Cine l-o fi pus pe Puiu Hașotti ministrul culturii?!

Citesc și mă crucesc. Ministrul culturii, dl. Puiu Hașotti, vrea să împiedice o cercetare științifică perfect legitimă și extrem de necesară pentru istoria poporului român, și anume prelevarea de ADN de la rămășițele pământești ale lui Vladislav I (Vlaicu Vodă). Se știe că în ultimii ani „a făcut școală” o teorie a profesorului Djuvara conform căreia primii voievozi valahi, Basarabii, erau de origine cumană. Teoria, din păcate, nu e susținută decât de ipoteze contextuale, în lipsa oricăror dovezi directe. La fel de valabilă e și cealaltă teorie, cea tradițională care zice că voievozii descălecători erau români de prin Făgăraș (pentru Valahia) sau Maramureș (pentru Moldova).

Dacă ar fi adevărată, teoria lui Djuvara ar avea câteva implicații care nu țin numai de gâdilarea sau scărpinarea ego-ului poporului român. De exemplu, ne putem pune întrebarea cât de valahă era clasa stăpânitoare, boierimea, care se presupune că a ocupat puterea odată cu venirea lui Basarab (în epoca medievală „rumân” era un termen de rușine, cam așa cum zicem noi azi - „băi țărane”, ceea ce indică indirect faptul că stăpânitorii erau de altă origine decât majoritatea populației). Și dacă Basarab a fost cuman, înseamnă că voievozii cumani veniseră pe la 1330 să-și recupereze voievodatul din care se știe că armatele cumane se refugiaseră în Ungaria, cu cățel, cu purcel, în preajma invaziei tătare de la 1241? Fusese Câmpia Bărăganului un pământ cuman până la 1241 și apoi, în aproape 100 de ani, se românizase (eventual prin migrații ale vlahilor de la sud de Dunăre), astfel încât odată reîntorși înapoi cumanii nu au mai avut de ales decât să constate realitatea de fapt - că noul lor stat va fi unul majoritar valah / românesc?

De aceea orice cercetare care e menită să aducă un pic de lumină cu privire la acea perioadă tulbure e mai mult decât binevenită, mai ales că între anii 330 (dată aproximativă la care Constantin cel Mare încă mai stăpânea malul stâng al Dunării, deci se poate presupune că imperiul continua să „emane” latinitate încoace) și 1185 (data la care apare în istorie Imperiul Bulgaro-Valah, deci românii apar ca entitate istorică indubitabilă) e o beznă aproape totală cu privire la originea poporului român, organizarea sa, obiceiuri, ocupații etc. În plus, orice teorie științifică de oarece notorietate merită, din principiu, verificată cu fapte. Dacă teoria lui Djuvara e falsă, ea trebuie pusă imediat la index, scutind munca și timpul viitorilor istorici de studiatul unor elucubrații. Dacă nu se demonstrează că teoria lui Djuvara e falsă, atunci o grămadă de istorici vor continua să piardă vremea analizând o prostie și o grămadă de energie academică va fi cheltuită pe o prostie, în loc să fie cheltuită pe ceva mai util. Și întrucât Vladislav I e descendent direct al lui Basarab I, un prilej mai nimerit decât actuala deshumare pentru a face lumină într-o controversă istorică nici că există.

Ei bine, ministrul culturii se opune demersurilor arheologilor, și se opune cu niște argumente absolut neștiințifice și primitive. „Este important că aceşti domnitori au marcat istoria naţională şi prea puţin important dacă au avut sau nu o ascendenţă cumană. [...] Din punctul meu de vedere, important este ce au realizat aceşti domnitori pentru România. Important este că s-au simţit români, iar prelevarea ADN-ului, care presupune deshumarea voievozilor, este neînsemnată comparativ cu amprenta pe care aceşti domnitori o au asupra poporului român şi istoriei acestuia.” Cum poți, ca ministru al culturii, să spui că voievozii de la 1300 se simțeau „români” când identitățile naționale, se știe, sunt niște constructe moderne care nu existau în perioada medievală?! Cum poți să fii ministrul culturii și să susții că niște fapte științific demonstrate nu sunt importante?! Cum poți să fii ministrul culturii și să susții că „punctul tău de vedere” e suficient ca să tranșezi o dispută științifică?!

Cu asemenea atitudini nu vom fi niciodată altceva decât o cultură mică, de periferie. O cultură mare are puterea de a pune sub lupă orice, inclusiv miturile fondatoare, fără teama de dispariție. Studiul ADN-ului Basarabilor ar putea da naștere la o întreagă literatură de specialitate sau la documentare TV care ar face istoria României interesantă și pentru străini. Marile culturi se remarcă prin felul în care reușesc să iradieze teme de discuție și producții culturale peste granițele naționale, iar aceste teme vin tocmai din capacitatea lor internă de înnoire. Noi trăim în continuare într-un univers mental format în general în secolele XVIII-XIX care a rămas nezdruncinat de atunci, bătut în cuie, „crezut și necercetat”. Este absurd. 

În încheiere aș vrea să relatez o chestie care mi se pare relevantă. În 1996, când eram student la filozofie, am scris un articol, un mic studiu, în care demonstram negru pe alb că poemul Demonism găsit în caietele lui Eminescu și evaluat de George Călinescu (un non-filozof) în lucrarea sa Opera lui Mihai Eminescu (1934) drept o dovadă mai mult decât clară a „schopenhauerismului” lui Eminescu, nu era altceva decât o schiță inspirată de cartea lui Max Stirner - Unicul și proprietatea sa, nicidecum de opera lui Schopenhauer. Poemul, schița aia, n-are nici o treabă cu Schopenhauer, se vede din avion că Eminescu era sub impresia cărții lui Stirner. Articolul respectiv l-am dat la vremea respectivă unei colege de la Litere să-l citească la un colocviu de filologie și apoi l-am publicat eu însumi într-o revistă literară (cred că în Literatorul, cândva prin 1997-1999). Deci a avut o mică circulație în mediile literare. Trecem peste faptul că literații habar n-aveau, nu auziseră de Max Stirner, nu știau de disputa lui Marx cu Stirner (în Ideologia Germană) și nici că Stirner apare citat în opera politică a lui Eminescu, dovadă clară că Eminescu îl citise. Ei bine, au trecut 15 ani de atunci și nu am auzit să fi fost preluat de vreunul din miliardele de „eminescologi” și dezvoltat în ceva mai amplu. Oare câte alte scrieri ale lui Eminescu, pe care George Călinescu le vedea ca fiind dovezi „clare” ale schopenhauerismului, sunt de fapt altceva? Întrebarea asta chiar nu contează în contextul unei culturi mici, periferice, care are nevoie doar de nițică mitologie fondatoare și nimic mai mult. Întrucât mitul stabilit de George Călinescu în urmă cu 80 de ani, și anume că izvorul filozofic principal al operei lui Eminescu e Schopenhauer și cu asta, basta, încă funcționează, e la loc de cinste, ce rost are să-l punem sub semnul întrebării?