Ca să explicăm: mecanismul imperialist al SUA, care se bazează pe petrodolar, a fost explicat de Michael Hudson în capodopera sa economică, Superimperialism, apărută la vreun an după șocul Nixon. Așadar nu voi face decât să reiau pe scurt explicația sa de acolo.
În 1971 SUA erau în faliment, după toate criteriile și socotelile tratatului de la Bretton-Woods. Practic, dintre cele două mari superputeri de la acea vreme - URSS și SUA - primii care au dat faliment de facto, nemaiputând să-și îndeplinească obligațiile internaționale, au fost americanii. Mai precis, americanii au devenit incapabili să mai asigure stabilitatea sistemului monetar internațional în care fiecare dolar era echivalentul unei anumite cantități de aur. Măcinați de costisitoarele războaie de după 1945 (Coreea de Sud, Vietnam) americanii au tot tipărit dolari-hârtie fără nici o legătură cu cantitatea de aur în circulație până când în 1971 - în ajunul „șocului Nixon” - efectiv nu au mai putut susține minciuna oficială: dolarii nu mai aveau nici o acoperire în aur, deveniseră pur și simplu niște hârtii.
În acel moment Nixon a luat hotărârea „șocului”, adică a decuplat dolarul de orice referință la aur. Nu intrăm în explicații, că o lungim. Cert este că șocul a fost dublat de câteva mișcări extraordinar de inteligente, dintre care cea mai inteligentă a fost „împrietenirea” cu țările arabe și înțelegerea făcută cu acestea: noi, americanii, vă dăm arme, voi, arabii (ulterior OPEC), vă vindeți petrolul numai în dolari US.
Care a fost avantajul acestei înțelegeri? Păi, avantajul e ușor de priceput: la nivel mondial s-a creat o cerere cvasi-continuă și practic infinită de dolari americani. Toate țările lumii aveau nevoie de petrol, deci toate țările lumii aveau nevoie de ... dolari americani. Dar cum putea o țară oarecare să facă rost de dolari? Păi, nu există decât două modalități mari și late: 1. să exporți ceva în SUA și să încasezi dolari, sau 2. să cumperi bonuri de trezorerie americane, ca să iei dobândă pe ele, adică... să finanțezi deficitul bugetar al SUA! Așadar SUA aveau tot interesul să crească deficitele comerciale cu toate țările lumii. Din America plecau în afară, prin comerț, dolarii, care se reîntorceau apoi ca investiție în deficitul guvernului federal. La momentul răscumpărării, Rezerva Federală tipărea dolarii cu dobândă și îi dădea înapoi creditorului. Creditorul, cu dolarii-dobândă își cumpăra petrol și ce îi prisosea, apoi băga iar în deficitul guvernului SUA, și tot așa. Așa ajunseseră la un moment dat chinezii, de pildă, să dețină vreo 4 triliarde de dolari (4.000.000.000.000 $) din datoria Americii. Acum mai au doar 1.07 triliarde, sub Japonia care are 1.15 triliarde. Și Rusia deținea până în urmă cu câțiva ani peste 1 triliard din datoria americană, dar acum cred că nu mai dețin nimic. De când cu sancțiunile Putin refuză să mai cumpere dolari, adică refuză, practic, să mai finanțeze datoria de stat americană.
Rezultatul practic al acestui mecanism pervers a fost că SUA și-au permis, și își permit, de aproape 50 de ani, să funcționeze constant pe deficit bugetar. Anul ăsta deficitul bugetului federal e prognozat să ajungă la cca.
Numai că mecanismul acesta are și el hibele lui. În primul rând pot să apară „idioți” cum au fost Ghadaffi, Hugo Chavez ori Saddam Hussein, sau cum sunt iranienii, sau cum e acum și Putin, care refuză să-și vândă petrolul pe dolari. „Idioții” vor euro, ruble, yuani, lei moldovenești, dracu' știe ce și de ce, dar nu dolari. Chestia asta e nasoală fiindcă diminuează cererea planetară de dolari, altfel zis capacitatea guvernului SUA de a funcționa ca free-rider / pasager clandestin, pe bani-hârtie. De aceea „ticăloșii” mici sunt lichidați rapid iar ăia mari, care nu sunt așa de ușor de împușcat, sunt puși la colț, sancționați, scoși de pe piață (a se vedea ce pățesc Maduro și iranienii), în așa fel încât piața să nu fie dominată decât de prietenii SUA, care cer „US dollar$” pe marfa lor.
Și tot de aceea, având în vedere că nu se poate conta la nesfârșit pe loialitatea întregii planete, americanii și-au dezvoltat propria industrie petrolieră care ajunsese până de curând să exporte aproape la fel de mult cât o făceau saudiții (192 miliarde USD față de 231 miliarde USD ale saudiților în 2018). Un mecanism destul de sănătos, de altfel, prin care să încasezi dolarii de care băltește planeta fără să crești deficitul federal. Numai că petrolul american are o mare problemă: extracția lui e foarte scumpă, fiindcă provine ori de pe platforme maritime, ori din rezerve de șist. El nu e profitabil decât dacă prețul petrolului pe piețele mondiale e de peste 45-50 de dolari pe baril. În rest, pur și simplu e mai bine să-l lași în pământ, că te costă mai mult să-l extragi decât să-l vinzi! Și chiar și așa, mecanismul are sens când prețul petrolului e pe de la 80-100 de dolari în sus / baril, pentru ca încasările să însemne ceva. La 51 de dolari, să zicem, abia acoperi costul de producție și rămâi cu niște firfirei. Mă rog, tot mai bine decât nimic...
Ceea ce înseamnă că la 25 de dolari pe baril americanii sunt în întregime dependenți de bunăvoința partenerilor lor (mai ales Arabia Saudită) de a continua să-și vândă marfa proprie pe dolari. Mai mult, la un preț de 25 de dolari și cu o cerere în scădere pentru petrol, care începe să fie înlocuit energetic de Li-Ion, și care devine tot mai puțin important într-o economie digitalizată, cererea mondială de petrol care se poate vinde pe dolari poate că nici nu va putea finanța deficitul federal prognozat pentru 2020. Dacă cererea pentru petrodolar scade sub un anumit nivel sau, mai rău, dispare, pur și simplu Statele Unite ale Americii vor fi nevoite să se autofinanțeze prin tipărire brută și masivă de monedă, care știm prea bine ce înseamnă (am trăit-o în anii '90 pe pielea noastră): disoluție. Alternativa ar fi, desigur, reîntoarcerea către producția de bunuri în interiorul SUA și reluarea unor relații comerciale specifice și corecte cu restul planetei, bazate pe schimburi reciproc avantajoase. Cam asta a încercat Trump la începutul președinției sale, numai că deși treaba asta e - teoretic - posibilă, ea nu poate fi făcută de pe o zi pe alta, pentru simplul motiv că nu poți repara în câțiva ani ceea ce s-a stricat în toată epoca postbelică, adică în șaptezeci și cinci de ani.
Este întâmplător, așadar, că americanii se decid să se retragă din Afganistan și din Irak? Nu. Aceste retrageri sunt echivalentul retragerii Imperiului Roman din Dacia. Ocupația acelor zone a devenit prea costisitoare. Imperiul nu o mai poate finanța.
Atâta doar că, spre ghinionul americanilor, nu mai suntem în anul 275 e.n. „Agonia” nu va dura 200 de ani. Ar vrea ei! În câțiva ani totul va fi „over”, la fel cum s-a întâmplat cu dezintegrarea imperiului britanic sau cu dezintegrarea URSS. În cazul imperiului britanic, între independența Irlandei (1922) și a Indiei (1947) nu au trecut decât 25 de ani. Căderea URSS a fost și mai brutală: de la „independența” Poloniei (1989, alegerile care l-au propulsat la putere pe Mazowiecki) până la dezintegrarea propriu-zisă abia au trecut vreo 1000 de zile...
Așadar nu știm cât va dura agonia americană, dar lucrurile cu siguranță se vor accelera la un moment dat nebunește, fiindcă, na, asta e, suntem în 2020, nu în 275. Ele deja se accelerează enorm cu cele trei lovituri masive la care asistăm acum (coronavirusul, prețul petrolului și căderea brutală a burselor, care echivalează cu „arderea” a mii de miliarde din active financiare, inclusiv din fondurile de pensii care ar trebui să facă mai lină viața generațiilor viitoare). Personal, cred că imposibilitatea finanțării deficitului federal va duce în câțiva ani la diverse penurii grave de aprovizionare, dublate de revolte armate, împușcături de tot felul și scene ca în Mad Max care se vor sfârși în cele din urmă cu secesiunea statelor relativ „sănătoase” economic de cele cu grave dezechilibre bugetare. Pentru România cel mai important lucru este să nu se lase trasă la fund de gigantul care se scufundă. Dacă ne vom scufunda odată cu americanii, nu vom fi iertați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu