Două scurte. Ce va face PPDD-ul fără OTV? Cui folosește neoforfetarul?

Prima chestie interesantă. Sunt curios ce se va alege de partidul lui DD fără cel mai important mijloc de propagandă din curtea proprie, televiziunea. OTV-ul a fost executat cu sânge rece, iar DDTV-ul e ca și scos de pe rețelele de cablu.

PP-DD-ul e un partid care a avut un singur atu important: dispunea de o televiziune cu priză la public. Nu contează cum a fost făcută această priză. Cu elodii, tomberoane, magdaciumace ș.a.m.d. La un moment dat în locul elodiilor a început să se discute politică și DD a reușit să trimită câteva zeci de oameni în Parlament. Spre deosebire de un partid ca PAS, care abia a reușit să adune 20 de candidați. Nu mai zic de PRM sau Ecologiști, care au și dat o avere pe candidaturi fără să obțină nimic. Asta e. Avantaj PPDD!

Numai că de acum e cam nasol. Fără televiziuni, PPDD-ul e condamnat la tăcere. Vor fi și ei invitați la alte televiziuni, dar în limita celor 14% de la alegeri - limită care, de fapt, va deveni tot mai joasă din cauza migrației parlamentare, care a și început. Establishmentul pare hotărât să le aplice aceeași rețetă de ocultare care a condamnat cândva la obscuritate nu doar partide parlamentare de 3-5% (PSM-ul, PDAR-ul, PNȚ-CD-ul de după 2000...) ci și un partid precum „România Mare”, care spărgea „topurile” la alegerile din 2000.

Bineînțeles, există cu siguranță soluția înființării unei noi televiziuni, însă treaba asta durează. La ultima pauză forțată, atunci când a fost suspendat pe timpul lui Năstase, DD parcă a avut nevoie de peste un an pentru a reuși să-și reînființeze postul. Practic, prin lovitura de azi PPDD-ul ratează europarlamentarele (de care ne mai despart doar un an și cinci luni) și e în pericol să rateze și alegerile prezidențiale. Cu 14% PPDD-ul ar fi putut trimite la anul în jur de 5-6 europarlamentari. Dacă se compromite suficient până atunci fără posibilitatea de a-și putea ține în priză electoratul, e în pericol să pice chiar sub 5%. Marea problemă a acestui partid e că liderul său de facto, domnul Dan, cel pe care îl cunoaște și cu care se identifică poporul, nu a intrat în parlament și nici nu are vreo funcție în partid, ceea ce înseamnă că nici televiziunile nu sunt obligate să-l bage în seamă, să-l invite pe la emisiuni politice, să-i facă propagandă. Votanții simpli vor avea senzația că au votat cu PPDD-ul și i-au trimis în Parlament pe unii care stau degeaba. Cum s-ar zice în fotbal, PPDD-ul s-a născut talent și e în mare pericol să moară... speranță.

A doua treabă interesantă vine dinspre guvern. Prostia pe care vor să o implementeze - firmele care nu au cifră de afaceri de 65.000 de euro să plătească 3% din venit - e mai rea decât forfetarul lui Pogea. Și inutilă. Așa cum am scris cândva pe celălalt blog, pe Balon, forfetarul lui Pogea a fost o chestie bună la acea vreme pentru că a ridicat vălul de pe toată mizeria mediului privat românesc. A arătat că de fapt ne complăceam într-o minciună, că România nu avea o economie de piață funcțională și că numărul societăților comerciale, care ar trebui să fie un indicator al antreprenoriatului și al dezvoltării economiei de piață, era mult umflat. Problema e că astăzi știm toate aceste lucruri. Ceea ce înseamnă că e inutil să mai vină unii, după 4 ani, și să zică „hai să vedem câți mai dau faliment runda asta”. Păi, câți să dea? Or să dea, iarăși, mulți, și ca și în 2009, va fi un efect la fel de devastator în economie. Pentru că majoritatea firmelor, „sereleurilor”, românești, sunt din zona măruntă, sub 65.000 de euro (nu mai zic că stabilirea normei în euro e o imbecilitate). Conform celor mai recente statistici [1], nu mai puțin de 479.519 firme au o cifră de afaceri medie de 15.500 de euro pe an. Ăștia, deci, cred guvernanții, sunt clienți siguri pentru neoforfetar. Poate unora li se pare puțin, dar eu vă zic că 15.500 de euro (adică aprox. 67.500 de lei ) înseamnă foarte mult. Numai cine nu a pornit la drum cu 200 de lei capital social și nimic altceva în plus nu e în stare să aproximeze corect cât efort trebuie să depună un antreprenor mărunt pentru a aduna acești 67.500 de lei. Pe lângă asta, unul poate e prestator de servicii cu valoare adăugată mare, și 3% nu-l deranjează prea mult, dar altul poate că e un mic montator de termopane, sau un proprietar de butic online, care are marjă de 10%. Pe ăsta impozitul obligatoriu de 3% îl omoară. Scurt.

În campanie eu și cu colegii din P.A.S. (www.pasro.ro și www.pas-bucuresti.ro) am fost singurii care am propus răspicat revenirea la o impozitare progresivă a profiturilor, singura soluție logică prin care se pot colecta bani mai mulți la buget fără a afecta micii proprietari de sereleuri, buticuri și alte forme de auto-angajare. Oameni care nu vor decât să muncească și, fiindcă nu o pot face în altă parte (fiindcă nu există locuri de muncă suficiente) o fac în cadrul propriei lor afaceri, măruntă, amărâtă, la colț de stradă sau în cine știe ce garsonieră închiriată. Conform unor calcule făcute de grupul economic al P.A.S. „în 2011, dacă profitul celor mai rentabile 15 companii din România, care funcționează în special pe piețe de tip monopol și oligopol, ar fi fost impozitat cu doar 4% în plus, așadar cu 20%, atunci profitul a peste 175.000 de mici companii, în general cu capital românesc, ar fi putut fi impozitat cu doar 3% - bugetul țării nu ar fi avut de suferit”. Dar deh, o asemenea propunere venea, nu-i așa?... de la un partid de „comunijti” sau, mai rău, de „național-comunijti”, cum ne ziceau câțiva hipsteri cu caș la gură de prin zona CriticAtac, altfel băieți buni, de stânga (poate de mâna stângă...), drept pentru care lasă că tot mai bună e slugărnicia față de FMI și reciclarea forfetarului.

---
[1] vezi Adevărul din 28 noiembrie 2012, http://adevarul.ro/economie/afaceri/afacerea-romani-zero-profit-zero-angajati-zero-vanzari-1_50b64cfc7c42d5a663a5a28a/index.html 

Alegere și non-alegere. Sistemul de sănătate.

Mare jale, mare, că ministrul sănătății a zis că nu se va mai deconta nimic de la 1 martie pentru furnizorii privați de sănătate.

Așa cum probabil mulți și-au dat seama, eu sunt deja client al sistemului privat de sănătate, atunci când îmi permit. În ultimii 5 ani am avut de-a face de două ori cu spitalele de stat: o dată în 2008, când din cauza unei pierderi de sarcină soția mea a ajuns val-vârtej la un spital de stat de pe urma căruia s-a și căptușit cu o infecție (a scăpat ieftin; câteva luni mai târziu în același spital, în aceeași secție, și cam din aceeași cauză era să moară o soprană celebră...), și o dată în 2009, când soacra mea, înainte de a muri ca urmare a unui accident vascular cerebral, a stat internată două luni, paralizată în stare vegetativă, într-un spital de stat. Ambele au fost evenimente pe care nimeni nu le-a putut prevedea dar nu e mai puțin adevărat că în 2008-2009 nu prea existau spitale private și că, și dacă ar fi existat, în cel de-al doilea caz nu prea cred că mi-aș permis, sincer să fiu, o spitalizare așa îndelungată. În schimb, în 2011-2012, când soția mea a rămas iar însărcinată, toată supravegherea sarcinii, nașterea, vaccinările copilului și consultațiile pediatrice periodice au avut loc numai într-un spital privat. Pentru că a fost vorba de un eveniment predictibil, pe care l-am putut planifica și supraveghea și ale cărui costuri ni le-am permis. Nu fiindcă aș fi vrut eu, sau nevastă-mea, să naștem musai la un spital privat. Pur și simplu am preferat ca, atunci când lucrurile au stat în puterea noastră, să alegem sistemul care oferă condiții decente, în detrimentul sistemului cu care avusesem deja de-a face. Și la fel am făcut și în alte cazuri mai mărunte despre care am scris aici, de exemplu atunci când am suferit de CRSC.

A fost vorba, însă, de o alegere reală? Cu siguranță, nu. Nu am făcut nici o alegere atunci când am decis să naștem la privat. Pur și simplu am luat singura decizie normală, rațională, fără alternativă. O alegere adevărată implică în mod normal două opțiuni, A și B, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. Ființa rațională le cântărește pe amândouă și optează pentru A sau pentru B. În cazul serviciilor de sănătate din România nu avem de-a face cu o alegere reală între oferta statului și oferta privată: pur și simplu cine nu are bani rămâne captivul unui sistem prost administrat și disprețuitor la adresa omului, și cine are bani, din lipsă de altceva, alege un spital privat. Alegerea, de fapt, e non-alegere. Adevărata libertate de a alege o au barosanii mari, care pot alege între a se trata pe câteva sute de euro într-un spital privat din București sau pe câteva mii într-unul din Viena sau de la Paris. Aici, da, avem de-a face cu o alegere reală care necesită cântărirea diverselor avantaje și dezavantaje (proximitate vs. experiență, ieftin vs. renume etc.) în vederea deciziei finale.

Pentru ca alegerea să funcționeze și în cazul clasei muncitoare (medii), care și-ar permite să dea niște bani pe serviciile medicale, prima condiție ar fi ca sistemul de stat să funcționeze așa cum trebuie, adică să ofere condiții decente și de un minim standard de calitate pentru ceea ce e dator să facă. Atunci când soția mea a născut la Sanador, nu ni s-a oferit mare brânză de banii cheltuiți, decât curățenie în spital și în salon, căldură umană, program omenesc de vizite (puteam intra în spital oricând până la ora 22.00) și confort total pentru mamă și copil (practic, era ca la hotel). În rest nu ni s-a oferit nimic în plus, să zicem un screening, gratuitate la primele consultații pediatrice, o schemă mai avantajoasă de vaccinare etc. Absolut totul s-a plătit și plătim suplimentar. Nu e nici o problemă, nu mă plâng, dar aș fi vrut ca pentru atâta lucru nevastă-mea să nască într-un spital de stat și să merg la privat numai dacă aș fi dorit să beneficieze de un serviciu cu valoare adăugată. Ceea ce n-a fost cazul. În România spitalele de stat se comportă mizerabil cu pacienții, nu atât la nivelul curățeniei (s-a mai zugrăvit pe ici, colo) cât la nivelul organizării și administrării, și, practic, funcția minimală de asigurare a decenței serviciilor de sănătate începe să fie preluată de spitalele private. Ceea ce nu e normal. În mod normal spitalele de stat ar trebui să-și facă treaba ireproșabil la un nivel minimal, decent, și spitalele private să se adreseze numai publicului care vrea și care poate să plătească mai mult, oferind nu un serviciu decent, ci un serviciu superior.

De exemplu, la ora actuală nu mai e ca pe vremuri, să vină pediatrul acasă pentru a consulta copilul. Te duci frumos cu ghemotocul la spital, și îl consultă doctorul pediatru acolo. Ori, un spital privat ar putea profita de această oportunitate. Ar putea propune un pachet de tip naștere plus consultații pediatrice periodice acasă în primele luni. Sunt convins că și-ar găsi o grămadă de clienți. Numai că spitalele nu-și fac deloc marketing, să încerce atragerea de clienți. De ce ar face-o, câtă vreme succesul vine garantat prin simpla punere la dispoziția pacienților a unor condiții decente?... Adică fix ceea ce trebuie să facă sistemul public de sănătate!

Ori, sistemul public suferă, pârâie din toate încheieturile și una din cauzele invocate de toate guvernele (inclusiv Boc) este subfinanțarea. Păi, dacă sistemul e subfinanțat, atunci normal e ca banii să rămână în primul rând în sistem. Este anormal ca statul să finanțeze un spital privat pentru că spitalul privat face ceea ce ar trebui să facă statul. Normal ar fi ca statul să finanțeze un spital privat numai dacă spitalul privat asigură un serviciu care nu poate fi realizat la spitalul de stat - poate ceva deosebit, o operație mai specială - și în rest să se preocupe de asigurarea unui standard minim de calitate pentru serviciile din propriul sistem medical. În mod normal, dacă plătim la stat asigurarea de sănătate, atunci statul e dator să ne asigure serviciile de sănătate cele mai generale, nu altcineva, și nu prin intermediul altcuiva, care va introduce automat în costul serviciilor și profitul propriu.

Situația e aberantă. Pe nici o piață de asigurări nu am auzit să cumperi asigurare de la cineva și să-ți rezolvi problema cu altcineva. În mod normal nu există decât două soluții: fie statul își asumă funcția de a asigura serviciile de sănătate la un standard minim de calitate, dar nu unul indecent (cum e acum), fie îi dă libertate totală asiguratului să se asigure unde vrea el și renunță total la furnizarea de servicii publice de sănătate (putând fixa prin lege obligativitatea asigurării și pachetul minim de servicii pe care operatorii privați să-l ofere). Nu există struțo-cămilă. De 23 de ani România a dus-o numai în struțocămilism („democrație originală”, „privatizare cu cupoane” etc.) și se vede ce-a ieșit. Personal, mi-e indiferentă soluția, câtă vreme cel care câștigă e cetățeanul. Dar, de vreme ce România dispune deja de o infrastructură puternică a sistemului de sănătate public mi se pare aberant și antiproductiv să implementăm a doua soluție.

Cât despre cei care se plâng că prin decizia lui Nicolaescu li se limitează dreptul de a alege, aceștia pur și simplu nu au dreptate. În primul rând, așa cum am zis mai sus, alegerea de fapt nu există câtă vreme ea implică alegerea între ceva decent și ceva indecent. Alegerea de fapt e o falsă alegere. Li s-ar încălca într-adevăr dreptul de a alege dacă ar plăti o asigurare privată și statul i-ar obliga să se trateze la stat. Câtă vreme plătesc la stat, e normal ca statul să le ofere servicii publice, deci e o prostie să susții că ți se limitează libertatea de alegere câtă vreme ceea ce plătești, aia primești. Cine nu vrea să beneficieze de serviciile publice de sănătate n-are decât să renunțe la salariu (se poate face om sau femeie de afaceri, își ia banii din dividende, nu mai dă nimic la stat și se tratează exclusiv în mediu privat). În al doilea rând ceea ce ar trebui ei să facă e să ceară statului să le dea serviciile promise, nu să ceară statului să îi lase să aleagă între un spital de stat și unul privat, pe baza asigurării plătite ... la stat. Mi se pare incredibil. În loc să-și apere drepturile, ei susțin... „dreptul” de a se consfinți o stare de lucruri prin care statul ia bani de la toată clasa muncitoare (medie) pentru a împărți discreționar o parte din ei la unii investitori privați cu afaceri în domeniul sănătății, care oferă la suprapreț niște servicii pe care statul ar trebui să le ofere în general gratis sau la un cost cât mai mic. Zic „discreționar”, pentru că parte din banii ăștia nu pot fi decontați de orice antreprenor care contribuie la starea de sănătate a populației, să zicem unul care vinde hârtie igienică sau pastă de dinți, articole esențiale pentru starea de sănătate a populației, ci strict de ăia care au „spitale”. Nu de alții. Și pentru dreptul acestor „băieți deștepți din sănătate” de a face afaceri profitabile pe bani publici se găsește clasă muncitoare (medie), care plătește din banii săi sistemul care permite aceste afaceri, să-și dea ochii peste cap. Nebunie? Nu. E România!

Istorie reală și istorie convențională

Ok, l-au îngropat (mai bine zis, ars) și pe Sergiu Nicolaescu. Acum putem vorbi un pic despre prostia cu „național-comunismul” lui?

Tocmai am revăzut unul din filmele lui importante, Mihai Viteazul. E pe Youtube, gratis pentru tot poporul. Nu mai văzusem un film de Sergiu Nicolaescu de la revoluție, din seara de 22 Decembrie 1989, când am urmărit Ringul. Filmele lui de după 1990 îmi sunt complet necunoscute, cele de dinainte de 1990 le-am văzut în anii 80 și nu mai țin minte mare brânză din ele. Așa că dacă tot îi trăgeau unii cu național-comunismul în sus, național-comunismul în jos, mi-am zis că n-ar fi rău să revăd un film d-ăsta, „național-comunist”.

Per ansamblu Mihai Viteazul m-a destins, m-a făcut să râd, pentru că e un film plin de scene involuntar comice. Însă trebuie să fii redus mintal ca să zici că ăla era un film „național-comunist” sau de propagandă ceaușistă. Pentru că tot scenariul se bazează pe istoria convențională a voievodului așa cum a fost scrisă ea, nu de comuniști, ci de la Bălcescu încoace. Sigur, istoricii mai noi, parcă Lucian Boia, și nu numai, au scos în evidență anumite lucruri care nu-i fac deloc cinste voievodului - de exemplu, faptul că în scurta domnie asupra Transilvaniei a întărit privilegiile nobilimii maghiaro-săsești asupra țăranilor valahi, ceea ce dovedește clar că habar n-avea de conștiința națională și că este impropriu socotit premergător al Unirii de la 1918 - dar trebuie să înțelegem un lucru: nu Sergiu Nicolaescu a făcut mare imaginea lui Mihai Viteazul. El doar a transpus pe peliculă o anumită istorie, convențională, primită moștenire de la înaintași. O fi fost Nicolae Bălcescu, recuperatorul figurii Viteazului, „național-comunist”? Mă îndoiesc. O fi fost Coșbuc „național-comunist” atunci când a scris Pașa Hassan? Iarăși, mă îndoiesc. Atunci, cât de retardat să fii să susții că filmele lui Sergiu Nicolaescu, care nu fac altceva decât să prezinte cuminte, ca pe o poezie învățată pe de rost de un elev mediocru de școală generală, istoria convențională, sunt un exemplu de „propagandă ceaușistă”, așa cum o face Ioan Stanomir pe Contributors.ro? Păi, s-avem pardon, înseamnă că însuși marele Bălcescu a fost un ceaușist avant-la-lettre...

Din filmele cu legionari nu-mi mai aduc mare brânză aminte, dar țin minte totuși că legionarii erau „băieții cei răi” și comuniștii „băieții cei buni”. Păi, stați să ne înțelegem: pe legionari nu comuniștii i-au transformat în „băieții cei răi” ci cei dinaintea lor, mai precis mareșalul Antonescu și cu Carol al II-lea. Antonescu a și scris (sau semnat) o carte intitulată „Pe marginea prăpastiei” în care îi făcea pe legionarii alături de care guvernase cu ou și cu oțet. Cât despre comuniștii care lucrau, chipurile, în Poliție, cacomisari, astea sunt fără doar și poate niște tâmpenii, știindu-se bine că bolșevicii au ocupat Ministerul de Interne după 1944, nu înainte. Dar... parcă personajele lui John Wayne sau Charles Bronson chiar existaseră vreodată în Sălbaticul Vest?!

Dacă a fost mediocru, Sergiu Nicolaescu a fost mediocru dintr-un singur motiv: și anume, pentru că nu s-a abătut nici o iotă de la istoria convențională, că nu a pus sub semnul întrebării în filmele sale ceea ce cărțile de istorie povesteau despre eroii naționali. Și, trebuie s-o recunoaștem, sub comunism, după ce Dej a virat-o spre calea națională, istoria a fost destul de „burghez” scrisă. „Burghez”, adică așa cum o scriseseră „burghezii” înainte. Comuniștii, bunăoară, în perioada așa-zis „național-comunistă”, nu au pus deloc sub semnul întrebării teoria acceptată a continuității daco-romane în vatra românească, teorie care are atâtea fisuri (și nu, nu mă refer la contraargumentele dacomanilor...). Nu au pus deloc sub semnul întrebării „mărețele” victorii ale lui Basarab I, Mircea cel Bătrân (Rovine, cântată de Eminescu!), Ștefan cel Mare etc. care mai mereu se lăsau cu... plata vreunui tribut. Erau pline romanele scrise de Sadoveanu în perioada interbelică de faptele de vitejie ale ostașilor lui Ștefan, nu comuniștii le-au inventat. Piesa „Apus de soare” mai zice ceva, cuiva?! Tot ceaușist, național-comunist, o fi fost și Delavrancea? Comuniștii, exceptând scurtul intermezzo rollerian de la începutul anilor 50 când s-a pus accentul pe elementul slav, au preluat cuvânt cu cuvânt istoria oficială „burgheză” a poporului român (mai puțin lucrurile legate de monarhia Hohenzollern, care țineau de istoria recentă), adăugându-i doar partea lor de măsluire de după 23 august 1944 - în care, din câte știu, Sergiu Nicolaescu nu s-a băgat (în sensul că nu a făcut filme care să glorifice colectivizarea sau termocentralele). Deci, în concluzie, ce putea face Sergiu Nicolaescu? Ar fi putut să investigheze istoria altfel și ar fi fost, poate, un cineast genial - dar nici nu ar fi făcut multe filme. Așa că a preferat să o redea ca în manualele naționale, așa cum era ea pusă la punct deja de peste 100 de ani, convențional, și a umplut cinematografele de filme. Ce-o fi fost mai bine pentru cinematografia românească, numai timpul va decide. Pentru el personal, având în vedere că a lăsat în urmă o avere frumușică, fără doar și poate că alegerea făcută s-a dovedit a fi și cea corectă.