A fost Revoluția, revoluție?

Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Actualul regim de după 1989 a stăpânit țara tot 24 de ani. Fiecare regim lasă în urma sa, după 24 de ani, un faliment.

În 1989 regimul era cvasi-falimentar, deși multe cifre arătau bine, și nu doar pe hârtie, ci chiar în realitatea de zi cu zi. Problema era că anumiți indicatori arătau bine cu prețul sacrificării confortului imediat al populației, a cărei viață de zi cu zi se îndepărta de la an la an de standardele minime ale cetățenilor țărilor occidentale din acea perioadă. Și problema aceasta, de fapt, nu era doar a României, ci a întregului sistem al „socialismului real”. Economia superplanificată nu mai făcea față rigorilor sau, mai bine zis, lipsei de rigoare a liberalizării prețului petrolului de după „șocul Nixon”. Atunci când a introdus superplanificarea centralizată ca unic sistem de management al economiei permis statelor așa-zis „socialiste”, Stalin nu și-a închipuit că va veni o vreme când resursa energetică principală a unei industrii moderne - petrolul - nu va fi la discreția blocului sovietic ci va trebui obținută de pe piața liberă, și nu oricum, ci doar cu valuta „dușmanului”, adică dolarul american. Și nu doar că trebuia să obții petrolul de pe piața liberă, încercând să-i vinzi occidentalului ceva (ce?) ca să faci rost de dolari, dar prețul „aurului negru” urma să mai și fluctueze nebunește de la an la an, făcând astfel în mod obiectiv imposibilă orice tentativă de superplanificare. Cum mai puteai să superplanifici economia când astăzi petrolul era 3 dolari, mâine 10, poimâine 40 și răspoimâne 20?! Regimurile „socialismului real” s-au trezit prinse într-o capcană pe care nu o prevăzuseră (deși la noi fuseseră destui, de exemplu Mircea Malița, care vorbiseră de „șocul energetic” și intuiseră implicațiile nefaste ale lipsei de control asupra factorului energetic) și au început, rând pe rând, să colapseze. Limitele superplanificării economiei începeau acolo unde începea absența informației exacte, care să poată fi prelucrată.

La noi, Ceaușescu a iubit mai mult „planurile cincinale” decât bunăstarea populației. De dragul planurilor cincinale i-a îndemnat pe oameni să mai ia un palton pe ei (nu cred că e o ironie a sorții faptul că a murit el însuși într-o zi de iarnă, îmbrăcat în palton). Ceilalți conducători din Est au fost mai raționali și și-au dat seama că economia superplanificată nu mai poate funcționa strict din motive obiective, nu că ar avea cineva ceva cu ea, drept pentru care au scutit populația de sacrificii inutile. Dar le-au lăsat oamenilor pe cap în 1989 niște țări deja îndatorate (Polonia, Cehoslovacia și Ungaria aveau împreună în 1989 o datorie externă care se măsura în zeci de miliarde de dolari; RDG-ul a scăpat „ieftin”, fiind absorbit de RFG). În acest sens falimentul Estului era de domeniul evidenței. În România confortul populației fusese sacrificat de dragul economiei; în celelalte țări se păstraseră cât de cât aparențele unui confort al populației, dar totul cu sacrificii economice dureroase, care au ieșit cu claritate la iveală abia după 1989 deși în unele țări (mai ales în Polonia) se vedea deja de ani buni că starea economiei e mai mult decât problematică.

În ceea ce privește falimentul celor 24 de ani care au trecut din 1989 încoace, acesta e semnificativ dacă ținem cont de faptul că aproape nimeni nu mai vorbește de evenimentul primordial - Revoluția din 1989 - ca de o „revoluție”, ci doar ca de o „lovitură de stat”, „intervenție străină”, „conspirație” etc. Cu siguranță toate aceste caracterizări aduse evenimentelor din 1989 sunt, într-o oarecare măsură, corecte. Dar tot așa de adevărat este că evenimentele din 1989 au fost prea complexe pentru a fi caracterizate doar ca „revoluție”, sau ca „lovitură de stat”, sau ca „intervenție străină”. Eu cred că există câte ceva din fiecare.

Starea de spirit a populației era fără îndoială revoluționară, pentru că se dorea sincer o schimbare. Nu neapărat o schimbare de regim politic. N-are rost să idealizăm. Oamenii vroiau în primul rând mâncare la discreție, confort acasă și să poată călători liber în occident. Cine își închipuie că românii filozofau pe ascuns despre relația dintre democrație, pluripartidism, economie de piață și globalizare e dobitoc. Oamenii erau sătui, pur și simplu, de Ceaușescu. Trecuseră 24 de ani cu „cârmaciul”. Erau și mai sătui după ce acesta anunțase terminarea achitării datoriilor externe și nivelul de viață rămăsese la fel (eu aici am următoarea supoziție: cred că Ceaușescu a continuat austeritatea și după declarația din aprilie 1989 pentru că, pe de o parte, știa că începând cu 1990 URSS nu va mai da nici unui stat „prieten” petrol la preț subvenționat, plus că va cere doar dolari, dar și pentru că avea în plan să creeze o bancă de investiții pe modelul FMI; în ambele cazuri avea nevoie la fel de mare de valută ca și până atunci). Erau și mai sătui văzând ceea ce vedea oricine, și anume că în Est au loc schimbări majore, dar pașnice, chiar cu largul concurs al autorităților comuniste, numai la noi nu se schimbă nimic. Erau și mai sătui după Congresul al XIV-lea, când toată lumea sperase că Ceaușescu va renunța de bună voie la putere și i-o va ceda lui Nicu (românii ar fi acceptat și o dinastie de tip nord-coreean, numai să se schimbe ceva; Nicu era văzut de marea majoritate a populației ca un reformator). Spre disperarea oamenilor Ceaușescu s-a dovedit complet inflexibil, încremenit în iluziile sale, incapabil să înțeleagă ce se petrece în jurul său, încapabil să priceapă că îi trecuse vremea. Și lui, și regimului său. Inflexibilitatea sa nu a făcut decât să agraveze lucrurile și să-i pecetluiască soarta.

Așadar, întrucât starea de spirit a populației era revoluționară putem aprecia astfel că din perspectiva populației ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 chiar a fost o revoluție. Oamenii au ieșit cu sinceritate în stradă pentru o schimbare. Au cerut o schimbare, evident în bine, că doar nu era nimeni dement să demonstreze pentru o schimbare în rău. Nu s-a manifestat pentru a fi distruse fabrici, locuri de muncă, pentru ca România să sufere un dezastru demografic și pentru ca locul unui singur dictator să fie luat de o întreagă clasă politică dictatoare. Dacă au manifestat pentru ceva, oamenii au făcut-o atunci pentru un socialism prosper, nu pentru un capitalism mizer.

Atâta doar că rezultatul real al acestor 24 de ani e cel care e. Ceea ce înseamnă că astăzi este o necesitate ideologică să se facă uitată starea revoluționară a populației de atunci, scoțându-se în față „lovitura de stat”, „scenariul” etc. Sigur că, pe fondul stării revoluționare a populației, s-au petrecut niște lucruri tipice unei lovituri de stat: s-a pus la cale diversiunea teroriștilor, care a provocat victime absolut nevinovate dar a și radicalizat populația de partea noii puteri; puterea a fost acaparată exclusiv de un grup provenind, în fond, tot din rândul oficialilor sau al apropiaților regimului „criminal și ilegitim” (cel mai bun exemplu, însuși faptul că președinte a ieșit un fost prim-secretar, prim-ministru, un fiu de kominternist, ideolog principal - Brucan și președintele Senatului, un fost comunist ilegalist...) și, nu în ultimul rând, fostul conducător a fost executat cu sânge rece mai înainte de a putea în mod real să se apere. Aceste lucruri sunt fără îndoială niște dovezi mai mult decât credibile că undeva s-a pus la punct un scenariu care nu avea nimic „revoluționar” în el, fiind mai degrabă asemănător unei lovituri de palat în genul celei pățite de Salvador Allende, sau în genul „rebeliunii legionare” din ianuarie 1941. Ceea ce nu minimizează cu nimic meritul populației și dorința reală a populației de a asista la o schimbare în bine, și nici nu trebuie uitat pentru ce au ieșit oamenii în stradă: pentru a cere un socialism real, prosper.

A fost, așadar, Revoluția o revoluție? Răspunsul este categoric: da. Numai că avem de-a face cu o revoluție învinsă, o revoluție nedesăvârșită, deturnată de la sensul ei firesc de către cei ce s-au instalat la putere ca urmare a diversiunii „teroriștilor” (istoria cunoaște nenumărate exemple de revoluții învinse) și despre care avem motive destul de temeinice să credem că au acționat oarecum independent de mișcarea de masă (mai mult ca sigur că erau pregătiți să dea o lovitură de palat și apoi să inventeze niște lupte cu teroriștii chiar și în absența mișcării populare; aceasta doar le-a facilitat scenariul preluării puterii). Iată de ce astăzi nu e bine să se mai vorbească despre Revoluția „ca revoluție”, pentru ca lumea să nu-și mai aducă aminte de fapt că sensul evenimentelor din decembrie 1989 nu a fost falimentarea economică și demografică a României și instaurarea unei clase politice dictatoriale, infinit mai dăunătoare țării decât cuplul dictatorial, ci dimpotrivă: crearea unei Românii democratice și prospere. Insistarea pe tema „loviturii de stat” are drept scop mascarea adevăratelor idealuri ale mișcării populare și aruncarea lor în derizoriu la scara istoriei, prim-planul comunicațional fiind preluat de „conspirație” și de posibilii factori care au dus la succesul acesteia. Tot istoria însă ne mai învață că unele mișcări revoluționare primesc și o a doua șansă. Va fi la fel și pentru revoluția română din decembrie 1989?