Hai să ne calmăm: eșecul cu Albania nu e cel mai rușinos din istoria Tricolorilor. Tot în Franța s-a petrecut și celălalt.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam să ieșim din grupe, fiindcă mi-a fost clar, încă din preliminarii, că asta e cea mai proastă echipă națională de când urmăresc eu echipa națională a României, adică de 34 de ani (mai precis, din primăvara lui 1982, de la 1-0 cu Cipru în deplasare, un meci pentru preliminariile Euro 84 transmis la acea vreme în direct de TVR; l-am văzut, cum altfel, alb-negru). Mai mult, mă așteptam să ieșim cu 1 punct. Dar nu mă așteptam să ne bată Albania. Nu, chiar așa ceva nu credeam că e posibil. Credeam că vom pierde cu 2 sau 3-0 cu Franța, cu cel puțin 1-0 cu Elveția, și că vom face un 0-0 sau 1-1 cu Albania. În nici un caz nu mă așteptam să ajungem, cum necum (total nemeritat, dacă e să fim sinceri), în fața ultimului meci cu Albania având șanse reale chiar la locul al doilea, și acolo să capotăm lamentabil. Chiar așa ceva nu-mi puteam închipui. Nici acum nu prea-mi vine să cred, deși au trecut aproape 24 de ore.

Și totuși, hai să nu facem o tragedie, pentru că fotbalul nostru a suferit de-a lungul timpului cel puțin un dezastru și mai mare. Incomparabil mai mare. Tot în luna iunie, și tot în Franța, dar nu la Lyon, ci ceva mai la sud, la Toulouse.

9 iunie 1938. Campionatul Mondial, organizat în Franța, ultimul de dinaintea războiului mondial. Pe vremea aia participau 16 echipe care jucau între ele în format de cupă: optimi, sferturi, semifinale și finală. Pentru echipa României tragerea la sorți a fost una de vis: urma să jucăm cu ... Cuba. Cuba nu mai participase niciodată la un campionat mondial, și nici nu mai avea să participe vreodată. Se calificase pentru simplul motiv că toți adversarii săi din America Centrală și de Nord (inclusiv marile puteri ale zonei, Mexicul și SUA) se... retrăseseră din preliminarii, socotind că drumul până în Europa va fi prea lung și nu își merită banii, pentru că vor părăsi competiția rapid.

În esență, cubanezii erau atunci, ca și acum, niște desculți. Erau printre proștii zonei lor de calificare. Vai mama lor. Distrușii distrușilor. Dar au profitat de ocazie ca să participe. Dacă erau să se califice pe bune, n-ar fi reușit. În preliminariile din 1934 Mexicul îi eliminase într-unul din tururile preliminare bătându-i cu scorul general de 12-3. Mexicanii, la rândul lor, au fost eliminați de echipa SUA care a obținut calificarea. Cu două luni înaintea meciului cu România, tot Mexicul îi bătuse cu 6-1. Cam asta era echipa Cubei.

România, care avea o generație deosebită, din care făceau parte Dobai (golgeterul Ripensiei Timișoara), Silviu Bindea (vârf legendar, tot al Ripensiei), Iuliu Bodola (cel care a fost, până la apariția lui Hagi, golgeterul naționalei și multă vreme lider absolut al selecțiilor) și Nicolae Covaci (fratele mai mare al lui Ștefan Covaci, antrenorul legendar din anii 70), pornea nu doar „mare” favorită. România era o favorită gigantică, imensă, colosală. Era ca și cum s-ar juca azi Germania - Gibraltar. Adică o campioană mondială împotriva unor distruși.

Fotbaliștii noștri erau profesioniști. Da, fotbalul era profesionist în România interbelică. Fotbalul încă nu era globalizat ca în ziua de azi, așa că o participare de succes la Campionatul Mondial nu îți asigura un contract la Real Madrid, dar cu siguranță îți asigura bani mai mulți, un salariu mai mare, un posibil transfer la una din echipele de top din București, și nu în ultimul rând femei (multe). Exista, așadar, o miză pentru care fotbaliștii noștri, profesioniști, nu ar fi trebuit să se împiedice de amărâții ăia de cubanezi.

Și totuși, în primul meci, jucat pe 5 iunie, ai noștri au simțit cum le trece glonțul pe la ureche. S-a terminat 3-3 după ce ai noștri au deschis scorul prin Bindea în minutul 35 și totul părea că va decurge normal. Dar cubanezii au întors rezultatul cu două goluri marcate în minutele 44 și 69. Cu chiu, cu vai, ai noștri au reușit să egaleze pe final, în minutul 88. Tot cubanezii au marcat primii și în prelungiri, în minutul 103, dar Dobai a stabilit scorul final în minutul 105. Se părea că Zeul Fotbalului ne dăduse un avertisment.

Cum pe vremea aia nu se băteau lovituri de departajare, a urmat o rejucare pe data de 9 iunie, pe același stadion. Demni înaintași ai fotbaliștilor de azi, componenții de atunci ai echipei României nu au luat în serios ceea ce li se întâmplase în primul meci. Nici un semnal de alarmă, nimic. Avertismentul Zeului Fotbal nu a fost nici auzit, nici înțeles. De altfel, martorii vremii spun că românii se antrenaseră execrabil pentru meciurile cu cubanezii, fiind așa de siguri de calificare încât își petreceau serile mai mult prin oraș, bătând restaurantele și cafenelele până seara târziu. Astfel încât pe 9 iunie s-a produs incredibilul: după ce ai noștri au deschis scorul (prin Dobai în min. 35) și au intrat la vestiar conducând cu 1-0, după pauză cubanezii au întors rezultatul. De data asta nici un zeu al fotbalului nu ne-a mai salvat de rușine. S-a terminat 2-1 pentru Cuba.

Rezultatul este socotit și azi una dintre cele mai mari surprize din istoria Campionatului Mondial. Ca să înțelegeți ce înseamnă acest rezultat: în sferturi de finală Cuba a fost demolată de Suedia cu 8-0, Suedia care, și ea, a fost măturată în semifinale de Ungaria cu 5-1. Între acea victorie împotriva României și 23 februarie 1960 (așadar timp de 21 de ani, 8 luni și 14 zile) echipa națională a Cubei a mai disputat 28 de meciuri, câștigând unul singur. Cam asta a însemnat rușinea pățită de generația din 1938. Cu mult mai mare decât cea de aseară.

Nu de alta, dar Albania sigur o să mai bată pe cineva în următorii 21 de ani. Măcar că mai joacă odată cu noi...

Și tot pentru linișt(ir)ea lui Nicușor Dan

Conform datelor BEC, în alegerile prezidențiale din 2014, la turul 1 (2 noiembrie 2014), în secțiile incriminate de 'mnealui, pe care le puteți vedea aici, Ponta l-a bătut pe Iohannis cu 4.139 de voturi la 4.025.

Toate acestea în condițiile unei prezențe la vot de, țineți-vă bine, 60.71%!

Ponta, adică PSD-ul, a pierdut aceste secții, cum de altfel a pierdut tot sectorul, abia în turul 2, când Iohannis a aspirat majoritatea celorlalți votanți (Ponta cred că și-a mai atras în turul 2 doar sprijinul votanților lui Tăriceanu și al altor candidați insignifianți - Vadim, Rotaru).

Or, ce observăm acum? Observăm că pe 5 iunie PSD-ul a luat în aceste secții în jur de 3.100 de voturi! În condițiile unei prezențe la vot în sectorul 1 de numai 36.54%! Așadar, în condițiile în care prezența la vot a scăzut față de 2014 cu un procent enorm de 40%, voturile pro-PSD au scăzut cu doar 25%! Asta înseamnă că PSD-ul și-a mobilizat electoratul mult mai eficient decât au făcut-o adversarii, decât a făcut-o „dreapta” în general! De-asta a pierdut Clotilde Armand. Altădată să-și învețe oamenii să stea în secții, nu să dea fuga la Maroon 5!

În orice caz, a fost ultima oară când mi-am cheltuit votul pe USB. La primari am votat cu candidații PSR, pe care-i cunosc personal, chit că n-aveau nici o șansă. Dar la consilii am vrut să votez util, să nu-mi irosesc votul, așa că am votat cu USB, vrând sincer să le acord o șansă. Acum constat că Nicușor Dan ăsta e ceea ce s-a zis despre el: un procesoman care suferă de mania persecuției. Aștept cu interes și curiozitate să-l văd ce va face după preluarea mandatului de consilier local. Oare va găsi vreun motiv să se dea singur în judecată?

Să facem un desen din care să înțeleagă și Nicușor Dan de ce a pierdut Clotilde Armand

Dacă te uiți la secțiile pe care le reclamă Nicușor Dan (dă click pe link) vei constata cu ușurință un lucru: majoritatea sunt așezate la periferia Bucureștiului, adică pe acolo pe unde cazi de pe hartă (vreo două chiar sunt pe la șoseaua de centură, încă una fiind situată fizic chiar în Sectorul 6), prin mahalale, iar cele câteva mai apropiate de centru sunt în zone locuite tradițional de familii de ceferiști. Care votează cu PSD-ul.

Acum, Nicușor Dan se miră că mahalaua și cu muncitorii pensionari au votat mai mult cu candidatul PSD decât cu Clotilde. Eu nu pot decât să mă mir de mirarea lui.

Poate cu prilejul acesta descoperă și el că Sectorul 1 nu se câștigă doar cu Ateneul, Cișmigiul, Piața Victoriei sau Str. Paris, și că „salvarea” trebuie să treacă și pe la periferie, nu doar prin centru, pe unde se fâțâie hipsterii. De altfel Clotilde Armand, pe care eu am votat-o la Consiliu, a avut o campanie corectă, începută chiar în periferii, deși după aceea am mari dubii că a mai trecut de multe ori pe acolo, în așa fel încât să devină cu adevărat cunoscută locuitorilor.

În orice caz, faptul că „salvatorii” găsiți de USB au refuzat să presteze în secțiile periferice, mai puțin cool, departe de centru, preferând mai degrabă să fugă la concertul Maroon 5, spune multe despre ce fel de oameni a adunat în jurul său USB-ul. Pentru că am înțeles că de fapt USB a avut reprezentanți în secții, dar aceștia pur și simplu nu au venit, altfel zis le-a fost lehamite să se ducă la mama dracului, prin țigănime, și să-și piardă frumusețe de duminică.

Cu asemenea oameni n-ai nici o șansă, nu doar să câștigi alegerile, dar nici măcar să generezi vreo schimbare. Nicușor Dan ar trebui acum să tragă concluziile necesare legate de procesul intern de recrutare, pe cine vrea să atragă USB-ul, cum vrea să se impună etc., pentru că doar cu zevzeci adunați de pe Facebook te râd și curcile. După ce a răposat Vadim, parcă, parcă era nevoie să apară unul care să se plângă că-i furat... Și de care să râdem noi.

O fi el ăla?!