Comuniștii și anti-comuniștii suferă de aceeași boală

Pe comuniștii români (puținii care sunt) îi cunosc. Mulți sunt simpatici, o parte sunt bătrânei care plimbă opaițele pe la mormântul lui Ceaușescu, o altă parte nu sunt bătrâni, dar tot ce au putut da mai bun din ei în 24 de ani de postcomunism a fost să facă presiuni pentru schimbarea denumirii PAS în PCR.

Ei suferă de o boală. Simpatică, aș zice. Se numește (voi folosi un eufemism blând) lipsă crasă de discernământ. Fiind foarte puțini și oropsiți, orice idiot care își pune o perucă roșie în cap și țipă „sus comunismul!” e întâmpinat imediat cu aplauze și îmbrățișări. Nu contează că ai noștri comuniști de fapt sunt divizați în vreo câteva grupuscule politice care se disprețuiesc între ele și se consideră demne sau nedemne urmașe ale mărețului trecut. Când apare unul nou - hop cu uralele! Și de multe ori ăla nou se întâmplă să fie trimis în misiune de SRI, care, conform Legii Siguranței Naționale, are sarcină să investigheze și să infiltreze aceste grupuscule. Dar dacă se dă roșu la cap - hop cu uralele!

Iată însă că nu numai comuniștii suferă de boala asta, ci și anti-comuniștii. Am avut surpriza neplăcută azi-dimineață să deschid Facebook-ul și să văd că Liviu Mihaiu - ăla de la Radio Guerilla - își pișă ochii de zor pe povestea siropoasă a lui Ioan Tobă zis Hatmanu, care a stat 18 ani la pușcărie după 1946. Parte în URSS, parte în România. Cică:

Din jurnalul Locotent-colonelului Ioan Toba, zis Hatmanu..primele zile dupa 18 ani de inchisoare comunista. A murit in 1979 la coada la CEC..El nu e erou, insa.

Și dă un citat, în care Ioan Tobă zis Hatmanu își povestește primele trăiri acasă după 18 ani. Aici e toată povestea siropoasă dată de Mihaiu.

Nu-mi venea să cred pe cine îl martirizează ăsta. Inițial am crezut că Mihaiu ori e bou, ori e bou. După aia, schimbând vreo două replici cu el, m-am dumirit și mi-am dat seama că a doua variantă e cea adevărată.

Dar care e problema? Păi, pe scurt, cetățeanul ăsta, Ioan Tobă zis Hatmanul, s-a remarcat pentru România într-o zi din august 1940 când împreună cu detașamentul lui de cavaleriști i-a gonit pe sovieticii care doriseră să mute granița Bucovinei, hodoronc-tronc, nițeluș... după Putna. Omul a intervenit prompt și i-a dat înapoi pe invadatori, pe granița pe care oricum o furaseră cu câteva săptămâni mai înainte. Bravo! Admirabilă bravura militarului nostru! Numai că după acest gest de un eroism exemplar, Ioan Tobă zis Hatmanul s-a mai remarcat prin ceva. În timpul războiului a condus niște trupe mixte germano-române de luptă împotriva partizanilor din spatele frontului. Calitate în care kilărea civili la greu. Pam pam pam! Cum te prindea că dai mămăligă vreunui partizan - pam pam pam! Bine, nimic de zis, omora și partizani, pe bune. Dar în calitate de comandant al acelor trupe (azi le-am numi „trupe antitero”) a lăsat în urmă niscaiva „victime colaterale”, ca să mă exprim eufemistic. În fine. 23 august l-a prins la Berlin unde nemții îl invitaseră la un „curs de perfecționare”. Credeți că „eroul” nostru, care jurase credință României, i-a lăsat baltă pe nemți? Că putea, pur și simplu, să se predea, să le spună gazdelor sale că pentru el războiul, practic, a luat sfârșit (nemții l-ar fi băgat într-un lagăr de prizonieri de unde ar fi ieșit în 1945). Ei, aș. Ioan Tobă zis Hatmanul a socotit mai util să îmbrace uniforma Waffen SS, deci să dezerteze din armata noastră și să întoarcă armele împotriva armatei române, și să continue să se agațe de mitralieră, de partea Reichului nazist, până în mai 1945, când a abandonat în sfârșit lupta, odată cu capitularea generală a Germaniei, pe undeva prin Austria.

Acest om, așadar, a făcut 18 ani de pușcărie dintr-un motiv foarte simplu: pentru că a fost un criminal și un trădător. El nu a făcut, așadar, închisoare „comunistă”. El a făcut, pur și simplu, închisoare. Nu comuniștii l-au băgat la închisoare, ci faptele sale. Punct! Însă Mihaiu, la fel ca amicii mei comuniști de partea cealaltă, se extaziază și dă din coadă fiindcă, întâmplător, acest criminal era și anticomunist!

„Rușine!” e un cuvânt prea puțin aspru pentru acest Liviu Mihaiu care se vrea ecologist, formator de conștiințe, deschis la minte, democrat etc. și care în realitate, după cum se vede, e atât de dus cu capul încât e gata să-i ia în brațe pe toți naziștii. E adevărat, cum zice el, că Ioan Tobă zis Hatmanul și-a ispășit pedeapsa pentru faptele sale. Dar de aici până la a face din soarta acestui criminal un model de demnitate anticomunistă e o diferență uriașă. Acest Ioan Tobă măcar are un mormânt (a murit liniștit, la vreo 75 de ani, în timp ce stătea la coadă la... CEC!), spre deosebire de zeci de mii de soldați români care au murit în război fără să știe nimeni de ei. Bunicul meu, de exemplu, care a murit în bătălia de la Sevastopol pe 9 mai 1944, nu are decât o cruce într-un cimitir din Brăila. Pentru că trupul său nu a fost recuperat niciodată de pe front sau din apele mării, unde o fi dat Dumnezeu să-și odihnească somnul de veci... Tot ce știu despre el, știu doar din poza de nuntă și din alte câteva poze de pe front, făcute cu camarazii de arme. Mama a fost orfană o mare parte a copilăriei sale și a trebuit ca bunica mea să-i schimbe numele după numele celui de-al doilea soț, ca s-o poată da cum trebuie la școală, fiindcă sub vechiul nume figura ca „fiică de chiabur” și avea închise o mulțime de uși (fiind, să ne înțelegem, fiica unui soldat român mort pentru patrie - un țăran din Bărăgan cu ceva mai multe hectare decât alții - în orice caz, nu prea multe). Și acum vine acest nesimțit de Mihaiu, apărător de naziști, să mă învețe pe mine cum e cu comunismul și cu anticomunismul? Sictir!

PS. Să fim bine înțeleși. Dacă ăsta își pișa ochii pentru suferința unui om, a unui Raskolnikov, după 18 de închisoare, nu aveam nimic de obiectat. Pe mine însă m-a înfuriat că insinuează că, vezi Doamne, comuniștii sunt de vină pentru că a comis atrocități și, pe cale de consecință, că individul a plătit pentru ele!