Statul de drept și starea de fapt

Strategia apărătorilor lui Traian Băsescu e deja conturată. Mesajul lor e acela că la referendum nu se va vota pro sau contra Traian Băsescu, ci pro sau contra statului de drept. Lăsând la o parte inepțiile cu eliberarea lui Năstase, cu revenirea lui Hrebenciuc, Iliescu și alte sperietori care vor să bage Justiția în buzunar și să fugă cu ea, nu se știe unde, ideea majoră care se desprinde din articolele scrise în ultima vreme de voci pro-Băsescu precum Ștefan Vlaston, Vladimir Tismăneanu, DP Aligică, sau blogării de pe Inliniedreapta.net, „Madame Blogary” sau „La colțul străzii” e că evenimentele ce s-au succedat în ultima vreme reprezintă o încălcare flagrantă a statului de drept.

Părerea mea e că au dreptate. Da, fosta opoziție și actuala semi-putere a încălcat și / sau a forțat regulamente ca să ajungă acolo unde își dorea: trimiterea lui Traian Băsescu la ghilotina poporului. Totuși, nu am nici o problemă cu treaba asta, și iată de ce.

Statul de drept - adică eșafodajul juridic care guvernează raporturile interpersonale și interinstituționale în cadrul unei societăți - nu e deloc o abstracțiune neutră. Dimpotrivă. Statul de drept este expresia unei stări de fapt şi legitimitatea sa decurge dintr-o stare de fapt. Legile nu au un conținut neutru, ele sunt scrise în folosul unora și în defavoarea altora. Încă de la 1840 Tocqueville observa că în Statele Unite ale Americii principiul cauțiunii este unul clar în favoarea bogaților și în defavoarea săracilor (care nu aveau bani de cauțiune). Un pic mai târziu Karl Marx a argumentat ideea că statul (de drept) este un simplu instrument în mâna clasei dominante. În secolul XX, pe fondul acutizării diferențelor și luptei ideologice dintre sistemele politice, în URSS și țările satelite partidul comunist avea rol conducător în societate, în vreme ce în multe țări din blocul ideologic opus partidul comunist era interzis prin lege (cum a fost în România între 1924-1944) datorită caracterului său subversiv.

Așadar, când spunem că legea trebuie să fie aceeași pentru toți, e foarte frumos, dar trebuie să ținem cont de faptul că legea va nemulțumi mereu pe câte cineva, pentru că scrierea legilor are un caracter inerent social. Dacă legea, statul de drept, îi nemulțumește pe 1% din membrii societății, probabil nu e nici o problemă, dar când sunt nemulțumiți 70%, cred că avem o mare problemă. Nu cu statul de drept, ci cu starea de fapt.

În general, pe linia filozofiei politice clasice (Locke, Hobbes, Rousseau), statului de drept i se opune starea de natură. Domniei legilor, se zice, nu putem opune decât domnia forței. Unui regim în care legea e suverană pentru toți nu putem opune decât unul în care legea e doar pentru unii, în timp ce alții (tiranii, dictatorii) sunt mai presus de lege.

Problema e că argumentul acesta nu ia în considerare caracterul social al legilor, cel intuit de Tocqueville şi teoretizat de Marx şi de întreaga tradiţie socialistă de după el. Nu e nevoie să opunem ideii de stat de drept, o stare de natură (dictatură, tiranie, oligarhism). Lucrurile nu sunt chiar aşa de tragice. Este suficient să vedem dacă statul de drept mai corespunde stării de fapt şi ne putem da seama imediat dacă statul de drept este sau nu în pericol. Dacă statul de drept nu mai corespunde stării de fapt, atunci statul de drept nu e în pericol ci e, pur şi simplu, ilegitim. Ceea ce înseamnă că nu e nici un pericol dacă îl reformăm, chiar prin încălcarea unor legi fundamentale precum Constituția (care la rândul ei se sprijină pe anumite interese sociale).

Ori, din această perspectivă, ceea ce a făcut Parlamentul României în ultimele două săptămâni este perfect legitim. Statul de drept nu e în pericol, el este de fapt readaptat la noua stare de fapt. Este absurd să acuzi încălcarea statului de drept în condiţiile în care cu numai câteva luni în urmă ai dat legi prin care demiterea preşedintelui se putea face cu numai 9 milioane de voturi. Legile acelea nu erau altceva decât expresia unor interese particulare ale unei facţiuni politice aflată la putere, şi în special ale unei persoane, Traian Băsescu. Ele erau expresia stării de fapt din acel moment politic. Ele însă nu mai corespundeau câtuşi de puţin stării de fapt actuale, care nu mai cerea apărarea cu orice preţ a scaunului prezidenţial. Şi nici asta nu ar fi fost o problemă dacă persoana în cauză, şi anume Traian Băsescu, nu ar fi abuzat de statul de drept pentru a sabota fără milă acţiunile unei instituţii importante, Guvernul României. De la izbucnirea în presa străină a scandalului plagiatului a devenit clar pentru toată lumea că momentul „dottore” reprezentase o avanpremieră. Traian Băsescu știuse de acest scandal și nu doar că nu făcuse nimic pentru a-l preveni pe primul-ministru, împiedicând astfel colapsarea imaginii țării în străinătate, ci dimpotrivă: firele ulterioare ale afacerii indicau faptul că la Cotroceni se urziseră comploturi, bombe de presă și mizerii nedemne de o instituție a statului. La adăpostul statului de drept, crezându-se probabil suficient protejat de Constituție, regulamentele camerelor parlamentului și lege, Traian Băsescu lansa lovitură după lovitură fără să-i pese de faptul că adversarii săi au susținere în rândul a 50% din populație, spre deosebire de el, care mai e susținut doar de vreo 15% din populație (a nu se confunda acest 15% cu procentul de 26-27% care va vota NU la referendum). Starea de fapt, așadar, ar fi trebuit să-i sugereze lui Băsescu să nu se bazeze pe statul de drept. El, dimpotrivă, a făcut exact contrariul, a abuzat de mecanismele statului de drept pentru a-și lovi sub centură adversarii, ceea ce din punct de vedere logic nu le-a lăsat acestora decât două alegeri posibile: ori să se recunoască învinși, ori să modifice regulile statului de drept în conformitate cu noua stare de fapt, pentru a-l forța pe Traian Băsescu să iasă din tranșee și să sufere o înfrângere, cel mai probabil umilitoare, pe 29 iulie. Cum alegerea, date fiind simpatiile populației la ora actuală, nu era greu de făcut, coaliția de la guvernare a ales forțarea statului de drept și punerea sa în acord cu noua stare de fapt.

Este ipocrit, așadar, să te plângi de încălcarea statului de drept când tu însuți i-ai forțat limitele. Mai întâi pentru a ți-l aservi, și mai apoi pentru a putea să ataci golănește adversarii politici care în mod evident reprezentau mult mai bine decât tine starea de fapt. Traian Băsescu a semănat vânt și a cules furtună. Sunt de acord că parlamentarii USL (dar și aliații lor) au forțat și chiar au încălcat anumite regulamente și legi, dar era singura soluție pragmatică pentru a rezolva războiul de la nivel instituțional și pentru a împinge lucrurile spre referendumul popular, singurul care va putea pune în acord statul de drept cu starea de fapt. Dacă populația îl demite pe Băsescu atunci statul de drept va fi recunoscut pe noile coordonate trasate de ultimele acțiuni ale USL; dimpotrivă, dacă se va petrece contrariul, înseamnă că populația va apăra statul de drept al lui Traian Băsescu și al apărătorilor săi și starea de fapt pe care o intuiam cu toții nu era decât una iluzorie.