Educația și piața muncii. O altă perspectivă.

[Postul care urmează e destul de lung, e nevoie de minim 15 minute pentru a-l citi în întregime.]

În general, când românul spune „educație” se referă după caz, dorință, putirință, nevoi și aptitudini la ciclul gimnazial, liceu sau facultate. Și după aia, gata. Game over. Indiferent că face 8 clase, liceul sau facultatea, educația românului se termină atunci când ajunge să fie ejectat („ejaculat”, după vorba lui Vanghele...) din ultima școală.

Nu e de mirare, așadar, că românul are așteptări uriașe de la sistemul educațional formal obligatoriu și post-obligatoriu, adică de la școală, liceu, facultăți. Dacă s-ar putea, românul ar vrea ca școala să-l ia, odată cu grădinița, din brațele mămucii și să-i dea după un număr ț de ani o meserie care să-l scoată la pensie la 65 de ani, preferabil din același loc de muncă. Și întrucât acest lucru nu se întâmplă, sau mai bine zis, și voi explica mai jos de ce, nu se mai întâmplă, românul e nemulțumit și constată ritos, odată cu domnul Ștefan Vlaston, că „se menține prăpastia între școală și piața muncii”. Sau, pe un ton mai vesel și mai puțin acru, e nemulțumit - odată cu domnul Băse - că școala românească produce numai filozofi, nu și tinichigii, ospătari, fotbaliști. „De 20 de ani nu suntem în stare, așa cum au fost alții, să aducem școala, curriculumul scolar, în coerență cu piața muncii.” - constată cu obidă în articolul său dl. Vlaston.

Da, domnule Vlaston, așa e. E adevărat. Între piața muncii și școală e o prăpastie. Corect! Ați pus punctul pe „i”! Dar!... și aici vine un mare „dar!”. Problema e că prăpastia se menține, se va menține și se va răz-menține decenii bune de acum încolo, indiferent cine va veni la guvernare. Poa' să vină și extratereștrii. Poa' să vină și Mahomed. Serios! Mahomed al educației. Nici el nu va rezolva problema, nu va astupa prăpastia. Așa că, încetați să vă plângeți. Prăpastia e normală. Face parte din noua paradigmă educațională. Suntem condamnați la această prăpastie, iar întrebarea de bază nu trebuie să fie: cum astupăm această prăpastie?... ci: cum facem să trecem peste această prăpastie?

Înainte de a intra în detalii, să facem câteva observații

Mai întâi de toate se cuvine să punctăm niște aspecte generale în jurul discrepanței dintre cererea angajatorilor și ceea ce oferă poporul în genere. Trebuie să spunem de la bun început că discrepanța dintre bagajul educațional al românilor și cerințele angajatorilor are și alte cauze, mai subtile, nu doar incapacitatea școlii de a produce tinichigii. Expunem mai jos aceste cauze tocmai pentru a le exclude ulterior din discuție. Să începem cu două constatări de bază.

- În primul rând trebuie să constatăm că poporul român, de la mama lui, nu prea e prieten cu educația. Aș putea da o mulțime de statistici care să-mi susțină această opinie, dar mă voi opri la una foarte simplă, și relevantă: câți români au carnet de conducere în epoca automobilului? Carnetul de conducere fiind ceva ce, știm bine, se ia în urma unui examen pentru care trebuie să înveți. Ei bine, cifra s-ar putea să li se pară unora șocantă, dar la o populație adultă de cca. 14-15 milioane, România nu are decât 6,39 milioane de permise B (vezi statisticile DRPCIV). Asta înseamnă în jur de 40% din populația adultă. Ori, fără permis de conducere, restul de 60% nici nu va putea vreodată să ocupe o grămadă de joburi de pe piața muncii (șofer personal, curier, taximetrist etc., plus alte joburi în care carnetul de conducere este un „must have”, de exemplu agent de vânzări sau agent imobiliar), ceea ce înseamnă că dintr-un foc anumiți angajatori, care au nevoie de oameni cu carnet de conducere, vor trebui să-și limiteze aria de selecție doar la cei 40%. Și nu, statistica asta nu e o chestiune de costuri, nu voi servi veșnica explicație cu „românii n-au bani”. În comparație cu alte țări UE (de exemplu Franța, unde școlarizarea costă cel puțin 700 de euro) școala de șoferi încă e extrem de ieftină în România. Pur și simplu vorbim de lipsă de interes din partea populației, care nu vede nici un beneficiu imediat în deținerea unei competențe în plus -  conducerea automobilului - dacă n-are posibilitatea, din cauza veniturilor reduse, să-și cumpere și mașină pe care să o conducă. Dar nu cumva veniturile sunt reduse din cauza lipsei de competențe?...

- În al doilea rând trebuie să admitem că piața muncii e într-o continuă contracție de 23 de ani încoace. De la vreo 9 milioane de angajați în 1990 s-a ajuns acum la ceva mai mult de 4 milioane. Consecințele negative ale fenomenului de contracție au fost aplanate cumva prin diverse subterfugii precum pensionările anticipate din anii '90, apoi prin emigrarea masivă și legală începută sub guvernarea Năstase și, în sfârșit, prin desfrâul angajărilor bugetare de sub alianța de dreapta din 2005-2007 („dreapta bugetofagă”, cum îmi place mie s-o numesc, la contrapartidă cu „stânga caviar”), dar acestea nu au mai putut fi stăpânite în anii de criză, mai ales că guvernele PDL au făcut tot ce se poate ca să amplifice consecințele negative ale contracției pieței muncii (vezi Codul Muncii 2011), nicidecum să le atenueze. Așadar, sincer, mie chiar nu mi se pare că angajatorii români sunt cei mai dornici oameni de pe lumea asta să creeze locuri de muncă (și nu o zic ca un reproș, ci, pur și simplu, ca o constatare). „Iar agenții economici plâng că nu au de unde angaja sculeri matrițeri, strungari, sudori, mecanici, lăcătuși, etc.” - zice dl. Vlaston. Măi să fie! Ce frumos ar fi ca într-o țară fără industrie, cum e România de astăzi, puținii angajatori rămași vii să tânjească la asemenea meseriași...

Pe lângă aceste două constatări de bază, care punctează cadrul general în care se mișcă piața de muncă, să mai aducem în discuție alți doi factori care îngreunează angajările, fără ca sistemul educațional să aibă ceva de-a face cu ei.

- Mobilitatea internă scăzută a forței de muncă. Cei care au studiat fenomenul mobilității forței de muncă au descoperit niște chestii interesante, de exemplu că numai 1/142 de angajați permanenți sunt în căutare activă de job și că mobilitatea forței de muncă este foarte scăzută. Părerea mea, care nu e susținută de studii, dar care cred că ar putea fi demonstrată științific foarte ușor, cu condiția să-și dorească cineva treaba asta, e că la mobilitatea scăzută a forței de muncă a contribuit în toți acești ani și balonul imobiliar și dezinteresul autorităților de a reglementa corect piața imobiliară, ceea ce a făcut practic imposibilă relocarea dintr-un oraș în altul din cauza chiriilor complet rupte de realitatea salariilor. De aceea angajatorii sunt practic condamnați să caute angajați strict la un nivel local, adică limitat. Nu în ultimul rând, și infrastructura precară îi condamnă pe români să își caute un job, în general, pe lângă casă. Dacă în Europa nu e deloc excepțional să locuiești la 50-100 de kilometri de orașul în care ai job, în România așa ceva e mai degrabă de domeniul fantasticului. Nu avem autostrăzi, drumurile sunt proaste și aglomerate, iar despre rețeaua feroviară de tip RER din jurul marilor orașe am putea zice că e dezastruoasă dacă nu ar fi, pur și simplu, inexistentă.

- Inadaptarea ofertei salariale la noua realitate a integrării europene. Românul nu este „imobil” în sine. Pe piața europeană a muncii, românii sunt cei mai mobili europeni. Ca un corolar al mobilității interne scăzute a forței de muncă trebuie să admitem și faptul că, pe piața europeană a muncii, angajatorii noștri sunt cei mai defavorizați întrucât oferta lor salarială nu poate concura cu cea a confraților din Occident. De aceea e absolut normal, așa cum se plâng comentatorii „bogdan” sau „MariusCC” din subsolul articolului lui Ștefan Vlaston, să nu mai rămână de angajat decât cei mai slab pregătiți candidați. Dar aici nu e vina sistemului educațional, ci a condițiilor generale de muncă și salarizare din România. Dacă vor candidați mai buni, angajatorii nemulțumiți n-au decât să mărească oferta salarială. A, nu pot, nu-și permit? Nu-i nimic. Să încerce să devină mai competitivi și sigur vor reuși să atragă și oameni calificați. Până atunci trebuie să se mulțumească strict cu ceea ce le rămâne.

Capitalism naționalo-industrial și capitalism nomad

Domnul Vlaston este exponentul unei concepții educaționale de secol XIX. Adică pozitivistă. Ceea ce marele educator brazilian Paulo Freire numea încă din anii '70 în Pedagogia oprimaților „educație-bancă”. Băgăm bănuțul și iese dobânda. Cauză și efect. Băgăm școlari, scoatem meseriași. Îi învățăm algebră, scoatem genii matematice. Băgăm șaibă, scoatem lăcătuși. „Azi la CEC un leu depui, mâine el va face pui.” Într-un fel, concepția aceasta e corectă, dar până la un punct. Piața muncii contemporană nu mai este o constantă. Nu mai suntem în era capitalismului naționalo-industrial din secolele XVIII-XX, în care piețele de desfacere erau prin excelență interne, protejate cu tarife vamale (și când nu erau interne, se dădeau războaie pentru internalizarea/capturarea lor), și în care se pot trasa pe hârtie industrii care să dăinuie vreme de decenii (capitalism reflectat indirect de butada lui Lenin de la 1919: „Socialismul înseamnă electrificare plus puterea sovietelor”). După 1971 („the Nixon shock”) capitalismul înseamnă din ce în mai mult masse flotante de bani care se mișcă liber dincolo de frontierele naționale, afectând negativ sau pozitiv comunități dintre cele mai diverse strict în funcție de interesele personale ale posesorilor de bani. Pe cale de consecință, nici piața muncii nu mai poate fi descrisă după niște tipare pozitiviste (construim ț-șpe combinate chimice => vom avea nevoie de x ingineri chimiști pe care trebuie să-i școlarizăm într-un număr N de ani, sau scoatem ț-șpe softiști pe bandă rulantă => vor veni garantat x investitori din domeniul IT). În era capitalismului nomad, pe care am început-o de vreo 30-40 de ani și în care abia am intrat, nu școala, adică sistemul formal obligatoriu/post-obligatoriu de educație, este cea care trebuie să formeze indivizii adaptați pieței de muncă, pentru simplul motiv că școala va fi întotdeauna cu 8, 10, 12 sau 16 ani în urma tendințelor și evoluției pieței de muncă.

Astăzi, de exemplu, se poate constata o cerere enormă pe piața serviciilor de masaj erotic și videochat. În concepția pozitivistă a domnului Vlaston ar trebui să formăm generații întregi de videochatiste și ... maseuze, poate pentru a constata că peste 5 ani se descoperă internetul în nu știu ce țară din Asia unde tinerele sunt de 5 ori mai ieftine decât în România și, drept consecință, toate serviciile de videochat se vor muta acolo. Noi vom rămâne însă cu o generație întreagă de ... „tinichigioaice”, pentru că așa vrea dl. Vlaston.

Realitatea e că în epoca noastră, adică de vreo 20 de ani încoace, nu mai putem anticipa, nu cu 18 ani ce se va întâmpla pe piața muncii, dar nici măcar cu 5 ani.

Credeți că americanilor le-ar fi venit să creadă în 1990, să zicem, că până în 2012 vor pierde milioane de joburi productive către China?! Ar fi putut anticipa cineva în 2005 că în anul de grație 2012 mii de joburi vor proveni zilnic din „social media”?! Răspunsul e simplu: nu. Pentru că pur și simplu vorbim de evoluții realmente imposibil de anticipat. Ca să le dau un prilej de satisfacție prietenilor mei liberali, imposibilitatea existenței unui ochi clarvăzător care să plutească omniscient peste piața muncii ține, dacă vreți, de imposibilitatea cognitivă a superplanificării pe care o denunțau Fr. Hayek și von Mises atunci când criticau socialismul de război din timpul vieților lor (vezi Drumul către servitute). Și practica a dovedit, da, chiar a dovedit că Hayek și von Mises aveau dreptate (ce-i al lor, e-al lor).

Când dl. Vlaston plânge de mila inadecvării la realitate a sistemului de învățământ, e mai socialist decât își poate închipui, atâta doar că reprezintă un tip de socialism prost, de război, ca în cazul bolșevicilor. Adică unul falimentar.

În 1940, în America erau numai 2.500 de psihologi cu patalama. Astăzi sunt 77.000 (cifrele sunt luate de aici). De 30 de ori mai mulți, deși populația nu a crescut decât de 2,2 ori. Dar de jobul de profesor de yoga sau instructor de zumba fitness ce ziceți?... Cine ar fi putut să prevadă în urmă cu doar 10 ani că obscurul dans de origine columbiană va ajunge să creeze mii de joburi de-a lungul și de-a latul Americii? Nimeni. Poate doar creatorii afacerii zumba, atunci când trăgeau pe nas marijuana și visau să ajungă într-o bună zi celebri.

Soluția e una singură și se numește „lifelong learning” / educația adulților

Și totuși, confruntate cu o piață de muncă în continuă și din ce în ce mai rapidă prefacere, țările avansate au găsit răspunsul. Educația a încetat de foarte multă vreme să mai fie văzută ca un proces limitat în timp, așa cum încă e văzută la noi. Dimpotrivă. Educația este văzută ca un proces permanent, și statul încurajează toate formele posibile de „lifelong learning” - educația adulților.

Cu alte cuvinte, nimeni nu mai are așteptarea absurdă ca școala să îți furnizeze ghetele cu care vei ieși la pensie. Ca să folosim o metaforă, în era capitalismului nomad rolul școlii nu mai e acela de a-ți furniza ghetele cu care să ieși la pensie, ci acela de a te învăța să-și legi șireturile indiferent de ghetele pe care le încalți!

Educația, care este un drept fundamental al omului, se desfășoară, cum e și normal, pe tot parcursul vieții. Dreptul la viață nu ni-l ia nimeni, de când ne naștem și până murim. La fel e și cu dreptul la educație. Dreptul ăsta nu ni se suspendă când împlinim 14 ani sau 22, de el beneficiem chiar și la 60 de ani.

Dl. Vlaston se minunează în articolul său: „La noi în țară, conform unui studiu Manpower, 43% dintre angajatori au dificultati sa recruteze persoane potrivite pentru posturile libere, in timp ce, in Olanda, doar 7% din angajatori au dificultati sa recruteze talentul necesar.” Dar dacă ne uităm un pic peste ceea ce ne zic cifrele EUROSTAT despre gradul de participare a forței de muncă la formele de învățare pentru adulți, mă tem că nu ar mai trebui să ne minunăm (de fapt, ar trebui să ne minunăm că mai existăm...). Conform statisticilor de aici, olandezii în vârstă de 25-34 de ani participă în proporție de 27.2% la o formă de educație sau training pentru adulți, spre deosebire de români care o fac numai în proporție de 4,2% fiind, din acest punct de vedere, ultimii din Europa, sub Bulgaria. În traducere liberă: dacă presupunem prin absurd că de mâine Ministerul Educației identifică un trend esențial pe piața muncii (de exemplu, că e nevoie ca toată lumea, indiferent de job, să știe să lucreze cu calculatorul) forța de muncă din România, cu actualul grad de participare la procesele de educația adulților, ar necesita 23,8 ani pentru a se pune la punct, spre deosebire de forța de muncă olandeză, care ar necesita numai 3,67 ani, sau forța de muncă daneză - campioana Europei - care ar necesita numai 2,42 ani.

Din păcate pentru noi, mă tem că în era capitalismului nomad chiar nu are nimeni timp să aștepte 23,8 ani până când învață și românii cum se face un anumit lucru.

De aceea, orice discuție despre corelarea dintre sistemul de învățământ și piața muncii trebuie să înceapă de fapt de la următoarea întrebare: formează sistemul de învățământ oameni capabili să învețe mai departe, sau nu? Asta e întrebarea-cheie în era capitalismului nomad. E puțin important dacă liceele și facultățile noastre formează ospătari, filozofi, violoniști, tinichigii, economiști, juriști ș.a.m.d. a căror utilitate nu se regăsește într-un anumit moment pe piața muncii. Principalul e să formeze oameni capabili să învețe mai departe, iar dacă sistemul le dă și o meserie - cu atât mai bine! Ori, exact aici se pare că eșuează lamentabil sistemul nostru de învățământ. Problema nu e că tinerii absolvenți au meserii care nu se caută, problema e că tinerii absolvenți sunt incapabili să învețe. Ceea ce înseamnă, implicit, că sunt incapabili să se și autoperfecționeze în meseria cu care ies din sistem.

Ar fi ca și cum eu aș juca 12 ani fotbal și la meciul de retragere se descoperă că de fapt habar nu am să dau cu piciorul în minge. Cam așa se pare că stă treaba cu elevii și studenții noștri. Își tocesc coatele 10-15 ani pe băncile școlilor, dar apoi, când termină studiile, la primul loc de muncă se descoperă că nu știu cel mai elementar lucru care trebuia învățat în școală: să învețe. Din acest punct de vedere, și numai din acest punct de vedere, educația noastră este complet inadaptată la era capitalismului nomad.

Mai mult, după ce că prin sistemul formal și obligatoriu/post-obligatoriu scoate indivizi rebutați, Ministerul Educației nici măcar nu pare să conștientizeze faptul că în anul de grație 2012 educația unei națiuni nu se mai rezumă la perioada vârstei de 3-23 de ani. O simplă privire pe site-ul www.edu.ro e suficientă pentru a înțelege de ce dinozaurii de acolo, când aud de „lifelong learning”, au impresia că îi înjuri în cecenă. Noțiunea e, pur și simplu, absentă. Există câte ceva despre programele de formare profesională continuă, și atât, făcându-se abstracție de faptul că educația pentru adulți înseamnă inclusiv forme de învățământ non-formale și în afara sistemul oficial de certificare a competențelor precum universitățile populare. Spre comparație, iată cum arată capitolul dedicat educației adulților de pe situl Ministerului Educației din Franța, și ce bogăție de informații conține. Educație a adulților care face parte integrantă din organigrama sistemului educațional. Iar aici puteți vedea cum arată organigrama oficială a sistemului de educație danez, care e cel mai performant la nivel de educația adulților din Europa.

Spre cinstea lui, Funeriu a impus în noua lege a educației un întreg capitol (Titlul 5) dedicat educației permanente, dar din ce vedem concret pe situl Ministerului Educației și din luările de poziție ale celor care scriu despre educație la noi se pare că lucrurile sunt blocate la nivelul „formă fără fond”. Pur și simplu nu-i pasă nimănui.

Cam asta e cealaltă perspectivă asupra prăpastiei pe care o propun eu. Dacă vrem să avem un dialog între educație și piața muncii trebuie să umblăm la sistemul de educație pentru adulți. Din păcate, la noi angajatorii încă nu înțeleg că statul nu le mai poate servi pe tavă carne de tun, ca în capitalismul naționalo-industrial, candidații nu înțeleg că diplomele nu au nici o valoare dacă nu sunt susținute de o motivație continuă de învățare iar chibiții ca domnul Vlaston trag în aer cu muniție oarbă. Șontâc-șontâc, România merge mai departe. Până când decidenții și autoritățile din domeniul educației nu vor înțelege corect lumea în care ne învârtim, rămâne strict datoria și responsabilitatea fiecărui părinte aceea de a sădi și de a cultiva în sufletul copilului său cea mai de preț dorință pe care o poate avea un om: dorința de a învăța.