Am închis o buclă în timp. După 23 de ani am ajuns iarăși să avem niște alegeri în care câștigătorul ia 60% din voturi, zdrobindu-și violent adversarii. Dacă am trăi într-un sistem bipartid ar fi cum ar fi - ar însemna că ăilalți, „opoziția”, au luat 40%, ceea ce nu-i de colea. Însă nu trăim într-un sistem bipartid, drept pentru care restul voturilor se împart între niște oponenți anemici și opoziția extraparlamentară, la fel de anemică.
În acești 23 de ani românii au avut parte de o grămadă de dezamăgiri. Totul a început cu „contractul cu România” al CDR-ului din 1996. Mai țineți minte? Cei 15.000 de specialiști și cele 200 de zile în care CDR-ul va rezolva problemele țării sau, dacă nu, va ieși de la guvernare. Bineînțeles, cei 15.000 de specialiști s-au dovedit a fi inexistenți, cele 200 de zile s-au transformat în 4 ani și România a terminat în genunchi guvernarea CDR.
A urmat apoi epoca Năstase. Votat masiv în anul 2000, proiectul lui Năstase s-a dovedit a fi unul cu un singur scop final: o dictatură „soft” a întâiului vânător al țării. Totul era pregătit. Constituția, legile electorale, legislația privitoare la formarea partidelor politice (imposibilă), absolut totul. Până și UE ne acceptase, urma să aderăm. În NATO intrasem deja. Năstase se pregătea de Cotroceni, numai că tot mecanismul pregătit pentru sine a ajuns pe mâna lui Băsescu.
Odată cu Băsescu au început anii diverselor permutări. Ca într-o orgie descrisă de marchizul de Sade - fiecare cu fiecare și câteodată și în trei sau în patru. Mai întâi PNL-PDL-UDMR-PC, apoi PNL-UDMR cu sprijin PSD-PC, apoi, după alegerile din 2008, PDL-PSD-PC și PDL-UDMR-UNPR. Din primăvara asta avem din nou PSD-PNL-PC. Absolut toate partidele au participat la orgie. Rezultatul, trist, poate fi sumarizat de două cifre: minus 5 milioane de locuri de muncă față de 1990 și minus 4 milioane de locuitori. E clar că lucrurile nu prea au funcționat cum trebuie. Ceva nu a funcționat corect. „Reforma”, „tranziția”... ceva din zona asta.
Problema e că partidele astea, așa mânjite cum sunt, compun 85% din spectrul politic. În absența unui Carol al II-lea, care să decidă cu de la sine putere numirea la guvernare a unui partid minor, România trebuie să se mulțumească tot cu un guvern provenit din zona lor. Având în vedere antecedentele, actuala combinație PSD-PNL-PC (=USL) e cam singura care a rămas neîncercată, dacă nu punem la socoteală perioada neconcludentă scursă din mai încoace. De aceea scorul imens nu trebuie să ne mire. E un vot al disperării. Cei care au trecut de faza disperării și au ajuns, pur și simplu, împăcați cu soarta, refuză să mai voteze - și nu sunt puțini. Pe baza cifrelor de la locale și de la referendum e vorba de un public în jur de 2,5-3 milioane de votanți (nu îi socotim aici pe cei care nu ies să voteze din dezinteres, pur și simplu). Aceștia nu se regăsesc în oferta politică a partidelor dar, ghinion, nici nu pot vota ceva ce i-ar interesa, pentru că legile politice sunt de așa natură (am mai explicat) încât împiedică sau cel puțin îngreunează destul de mult apariția de partide și candidați noi! Votanții USL au votat însă cu disperare împotriva PDL-ului. Au predat toată puterea USL-ului. Poftim, luați-o de aici. Faceți ce vreți cu ea, numai faceți bine. Nu vă plângeți că nu aveți susținere populară. Aveți susținere populară. Patru ani de zile să nu ne mai cereți nimic.
Se simte în acest vot o nostalgie după o epocă în care politicienii aveau puterea absolută și poporul știa că are loc de muncă, locuință și concediu la mare. Trocul era oarecum cinstit: voi, puterea, noi, confortul. Numai că de data asta românii au predat puterea absolută unor partide care au, fiecare în parte sau socotit după diversele combinații la care a participat, o lungă tradiție în a distruge locuri de muncă, avuție națională și elemente fundamentale de confort social. Toate, partide de dreapta (inclusiv PSD) închinătoare cu zel la rahaturile neoliberale cu „free markets” & shit. Nimic nou, nimic diferit față de PDL, poate doar niște nuanțe de grad. E ca și cum tragi un loz despre care știi că e necâștigător dar speri că, poate, a doua oară se va schimba norocul ca prin farmec. Nu, norocul nu se va schimba. Însă, repet, a fost un vot al disperării: singura alternativa serioasă ar fi fost statul acasă sau PDL. Cum PDL a arătat mult prea recent ceea ce poate (adică nimic), lumea a apăsat ștampila hotărât pe USL. Foarte bine. Democrația funcționează.
Dar pentru cât timp? Marea necunoscută e ce se va întâmpla peste 4 ani. Pentru că e clar că dintr-o coaliție de partide vinovate de dezastrul actual nu poate rezulta decât tot un dezastru. Deci și în 2016 se va dori o schimbare. Însă cine va mai putea pretinde formarea guvernului atunci? Mă uit peste acronimele partidelor și chiar nu-mi dau seama. Au guvernat toți cu toți și fiecare cu fiecare. Nu văd decât două ieșiri din blocaj: fie o relaxare a legilor politice, care să permită apariția de noi partide și personalități politice, ceea ce va reda populației speranța de mai bine pe care o poartă cu sine orice vot democratic, fie o nouă revoluție care îi va da de-a berbeleacul pe nefericiții care se vor nimeri să fie în fruntea țării la acel moment. Prima soluție ar ține de înțelepciunea politicienilor și de instinctul lor de conservare; cea de-a doua, de prostia lor, care se poate dovedi abisală.
10.12.12
După alegeri
Așadar, au trecut alegerile. Momentan habar nu am câte voturi am obținut. Nici măcar nu bănuiesc. Realist vorbind, probabil în jur de 100, 200. Din păcate, neavând reprezentanți în secțiile de votare habar n-avem ce se numără acolo. Vom afla la final.
Însă campania mea va continua. De fapt, de-abia acum începe. Pentru început, în virtutea articolului 16.1 din Constituție, îmi voi cere înapoi taxa de participare în valoare de 3.500 de lei. Conform actualei legislații electorale această taxă se confiscă definitiv de la candidații ale căror partide nu au întrunit 2% din votul popular și li se returnează celorlalți. Ori, în Constituție art. 16.1 se spune foarte clar că legea e aceeași pentru toți, „fără privilegii și fără discriminări”. Ca să înțelegeți impactul nefast al acestei prevederi vă spun doar atât: înainte cu o săptămână de încheierea termenului de înscriere (1 noiembrie) partidulețul reprezentat de mine, P.A.S., încă avea vreo 50 de potențiali candidați. În cele din urmă 30 nu și-au mai depus dosarul. Adică 60%. De ce? Simplu, de frică să nu piardă banii degeaba. Pentru că odată confiscați cei 3.500 de lei, mai trebuia să bagi bani și în campania electorală. Eu am mai băgat aproximativ 1.000 de lei, exclusiv online: majoritatea pe Facebook, mai puțin pe Adwords și Etarget. Voi publica într-una din zilele următoare un bilanț, după publicarea rezultatelor, pentru că sunt curios să văd cât m-a costat, efectiv, fiecare vot.
Sigur, nu am nici o speranță să îmi iau banii înapoi, dar pot face un caz pentru Avocatul Poporului și, de ce nu, pentru CEDO. Prioritatea nr. 1 a democrației românești e la ora actuală corectarea urgentă a legii partidelor și a legii uninominalului. Sunt două legi date în timpul unor regimuri semidictatoriale - regimul Năstase și regimul Băsescu - și acest lucru se vede și ne afectează pe toți.
Însă campania mea va continua. De fapt, de-abia acum începe. Pentru început, în virtutea articolului 16.1 din Constituție, îmi voi cere înapoi taxa de participare în valoare de 3.500 de lei. Conform actualei legislații electorale această taxă se confiscă definitiv de la candidații ale căror partide nu au întrunit 2% din votul popular și li se returnează celorlalți. Ori, în Constituție art. 16.1 se spune foarte clar că legea e aceeași pentru toți, „fără privilegii și fără discriminări”. Ca să înțelegeți impactul nefast al acestei prevederi vă spun doar atât: înainte cu o săptămână de încheierea termenului de înscriere (1 noiembrie) partidulețul reprezentat de mine, P.A.S., încă avea vreo 50 de potențiali candidați. În cele din urmă 30 nu și-au mai depus dosarul. Adică 60%. De ce? Simplu, de frică să nu piardă banii degeaba. Pentru că odată confiscați cei 3.500 de lei, mai trebuia să bagi bani și în campania electorală. Eu am mai băgat aproximativ 1.000 de lei, exclusiv online: majoritatea pe Facebook, mai puțin pe Adwords și Etarget. Voi publica într-una din zilele următoare un bilanț, după publicarea rezultatelor, pentru că sunt curios să văd cât m-a costat, efectiv, fiecare vot.
Sigur, nu am nici o speranță să îmi iau banii înapoi, dar pot face un caz pentru Avocatul Poporului și, de ce nu, pentru CEDO. Prioritatea nr. 1 a democrației românești e la ora actuală corectarea urgentă a legii partidelor și a legii uninominalului. Sunt două legi date în timpul unor regimuri semidictatoriale - regimul Năstase și regimul Băsescu - și acest lucru se vede și ne afectează pe toți.