palpare mă durea și nu puteam dormi noaptea decât pe partea dreaptă. Ăia de la Salvare nu prea au știut ce să-mi facă (am constatat că mai nou Salvarea nu are medic, are doar "paramedici", adică niște băieți simpatici care știu și ei să bage o injecție, o perfuzie, și să te ia pe sus să te ducă la „urgență” dacă ești grav), dar măcar mi-au făcut o injecție cu un calmant și durerea a trecut. După aceea guguloiul a rămas relativ stabil, până în seara zilei de 9 mai, când m-a durut iar foarte rău, dar deja eram internat și urma să mă operez în câteva ore.

Între timp ajunsesem să cântăresc 54 de kilograme și verigheta nu-mi mai stătea pe inelar. De atunci o port pe degetul mijlociu.

Între 29 aprilie și 8 mai, ziua în care m-am internat în vederea operației, am stat ca pe ace. Aproape că nu m-am dat jos din pat, aveam grijă să mă mișc cât mai lent, nu care cumva să deranjez tâmpenia aia de umflătură. Inutil de spus, am avut destule momente de disperare, am vorbit cu nevastă-mea ce să facă dacă mor, chestii de-astea. Nu bănuiam câtuși de puțin că peste o lună avea să treacă și ea prin asta, deci era să o îngrop eu pe ea, nu ea pe mine. Nici copilului nu i-am ascuns că s-ar putea să mor. De altfel mă vedea topindu-mă de la o zi la alta.

Pe data de 5 mai a fost ultima oară până luna asta când am condus mașina. M-am dus la un spital, un alt spital, la finul meu care e doctor cardiolog, să-mi facă o fișă de cardiologie în vederea operației. Apoi mașina a zăcut 4 luni, nemișcată, în parcare. Abia luna asta am început iar să conduc. Din fericire nu am avut nici un fel de probleme de adaptare. Teoretic ar trebui să merg la revizie cu ea peste vreo 2-3 săptămâni, dar o să-i fac revizia la primăvară. Ce rost are? De la ultima revizie abia am mers cu ea vreo 1500 de kilometri... Eu mergeam cel mai mult vara, în perioada de concediu.

Pe 8 mai, dimineața, m-am prezentat la spital, și pe 10 mai - chiar de Izvorul Tămăduirii - am fost operat. Operația în sine a decurs bine și pe lângă tumoarea respectivă medicii au mai scos și un abces care putea plezni în mine, ucigându-mă instant, în orice clipă. Din păcate, având în vedere natura tumorii au fost nevoiți să-mi intervină și pe stomac, ceea ce a dus la blocajul acestuia („gastropareză”). De aceea a fost nevoie de o a doua operație, practic o lună m-am hrănit numai cu perfuzii și de-asta ajunsesem la 42 de kilograme - lucru de care n-am devenit conștient decât după ce am ieșit din spital și m-am pus prima oară pe un cântar. La drept vorbind stomacul nu-mi funcționează cum trebuie nici acum, dar au refăcut ei circuitele interne, ca să zic așa, și acum mă pot hrăni și încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine, deoarece am trecut binișor de 50 de kilograme.

Din cauza gastroparezei, în loc să mă externez în 7-10 zile, cum ar fi fost normal, m-am externat după aproape 50 de zile. Și în spital am avut momente de disperare, că nu mai suportam, mă simțeam ca la pușcărie, mereu legat de câte o perfuzie, am zis că plec pe semnătură, dar mi s-a explicat că în câteva zile ori voi veni înapoi în patru labe ori, dacă mă voi încăpățâna să rămân acasă, voi muri. Fiindcă stomacul meu, din păcate, nu a trecut cu bine peste prima intervenție și e mort.

Fiind două operații dificile, cu intervenție pe mai multe organe, nu s-a pus problema să fie făcute laparoscopic. Ambele s-au făcut cu tăietură deschisă, m-au tăiat cum tai peștele pe burtă, când îl cureți să-l pui în tigaie. De-asta am și acum, după mai bine de 4 luni de la ultima intervenție, disconfortul ăla din zona operației. Recuperarea e mult mai grea decât după o intervenție laparoscopică, dar altfel mă plimb, ies constant afară și merg cât mai mult. Azi, de exemplu, când a ieșit soarele, am ieșit până pe Calea Victoriei, am stat jumătate de oră în părculețul Iorga, am citit pe o bancă, apoi m-am întors prin Piața Victoriei. Am făcut cu prilejul ăsta peste 6.000 de pași - deloc rău. Când merg simt disconfortul din zona abdomenului, dar trebuie să fac mișcare fiindcă mișcarea e vitală pentru recuperare. E adevărat, nu am voie să ridic greutăți și tocmai de-aia nici nu mă forțez. La cumpărături iau doar chestii cu o greutate moderată, iar chestiile grele (de exemple baxurile de apă) le luăm online cu Glovo sau Tazz.

Cam așa s-a desfășurat toată povestea. Cancerul de colon e foarte perfid și dacă n-ar fi fost chestia cu guta poate că nu m-aș fi dus să-mi fac analizele în toamna trecută, prilej cu care mi-am descoperit anemia.

Între timp am învățat și ce este „scala Bristol”, de existența căreia habar n-aveam. O altă chestie utilă pe care ar trebui să o știe orice absolvent de liceu, dacă s-ar preda la orele de anatomie. Dacă nu știți despre ce e vorba, se poate căuta pe Google! 😊

De acum eu intru într-o „perioadă de probațiune” care va dura cam 5 ani, timp în care cancerul ar trebui să nu mai revină pentru a mă considera definitiv scăpat de el. Am înțeles că dacă nu revine în primii 5 ani, sunt șanse foarte mici să mai reapară. Sigur, poți să te îmbolnăvești peste 10 ani de alt tip de cancer, dar asta e altceva. Niciodată nu putem ști ce ne rezervă viitorul.

Doamne ajută și sănătate tuturor!

---

¹ Nu voi da nume, că n-am de gând să mă trezesc cu vreun proces pe cap. Dar fina mea, care e medic și care a colaborat cu clinicile M., mi-a zis ulterior că e practică de bază, asumată, ca ăstora care au abonamente „pe firmă” să li se acorde cât mai puțină atenție, pentru a se obține profit maxim de pe urma abonamentului. Dacă tâmpita de doctoriță A. mi-ar fi recomandat să mă investighez, clinica ar fi trebuit să-mi ofere un mic discount, conform contractului de „abonament”. Or, sunt destui oameni care se investighează fără nici un abonament, deci la preț întreg. Cum am făcut și eu la Sanador.