Pentru mine, intelectual este numai acela care nu pică în extaz. A fi intelectual înseamnă să stai cu picioarele în apă rece ori de câte ori ai tendința de a te înfierbânta; înseamnă să te uiți la un măr dintr-o latură și apoi să-l privești și din latura opusă, pentru a-l surprinde de jur împrejur; înseamnă să pui mai presus de flacăra entuziasmului molipsitor și a credinței oarbe, răceala gândirii logice.
Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că sunt „un intelectual” în accepțiunea dâmbovițioasă a cuvântului. Fiindcă o dată la fiecare patru ani intelectualitatea de pe la noi își pierde busola și se extaziază ca o fecioară de pe muntele Găina în fața vreunei figuri providențiale. Așa a fost cu Emil Constantinescu în 1992 și 1996, așa a fost cu Traian Băsescu în 2000 (primărie) și 2004 (prezidențiale), și așa vedem că se petrece acum cu domnul Nicușor Dan, candidat la Primăria București. Dl. Dan este adulat cam de toată suflarea bună, de la stânga până la dreapta. Câțiva bloggeri și bloggerițe de top, nu ca subsemnatul (de ex. Simona Tache, săru' mâna!), și-au declarat deschis simpatia. Venit tocmai din America, ilustrul nostru matematician și prozator Bogdan Suceavă îi susține cauza în Observator Cultural. Revista „22” îl sprijină prin editoriale. Etc. Manifestările de simpatie ale intelectualilor subțiri față de dl. Dan sunt nenumărate, este prezentat ca o „șansă”, „un imparțial” etc.
Ok. Bravo lui. În fond, între un doctor răspopit care a promis câte-n lună și-n stele la campania precedentă și un afacerist dubios, e greu să-ți dai votul fără să te temi că vei suferi ulterior de pe urma unor penibile mustrări de conștiință. Nicușor Dan pare o soluție corectă, a și mișcat ceva pe parte civică, deci poate fi votat cu conștiința împăcată.
Numai că lucrurile nu sunt așa de simple.
Primăria Bucureștiului nu e o instituție unde vine un nene cu rigla și începe să tragă dungi pe asfaltul încins, zicând: de aici până aici e parc, de aici până aici e parcare, de aici până aici e spațiu comercial etc. Primăria Bucureștiului, bunăoară, e o instituție în care e nevoie, printre altele, de hârtie A4 și de toner de imprimantă. Problemele Bucureștiului nu se limitează la aria de expertiză a domnului Dan, în speță problemele legate de urbanism. Printre problemele Bucureștiului se numără de exemplu și prezența boschetarilor pe străzi, care trebuie adunați iarna ca să nu moară de frig. E genul de problemă la care, dacă te gândești un pic, îți dai seama că nu poți găsi o rezolvare simplă.
Să ne uităm pe programul de campanie de aici și pe interviul acesta din „22”. Ce observăm? Observăm că, la nivel de intenții, omul e mai mult decât bine-intenționat. Transformarea Dâmboviței în „axă creativă” a orașului, „licitații transparente”, cu accentul pus pe transparența online, parcări la intrarea în oraș etc. Totul sună atât de plăcut încât nici dacă aș fi luat un pumn de marijuana nu aș fi ajuns la o asemenea stare de reverie.
Dacă luăm însă la bani mărunți toate planurile (mă feresc să spun promisiuni) anunțate de Nicușor Dan, ne dăm seama că ele fie nu sunt altceva decât niște bune intenții, pe care din gură le anunță toți candidații, fie sunt niște chestii care necesită un număr destul de însemnat de resurse.
Ce înseamă, de exemplu, „transparentizarea” licitațiilor? Credeți că un funcționar șmecher, care scrie cu dedicație anunțul de participare la licitație, se va împiedica de faptul că anunțul va trebui publicat pe internet? Să fim serioși! Sau, ce înseamnă „sistem online pentru publicarea cheltuielilor primăriei”? Site-ul de campanie al domnului Dan e pe un banal Wordpress. Crede dumnealui că tot pe Wordpress și vorbind cu „băiatul vecinului” va putea face și un asemenea sistem? De unde se va lua terenul pentru parcările de la marginea Bucureștiului? Cât va costa acest teren? A făcut dl. Dan vreo simulare, oare merită dați banii primăriei pe parcări în condițiile în care prețurile la imobiliare încă vor mai scădea ani buni de acum încolo? La fel și în cazul centrelor culturale de cartier. Păi, un asemenea centru are nevoie, pe lângă sediu, de personal dedicat, de animatori culturali. Înțeleg că dânsul vrea să replice Universitatea Populară Dalles în fiecare cartier, intenție nobilă, fără îndoială, și la urma urmelor fezabilă, dar cu ce bani în următorii 4 ani? Etc.
Din câte îmi dau seama dl. Dan își propune să abordeze un pic mai socialist Bucureștiul, în sensul că își dorește ca primăria să fie mai stăpână pe bugetele ei, nu să externalizeze toate serviciile pe care e datoare să le ofere cetățenilor. Pe mine nu poate decât să mă bucure o asemenea abordare. Dar, cu ce bani?! De exemplu, eu sunt perfect de acord cu exproprierea proprietarilor care lasă să se degradeze clădirile istorice (măsură socialistă în esența ei), dar și-a făcut dl. Dan o socoteală cât vor costa procesele? Sau crede că din postura de primar semnezi o hârtie și gata, s-a expropriat imobilul? Frumos ar fi ca într-un program de administrare a Bucureștiului să vedem, concret, și niște bugete: propun măsura cutare, estimez ca va costa atât. În acest fel am putea să ne dăm seama cât de realist e candidatul. Câtă vreme lipsesc total cifrele financiare din discurs, totul e la nivel de apă de ploaie. Așa, pot să candidez și eu promițând solemn bucureștenilor că le voi da gratis salată verde toată viața și că, pentru decongestionarea traficului, voi băga în Codul Rutier obligația de a lua autostopiști (chestii pe care chiar le promitea un candidat la alegerile din 1992!).
În comentariul la articolul lui Bogdan Suceavă am zis că mult mai normal mi s-ar părea ca dl. Dan să ajungă întâi consilier local, pentru a cunoaște sistemul din interior, și abia apoi să aspire la fotoliul de primar. Și când zic „sistemul”, nu mă refer la mafia imobiliară sau la baronii gunoaielor, ci la birocrația internă a primăriei, până la cele mai umile niveluri. Cine sunt femeile de serviciu, cine sunt portarii? „A cui” e tipa de la camera 204, cine scrie anunțurile pentru achiziția de tehnică IT? Ce interese are consilierul cutare? Etc. Chestii de-astea aparent mărunte, dar care de fapt sunt esențiale pentru a înțelege circuitul banilor dintr-o organizație și influența sferelor de putere. Nu există organizație pe lumea asta în care să te poți parașuta direct la vârf și să se speri că vei face treabă, pentru că trebuie mai întâi să faci parte din ea, să îi înțelegi profilul informal. Să presupunem că brusc, din poziția de oengist la Salvați Bucureștiul dl. Nicușor Dan, burdușit de intenții bune, se trezește primar, având în subordine o organizație de a cărei funcționare la nivel informal habar nu are. Ce se poate întâmpla? Păi, în cel mai bun caz, nu se va întâmpla nimic. În schimb, în cel mai rău caz, va demara proiectele promise (de fapt, o parte dintre ele întrucât e imposibil să le înceapă pe toate) și acestea vor deveni surse de înavuțire pentru participanții la licitațiile absolut „corecte” și „transparente” pe care le va organiza 100% conform legii birocrația subordonată. Cum numai așa ceva s-a întâmplat în ultimii 22 de ani cu toți politicienii-providență, nu văd de ce nu s-ar întâmpla la fel și cu domnul Nicușor Dan. De aceea, nu mai bine ar fi să ajungă dânsul mai întâi consilier, și să-l vedem mai întâi ce poate face pentru București din această poziție, urmând ca numai după aceea să aspire și la fotoliul de primar?
PS. Și mai e ceva ce vroiam neapărat să zic, dar aseară, dată fiind ora târzie, am uitat să o fac. În comentariile de pe Observator Cultural am zis la un moment dat că primarul trebuie să fie cineva „bine conectat, tupeist și cu gura mare”. Imediat, mi-am atras câteva reproșuri. Ei bine, credeam că la 22 de ani de la Revoluție le-a devenit clar tuturor, sau dacă nu tuturor - atunci celei mai mari părți a concetățenilor, că politica nu are nimic de-a face cu „Republica” lui Platon. Când am zis că e nevoie de personaj conectat, tupeist și cu gura mare am descris ... prototipul capitalistului de succes! Pentru că, fiind în acea poziție, primarul trebuie să participe la un joc de forțe economice și politice din care să iasă câștigător pentru București și bucureșteni. Administrarea primăriei nu e ca jocul la bursă, sau ca investițiile pe forex, unde stai pe margine și urmărești rece și calculat anumite tendințe pe baza cărora pierzi sau câștigi bani. Cum ziceam mai sus, ieși cu rigla și zici rece și calculat: aici va fi parcare, dincolo parc, dincolo ștrand etc. Administrarea primăriei înseamnă să intri în contact cu o grămadă de agenți economici, unii sprijiniți de unii, alții de alții, cu o grămadă de politicieni, unii de stânga, alții de dreapta, alții de sus și alții de jos, să ai de-a face cu o grămadă de aspecte ale pieței libere din care să alegi cea mai bună ofertă pentru bucureșteni, dar o oferă care să nu-i supere nici pe unii, nici pe alții. Dată fiind poziția sa și realitatea funcției pe care o ocupă primarul general nu se va putea sustrage jocurilor de interese, dar va putea să le domine. Cu o singură condiție: să înțeleagă piața liberă. Să înțeleagă că dacă nu ești bine conectat, tupeist și cu gura mare vei fi strivit.
29.5.12
25.5.12
Un efect previzibil, scăderea speranței de viață
Pentru că am îndrăznit să spun că perioada de tranziție reprezintă un regres social față de perioada comunismului, fel de fel de retarzi m-au acuzat că aș fi neocomunist. Unul din argumentele boilor era acela că, vezi Doamne, după 1990 a crescut speranța de viață. Am avut cel puțin o asemenea discuție cu un domn neplăcut de la Acum.tv, care visează peste tot neocomuniști, și cu un comentator frecvent de pe CriticAtac.ro .
Chestia e următoarea: speranța de viață după 1990 era normal să crească pentru că se venea pe un sistem sanitar și pe o siguranță a vieții rămasă de pe vremea comuniștilor. Oamenii aveau un loc de muncă stabil, fabrica nu era doar fabrică ci avea și dispensar medical, grădiniță, creșă pentru copii, dispensarele sătești chiar funcționau. Comuniștii au investit masiv în programe de prevenție și de vaccinare, vaccinurile erau gratuite și de bună calitate, se făceau în mod organizat prin rețeaua de grădinițe și școli. Dacă recunoaștem treburile astea nu înseamnă câtuși de puțin că glorificăm regimul comunist, ci că apreciem normalitatea. Pe lângă aceste lucruri care țineau direct de sistemul sanitar, anumite susțineri contemporane (de exemplu ceea ce zice profesorul Mencinicopschi) ne dau de înțeles că pe timpul comuniștilor salamul, atât cât se găsea, chiar era salam, și parizerul, parizer - nu simple adunături de E-uri. N-aș putea să confirm sau să infirm acest lucru, fiindcă nu am lucrat niciodată într-o fabrică de mezeluri, să văd ce și cum, dar țin minte că pâinea de pe timpul lui Ceaușescu, la fel ca și pâinea pe care ți-o faci singur în casă, la mașină, mucegăia după 3-4 zile, spre deosebire de pâinea pe care o cumpărăm la pungă și care rezistă și câte 10 zile.
Ei bine, din păcate și acest argument al speranței de viață începe să se destrame, exact cum am anticipat mai demult. Via CriticAtac am aflat de o analiză foarte interesantă postată pe CursDeGuvernare.ro din care rezultă cu claritate că speranța de viață a început să scadă la populația masculină născută după 1960. Datele sunt extrase din 2010 comparativ cu 2009. Citez concluzia:
„Oarecum paradoxal, bărbații născuți în 1950 au o scădere minimă a speranței de viață, în timp ce bărbații născuți în 1940, în timpul războiului au o speranță de viață în creștere. Și mai interesant, contrar aparențelor, bărbații în vârstă de 70 de ani din mediul rural au o speranță de viață mai mare decât cei mediul urban.
În cea mai nefericită postură se regăsesc cei care, după ce au muncit câțiva ani în socialism, au susținut ieșiri timpurii la pensie din contribuții de asigurări sociale la niveluri foarte ridicate și, culmea, nici nu s-au mai încadrat pentru a beneficia de pensie privată deoarece depășiseră de puțin vârsta limită de 45 de ani la introducerea acesteia.”
Să traducem într-un limbaj mai puțin diplomatic: cei a căror viață s-a petrecut mai mult în comunism, altfel zis - program de muncă bătut în cuie 7.00-15.00, educație gratis, sănătate gratis (aici cârcotașii ar putea spune că nu era gratis, orice vizită la doctor te costa un pachet de Fa sau un cartuș de BT...), casă gratis, loc de muncă asigurat și colac peste pupăză, după 1990, posibilitatea de pensionare anticipată - o duc bine spre binișor. Cei care s-au trezit brusc că locul de muncă nu mai e așa de sigur, că sănătatea costă, că școlile copiilor încep să coste, că dacă pleci la ora 19.00 de la muncă ești dat afară, încep să dea colțul ceva mai devreme. Și pronosticul meu e că vor începe să dea colțul din ce în ce mai devreme (inclusiv generația mea, a celor născuți după 1970).
E indubitabil, așadar, că din punct de vedere social comunismul chiar a reprezentat un nec plus ultra al poporului român. Cifrele vorbesc. Firește, și nu trebuie nici să negăm, nici să ascundem acest lucru, rămân chestionabile modalitățile prin care regimul comunist a reușit îmbunătățirea situației sociale în România. Eu consider că au fost două etape majore, ambele îndoielnice ca execuție practică:
- Prima este etapa redistribuirii violente, care începe cu reforma agrară, naționalizarea și stabilizarea monetară și continuă până la încheierea colectivizării. Ar fi vorba, așadar, cam de perioada 1945-1962, deși până prin 1950 tot esențialul de măsuri fusese luat. Deși la final majoritatea populației a avut de câștigat (starea de sănătate și nivelul educațional au fost drastic îmbunătățite în perioada 1950-1960), nu se poate face abstracție de faptul că binele general a fost atins cu sacrificarea unui număr foarte mare de indivizi care, din varii motive, nu erau pe placul regimului. În plus, din graficul pe care l-am publicat aici rezultă că România rămăsese în mare măsură o țară agrară. Evoluția ei spre modernizare se blocase, anumiți parametri sociali de bază fuseseră atinși (starea de sănătate a populației, alfabetizarea etc.), dar trebuia găsită o soluție pentru a merge mai departe.
- A doua etapă de dezvoltare este cea a achiziției de tehnologie pe credit inițiată de Ceaușescu, având ca scop accelerarea modernizării. Cred că putem delimita astfel perioada 1969-1980. Strict numeric modernizarea a reușit (ponderea populația rurale a scăzut de la 65% în 1965 la 45% în 1990) dar, fiindcă achizițiile tehnologice au fost lipsite de noimă - Ceaușescu având ambiția ca România, indiferent de resursele fizice ale pământului și ale populației, să producă orice, de la mine de 0.5 până la avioane de pasageri - rezultatul a fost falimentul generalizat din anii '80, când cursul de schimb al dolarului, creșterea prețului petrolului și inapetența firmelor românești de a ieși cu produse competitive pe piețele non-CAER au avut ca efect direct și final lipsurile acute de pe piața internă de consum, care au dus la nemulțumirea populației și, într-un final, la izbucnirea Revoluției din 1989.
Vedem, totuși, că după fiecare etapă România a rămas cu ceva. După prima etapă de dezvoltare a rămas cu o populație educată și, se vede treaba, destul de rezistentă și sănătoasă (se încăpățânează să nu iasă din sistem, după cum zicea Boc). După a doua etapă a rămas cu niște active care, fie că au fost vândute ca fier vechi, fie că au avut parte de o privatizare funcțională, au mai adus cât de cât niște bănuți la bugetele anemice de după 1990 (nu contează că banii au fost, în general, prăduiți - ei chiar au existat). Dar după tranziție, oare ce va rămâne după tranziție, cum vor scrie cronicarii viitorului despre această perioadă? Eu cred că scăderea speranței de viață ne poate da un mic indiciu, și chiar aș fi curios să aflu, încă de pe acum, dacă cele două mari reușite politice, accederea în NATO și UE, vor reuși să ofere vreo compensare valorică pentru restul nereușitelor în opinia istoricilor anului 2050. Din păcate, din moment ce conform statisticilor am șanse minime să mai fiu în viață în acel an, presimt că voi rămâne cu curiozitatea nesatisfăcută.
Chestia e următoarea: speranța de viață după 1990 era normal să crească pentru că se venea pe un sistem sanitar și pe o siguranță a vieții rămasă de pe vremea comuniștilor. Oamenii aveau un loc de muncă stabil, fabrica nu era doar fabrică ci avea și dispensar medical, grădiniță, creșă pentru copii, dispensarele sătești chiar funcționau. Comuniștii au investit masiv în programe de prevenție și de vaccinare, vaccinurile erau gratuite și de bună calitate, se făceau în mod organizat prin rețeaua de grădinițe și școli. Dacă recunoaștem treburile astea nu înseamnă câtuși de puțin că glorificăm regimul comunist, ci că apreciem normalitatea. Pe lângă aceste lucruri care țineau direct de sistemul sanitar, anumite susțineri contemporane (de exemplu ceea ce zice profesorul Mencinicopschi) ne dau de înțeles că pe timpul comuniștilor salamul, atât cât se găsea, chiar era salam, și parizerul, parizer - nu simple adunături de E-uri. N-aș putea să confirm sau să infirm acest lucru, fiindcă nu am lucrat niciodată într-o fabrică de mezeluri, să văd ce și cum, dar țin minte că pâinea de pe timpul lui Ceaușescu, la fel ca și pâinea pe care ți-o faci singur în casă, la mașină, mucegăia după 3-4 zile, spre deosebire de pâinea pe care o cumpărăm la pungă și care rezistă și câte 10 zile.
Ei bine, din păcate și acest argument al speranței de viață începe să se destrame, exact cum am anticipat mai demult. Via CriticAtac am aflat de o analiză foarte interesantă postată pe CursDeGuvernare.ro din care rezultă cu claritate că speranța de viață a început să scadă la populația masculină născută după 1960. Datele sunt extrase din 2010 comparativ cu 2009. Citez concluzia:
„Oarecum paradoxal, bărbații născuți în 1950 au o scădere minimă a speranței de viață, în timp ce bărbații născuți în 1940, în timpul războiului au o speranță de viață în creștere. Și mai interesant, contrar aparențelor, bărbații în vârstă de 70 de ani din mediul rural au o speranță de viață mai mare decât cei mediul urban.
În cea mai nefericită postură se regăsesc cei care, după ce au muncit câțiva ani în socialism, au susținut ieșiri timpurii la pensie din contribuții de asigurări sociale la niveluri foarte ridicate și, culmea, nici nu s-au mai încadrat pentru a beneficia de pensie privată deoarece depășiseră de puțin vârsta limită de 45 de ani la introducerea acesteia.”
Să traducem într-un limbaj mai puțin diplomatic: cei a căror viață s-a petrecut mai mult în comunism, altfel zis - program de muncă bătut în cuie 7.00-15.00, educație gratis, sănătate gratis (aici cârcotașii ar putea spune că nu era gratis, orice vizită la doctor te costa un pachet de Fa sau un cartuș de BT...), casă gratis, loc de muncă asigurat și colac peste pupăză, după 1990, posibilitatea de pensionare anticipată - o duc bine spre binișor. Cei care s-au trezit brusc că locul de muncă nu mai e așa de sigur, că sănătatea costă, că școlile copiilor încep să coste, că dacă pleci la ora 19.00 de la muncă ești dat afară, încep să dea colțul ceva mai devreme. Și pronosticul meu e că vor începe să dea colțul din ce în ce mai devreme (inclusiv generația mea, a celor născuți după 1970).
E indubitabil, așadar, că din punct de vedere social comunismul chiar a reprezentat un nec plus ultra al poporului român. Cifrele vorbesc. Firește, și nu trebuie nici să negăm, nici să ascundem acest lucru, rămân chestionabile modalitățile prin care regimul comunist a reușit îmbunătățirea situației sociale în România. Eu consider că au fost două etape majore, ambele îndoielnice ca execuție practică:
- Prima este etapa redistribuirii violente, care începe cu reforma agrară, naționalizarea și stabilizarea monetară și continuă până la încheierea colectivizării. Ar fi vorba, așadar, cam de perioada 1945-1962, deși până prin 1950 tot esențialul de măsuri fusese luat. Deși la final majoritatea populației a avut de câștigat (starea de sănătate și nivelul educațional au fost drastic îmbunătățite în perioada 1950-1960), nu se poate face abstracție de faptul că binele general a fost atins cu sacrificarea unui număr foarte mare de indivizi care, din varii motive, nu erau pe placul regimului. În plus, din graficul pe care l-am publicat aici rezultă că România rămăsese în mare măsură o țară agrară. Evoluția ei spre modernizare se blocase, anumiți parametri sociali de bază fuseseră atinși (starea de sănătate a populației, alfabetizarea etc.), dar trebuia găsită o soluție pentru a merge mai departe.
- A doua etapă de dezvoltare este cea a achiziției de tehnologie pe credit inițiată de Ceaușescu, având ca scop accelerarea modernizării. Cred că putem delimita astfel perioada 1969-1980. Strict numeric modernizarea a reușit (ponderea populația rurale a scăzut de la 65% în 1965 la 45% în 1990) dar, fiindcă achizițiile tehnologice au fost lipsite de noimă - Ceaușescu având ambiția ca România, indiferent de resursele fizice ale pământului și ale populației, să producă orice, de la mine de 0.5 până la avioane de pasageri - rezultatul a fost falimentul generalizat din anii '80, când cursul de schimb al dolarului, creșterea prețului petrolului și inapetența firmelor românești de a ieși cu produse competitive pe piețele non-CAER au avut ca efect direct și final lipsurile acute de pe piața internă de consum, care au dus la nemulțumirea populației și, într-un final, la izbucnirea Revoluției din 1989.
Vedem, totuși, că după fiecare etapă România a rămas cu ceva. După prima etapă de dezvoltare a rămas cu o populație educată și, se vede treaba, destul de rezistentă și sănătoasă (se încăpățânează să nu iasă din sistem, după cum zicea Boc). După a doua etapă a rămas cu niște active care, fie că au fost vândute ca fier vechi, fie că au avut parte de o privatizare funcțională, au mai adus cât de cât niște bănuți la bugetele anemice de după 1990 (nu contează că banii au fost, în general, prăduiți - ei chiar au existat). Dar după tranziție, oare ce va rămâne după tranziție, cum vor scrie cronicarii viitorului despre această perioadă? Eu cred că scăderea speranței de viață ne poate da un mic indiciu, și chiar aș fi curios să aflu, încă de pe acum, dacă cele două mari reușite politice, accederea în NATO și UE, vor reuși să ofere vreo compensare valorică pentru restul nereușitelor în opinia istoricilor anului 2050. Din păcate, din moment ce conform statisticilor am șanse minime să mai fiu în viață în acel an, presimt că voi rămâne cu curiozitatea nesatisfăcută.
23.5.12
Sincere felicitări lui Remus Cernea
Pe Remus Cernea l-am remarcat când eram prin anul 4 de facultate și el era, cred, prin al 2-lea. Era un individ dubios, prezent mai mereu pe culoarele facultății și nedezlipit de o sacoșă în care își ducea, probabil, cursurile. În rest arăta exact cum arată și acum, când apare la televizor.
Mai târziu, când încă nu apăruseră blogurile și eu piguleam la prima revistă electronică de cultură de limbă română, Electr@, adică prin 2000-2001, am avut o polemică destul de acidă cu Cernea pe niște chestiuni culturale. Impresia pe care mi-a făcut-o atunci e că e un pic tâmpițel.
După 2008 i-am urmărit atent evoluția. La început m-a distrat, mi-am adus aminte cu nostalgie de o anumită perioadă din viața mea, după care am început să-l privesc mult mai serios. Omul avea un discurs, era eco, avea niște fixuri. Discursul lui era argumentat și tenace, avea o coloană pe Vox Publica. Bun așa. Pe de altă parte rămăsese în continuare cam tâmpițel, nu puteam să nu râd gândindu-mă că omul încă mai trăia cu părinții. Era un personaj destul de fistichiu.
Dar, așa fistichiu cum era, Remus Cernea era reprezentativ pentru vreo 50% dintre tinerii noștri. Fără job, sărac și locuind cu părinții până hăt, târziu. Adică NINJA - no income, no job or asset. Tinerii aceștia nu sunt reprezentați niciodată, de nimeni, nicăieri. În general partidele își aleg electoratul dintre pensionari, clasa de mijloc, bugetari, nostalgici, antreprenori etc. Tinerii de 25-35 de ani lipsiți de viitor nu prea intră în nici un calcul pentru că, în general, sunt prea dezabuzați ca să voteze (nici măcar companiile private nu îi iau în calcul atunci când își calculează bugetele de marketing, pentru că ei n-au bani). De aceea nu putem decât să ne bucurăm că unul dintre ei a ajuns consilier la guvern. Numirea lui Remus Cernea pe un post guvernamental este, aparent, o decizie absurdă a lui Ponta, dar o numire de genul ăsta reprezintă, de fapt, singura oportunitate prin care tineretul NINJA să capete o voce politică. E un gest foarte frumos al lui Ponta față de o parte importantă a tineretului nostru. Acum, singura dilemă e următoarea: va rămâne Cernea același locuitor al apartamentului părinților săi sau intrarea în politică îl va... „așeza” la casa lui?
Mai târziu, când încă nu apăruseră blogurile și eu piguleam la prima revistă electronică de cultură de limbă română, Electr@, adică prin 2000-2001, am avut o polemică destul de acidă cu Cernea pe niște chestiuni culturale. Impresia pe care mi-a făcut-o atunci e că e un pic tâmpițel.
După 2008 i-am urmărit atent evoluția. La început m-a distrat, mi-am adus aminte cu nostalgie de o anumită perioadă din viața mea, după care am început să-l privesc mult mai serios. Omul avea un discurs, era eco, avea niște fixuri. Discursul lui era argumentat și tenace, avea o coloană pe Vox Publica. Bun așa. Pe de altă parte rămăsese în continuare cam tâmpițel, nu puteam să nu râd gândindu-mă că omul încă mai trăia cu părinții. Era un personaj destul de fistichiu.
Dar, așa fistichiu cum era, Remus Cernea era reprezentativ pentru vreo 50% dintre tinerii noștri. Fără job, sărac și locuind cu părinții până hăt, târziu. Adică NINJA - no income, no job or asset. Tinerii aceștia nu sunt reprezentați niciodată, de nimeni, nicăieri. În general partidele își aleg electoratul dintre pensionari, clasa de mijloc, bugetari, nostalgici, antreprenori etc. Tinerii de 25-35 de ani lipsiți de viitor nu prea intră în nici un calcul pentru că, în general, sunt prea dezabuzați ca să voteze (nici măcar companiile private nu îi iau în calcul atunci când își calculează bugetele de marketing, pentru că ei n-au bani). De aceea nu putem decât să ne bucurăm că unul dintre ei a ajuns consilier la guvern. Numirea lui Remus Cernea pe un post guvernamental este, aparent, o decizie absurdă a lui Ponta, dar o numire de genul ăsta reprezintă, de fapt, singura oportunitate prin care tineretul NINJA să capete o voce politică. E un gest foarte frumos al lui Ponta față de o parte importantă a tineretului nostru. Acum, singura dilemă e următoarea: va rămâne Cernea același locuitor al apartamentului părinților săi sau intrarea în politică îl va... „așeza” la casa lui?
22.5.12
Ia să vedem: bate Vântu și pe la muma capitalizmului?
Am dat azi dimineață peste un articol incredibil pe Yahoo! Finance: Morgan Stanley cut Facebook estimates just before IPO. Pe scurt, s-a aflat că în timp ce fazanii erau îndemnați să se bage pe acțiunile FB oferite prin IPO, pe canale dosnice intermediarii ofertei publice își avertizau clienții să nu cumpere acțiuni FB pentru că nu au potențial de creștere.
După ce au lâncezit în prima zi de tranzacționare, acțiunile FB au căzut ieri cu 11% și azi văd că se învârt pe la -7%.
În România există tendința de a idealiza tot ceea ce poartă ștampila „Made in US”, dar treaba asta începe să pută din ce în ce mai mult a făcătură GELSOR, tipic balcanică. De unde se vede, de altfel, că așa-zisul „capitalism de cumetrie” din România nu e deloc original (și chiar nu e, recomand această lectură pentru mai multe amănunte: Peter Schweizer: Throw Them All Out). Se inflamează artificial o bulă, se găsește numărul necesar de fazani, șmecherii iau potul, proștii pierd totul. La noi se zice de 10-11 ani că „nu funcționează justiția”. Sunt curios dacă la mama capitaliștilor tot 10-11 ani o să dureze până când se va trage concluzia că pe răufăcători îi bate „vântu”, nu poliția.
...se aude, bre Gittenstein?... Ia dă-ți temă de gândire și fă matale niște spume la mă-ta în carcasă. Mai lasă comentariile coloniale despre ce procuror, câte gaze, muma democrației și așa mai departe. Sictir!
După ce au lâncezit în prima zi de tranzacționare, acțiunile FB au căzut ieri cu 11% și azi văd că se învârt pe la -7%.
În România există tendința de a idealiza tot ceea ce poartă ștampila „Made in US”, dar treaba asta începe să pută din ce în ce mai mult a făcătură GELSOR, tipic balcanică. De unde se vede, de altfel, că așa-zisul „capitalism de cumetrie” din România nu e deloc original (și chiar nu e, recomand această lectură pentru mai multe amănunte: Peter Schweizer: Throw Them All Out). Se inflamează artificial o bulă, se găsește numărul necesar de fazani, șmecherii iau potul, proștii pierd totul. La noi se zice de 10-11 ani că „nu funcționează justiția”. Sunt curios dacă la mama capitaliștilor tot 10-11 ani o să dureze până când se va trage concluzia că pe răufăcători îi bate „vântu”, nu poliția.
...se aude, bre Gittenstein?... Ia dă-ți temă de gândire și fă matale niște spume la mă-ta în carcasă. Mai lasă comentariile coloniale despre ce procuror, câte gaze, muma democrației și așa mai departe. Sictir!
21.5.12
Miracol my ass: a început Facebook cu adevărat de la zero?
Spălații pe creier de la Ziarul Financiar au produs azi un rahat de material jurnalistic intitulat pompos „Miracolul Facebook: cum să faci în 8 ani 104 miliarde de dolari pornind de la zero”. În acest fel se acreditează ideea, complet falsă, că Zuckerberg a pornit la drum cu deștu'n fund și că rețeaua asta socială, care se va dezumfla mai repede decât își închipuie unii (și mă tem să nu târască după ea întreaga industrie de internet, provocând spargerea dotcom bubble 2.0, implicit o nouă cădere majoră a piețelor) reprezintă materializarea visului american.
Nici vorbă de așa ceva. De altfel, articolul își contrazice flagrant titlul dacă ai răbdarea să-l citești. Totuși, să punem un pic de ordine în acel „zero” și să vedem cum au stat lucrurile cu adevărat (datele financiare sunt luate din Wikipedia și Techcrunch):
- În 2004, când Facebook abia apăruse, a primit nu mai puțin de 500.000 de dolari (juma' de milion de dolari!) de la Peter Thiel, cofondator PayPal. Câți dintre cei care investesc într-o afacere online nu speră la o asemenea pleașcă, să aibă un site minor, oarecum popular, nimic de zis, printre studenți, și să sară repede cineva cu jumătate de milion de dolari?!
- În mai 2005 a primit 12,7 milioane de dolari de la Accel Partners și apoi în aprilie 2006 27,5 milioane de la Greylock Partners. În total, așadar, în primii doi ani de la înființare Facebook a luat finanțări private de peste 40 de milioane de dolari, asta fără să socotim cât au investit, concret, Zuckerberg și asociații săi (care nu erau chiar cei mai sărăcuți tineri de pe planeta Earth). Deja Facebook era evaluat la 2 miliarde de dolari, deși, concret, nu avea decât în jur de 12 milioane de conturi, adică mult sub MySpace!
Restul e istorie. După 2006 finanțările care au ținut în viață Facebook nu au mai fost de ordinul zecilor, ci al sutelor de milioane de dolari (Microsoft - 240 de milioane, Li Ka-Shing - 120 de milioane etc.). Este evident că evoluția Facebook seamănă mai degrabă cu un Caritas minuțios pregătit, nicidecum cu vreun „miracol”. Așa cum zice titlul uneia dintre cele mai celebre cărți dedicate bulelor financiare, The Devil Takes the Hindmost!
Nici vorbă de așa ceva. De altfel, articolul își contrazice flagrant titlul dacă ai răbdarea să-l citești. Totuși, să punem un pic de ordine în acel „zero” și să vedem cum au stat lucrurile cu adevărat (datele financiare sunt luate din Wikipedia și Techcrunch):
- În 2004, când Facebook abia apăruse, a primit nu mai puțin de 500.000 de dolari (juma' de milion de dolari!) de la Peter Thiel, cofondator PayPal. Câți dintre cei care investesc într-o afacere online nu speră la o asemenea pleașcă, să aibă un site minor, oarecum popular, nimic de zis, printre studenți, și să sară repede cineva cu jumătate de milion de dolari?!
- În mai 2005 a primit 12,7 milioane de dolari de la Accel Partners și apoi în aprilie 2006 27,5 milioane de la Greylock Partners. În total, așadar, în primii doi ani de la înființare Facebook a luat finanțări private de peste 40 de milioane de dolari, asta fără să socotim cât au investit, concret, Zuckerberg și asociații săi (care nu erau chiar cei mai sărăcuți tineri de pe planeta Earth). Deja Facebook era evaluat la 2 miliarde de dolari, deși, concret, nu avea decât în jur de 12 milioane de conturi, adică mult sub MySpace!
Restul e istorie. După 2006 finanțările care au ținut în viață Facebook nu au mai fost de ordinul zecilor, ci al sutelor de milioane de dolari (Microsoft - 240 de milioane, Li Ka-Shing - 120 de milioane etc.). Este evident că evoluția Facebook seamănă mai degrabă cu un Caritas minuțios pregătit, nicidecum cu vreun „miracol”. Așa cum zice titlul uneia dintre cele mai celebre cărți dedicate bulelor financiare, The Devil Takes the Hindmost!
18.5.12
Păzea, revine pixelul albastru!
Mai întâi a fost o știre pe care am văzut-o prima oară pe Facebook. Teza de doctorat a doamnei Kovesi e un plagiat ordinar, jenant, cu citate ce pot fi reperabile pe situri de doi lei. Treaba asta a descoperit-o sau, mă rog, a adus-o în atenția publicului Ciuvică, turbatul care apare mai mereu la Antena 3 și face ca toți dracii când vine vorba de Băse. Demonstrația de aici este, zic eu, fără cusur, cu o singură condiție: teza să îi aparțină într-adevăr doamnei Kovesi (și nu avem de ce să nu ne îndoim că nu e așa). Apoi știrea a început încet-încet să apară și în mass-media, mai puțin în media portocalie, care a tăcut cu încăpățânare ore în șir, deși asta era știrea zilei. Ditamai procurorul general al României, care ar trebui să reprezinte un model de onestitate, e un biet copiator...
Ceea ce mi se pare mie comic pare a fi reacția mediei oranj. Parcă au luat un pumn plex și încă nu și-au recăpătat respirația. Timid, timid, încep să publice dezmințirile doamnei Kovesi și nimic mai mult (ce naiba ar mai fi de dezmințit?!). Ce să zic, era ușor să-i acuzi pe Mang și pe Dumitrescu, era ușor să arunci cu rahat în alții, mai nasol e când ți se răspunde cu aceeași monedă. Personal, îl aștept pe Funeriu să apară la nou-înființata televizuină Nașul TV și s-o mai zică p-aia cu pixelul albastru.
Când Ponta a declarat după alegerile nefaste din 6 decembrie 2009 că PSD-ul a pierdut fiindcă „ceilalți au furat mai mult”, după ce Liviu Dragnea, care amenința că face și drege, a lăsat-o moale (rămânând și acum îngropată istoria celei mai mari fraude electorale de după 1946), era clar pentru toată lumea că ambele părți au conștiința viciată și că pesediștii și-au băgat coada între picioare ca să nu iasă la suprafață propriile lor fraude. Idioții ăștia de la PDL nu au învățat nimic din ultimii 3 ani, adică din tratamentul pe care ei înșiși l-au aplicat adversarilor politici. Nu au învățat, de exemplu, că nu e cazul să fii cu gura mare când ești mânjit de căcat pe bărbie. Nu-i nimic, se pare că mai au încă timp și oportunități să învețe.
PS. oare când va băga cineva nasul și prin doctoratul Elenei Udrea sau al lui Boc?
Ceea ce mi se pare mie comic pare a fi reacția mediei oranj. Parcă au luat un pumn plex și încă nu și-au recăpătat respirația. Timid, timid, încep să publice dezmințirile doamnei Kovesi și nimic mai mult (ce naiba ar mai fi de dezmințit?!). Ce să zic, era ușor să-i acuzi pe Mang și pe Dumitrescu, era ușor să arunci cu rahat în alții, mai nasol e când ți se răspunde cu aceeași monedă. Personal, îl aștept pe Funeriu să apară la nou-înființata televizuină Nașul TV și s-o mai zică p-aia cu pixelul albastru.
Când Ponta a declarat după alegerile nefaste din 6 decembrie 2009 că PSD-ul a pierdut fiindcă „ceilalți au furat mai mult”, după ce Liviu Dragnea, care amenința că face și drege, a lăsat-o moale (rămânând și acum îngropată istoria celei mai mari fraude electorale de după 1946), era clar pentru toată lumea că ambele părți au conștiința viciată și că pesediștii și-au băgat coada între picioare ca să nu iasă la suprafață propriile lor fraude. Idioții ăștia de la PDL nu au învățat nimic din ultimii 3 ani, adică din tratamentul pe care ei înșiși l-au aplicat adversarilor politici. Nu au învățat, de exemplu, că nu e cazul să fii cu gura mare când ești mânjit de căcat pe bărbie. Nu-i nimic, se pare că mai au încă timp și oportunități să învețe.
PS. oare când va băga cineva nasul și prin doctoratul Elenei Udrea sau al lui Boc?
11.5.12
„Showing appreciation”. Despre MedAlert.ro.
Citesc acum o carte - „Stealth of Nations” de Robert Neuwirth (Amazon; blog) - foarte interesantă, despre ceea ce autorul numește „creșterea economiei informale”, de fapt creșterea piețelor negre-gri la nivel global. Cartea e scrisă și ca un soi de parodie sau mă rog, o imitație mai ciudată față de „Wealth of Nations” a lui Adam Smith. Fiecare capitol, de altfel, se deschide cu câte un citat amplu din Adam Smith.
Vorbind la un moment dat despre Nigeria autorul ajunge, cum e și firesc, la problema corupției. Cică în Nigeria economia informală, adică economia de tip „system D” (D de la „disparaged”, adică „disprețuit” de către economiștii reputați) după cum o numește el, e atât de amplă încât cu greu mai poți găsi ceva ce nu e în acest sistem. Până și căratul gunoiului de pe străzi sau transportul public sunt de fapt afaceri „la negru”. Ca să existe, totuși, aceste afaceri au nevoie de acceptul autorităților. Și aici intervine noțiunea de corupție. Nigerienii nu numesc corupția „corupție”, ci „manifestarea aprecierii”, „showing appreciation”. Dacă un importator (care funcționează, evident, la negru) aduce niște mărfuri pentru care trebuie să plătească în port 50.000 de dolari taxe vamale, cel mai probabil importatorul respectiv va negocia cu vameșii o valoare mult mai mică a mărfurilor. După ce vor bate palma, importatorul se va recompensa față de vameșii corupți prin „showing appreciation”, adică plata mitei (culmea e că serviciul de vămuire din Nigeria cică e privatizat, și privatizarea s-a făcut tocmai ca să crească „eficiența” vameșilor). Toți cei cu care a discutat autorul nu aveau nici o problemă cu chestia asta. În opinia lor, ei nu mituiau pe nimeni; pur și simplu atunci când plăteau ceva cuiva care nu-și făcuse treaba așa cum scrie la lege era doar o formă de manifestare a respectului și a aprecierii pentru că individul respectiv i-a ajutat într-o situație gravă. Oricum, la rândul lui, importatorul urma să se bucure de „showing appreciation” din partea altcuiva, în alt context. Deși cu numele e un stat ca oricare altul, în realitate Nigeria e o societate clădită pe această logică a lui „showing appreciation” care face ca de fapt tot ceea ce e universal să nu aibă nici o valoare. Contează numai relațiile interumane directe și capacitatea oamenilor de a relaționa.
Ei, cred că tot cam așa stau lucrurile și în sistemul medical din România. Am avut destul de mult de-a face cu medicii în ultimii 2-3 ani, atât la stat cât și la privat (inclusiv nașterea fetiței mele a fost la un spital privat), și trebuie să recunosc că la stat nu mi s-a cerut niciodată de la obraz ceva. Cu toate astea pacienții dau, dau de la ei. Toată lumea știe cât de prost sunt plătiți medicii, că trebuie să-și suplimenteze veniturile cu o mulțime de gărzi, că nu sunt medicamente în spitale, etc. și de aceea banii funcționează de fapt ca un soi de „showing appreciation”, nicidecum ca un instrument de corupție. Corupție e atunci când personajul corupt refuză să-și facă datoria fără șpagă. Românul însă nu dă șpagă pentru ca medicul să-și facă datoria, ci pentru ca medicul să ofere ceva în plus față de ceea ce e dator să ofere (și chiar oferă): să se poarte cât mai frumos cu pacientul, să-i acorde cu 5 minute mai mult decât acordă celorlalți pacienți, să-l opereze mai cu grijă etc. E „showing appreciation”. În fond, un medic plătit prost, muncind într-un spital prost dotat, nu poate oferi, din principiu, decât un serviciu prost. Societatea a rezolvat ad-hoc această problemă prin sistemul de „showing appreciation”. Se dă un mic „stimulent” și medicul se mișcă „mai cu talent”. Cine nu are bani de stimulent - nici o problemă, dar în cazul lui medicul se va mișca „fără talent”.
Așa că inițiatorii proiectului MedAlert.ro - portal prin care se dorește scoaterea la suprafață a corupției din sistemul medical, intenție lăudabilă - s-ar putea să-și ia țeapă: nu vor scoate la suprafață mare lucru, pentru că așa-zisa corupție din sistem s-ar putea să fie altceva. Nu zic, or fi doctori care cer de la obraz bani ca să-și facă datoria de bază. Însă la nivelul sistemului mă îndoiesc că numărul lor e chiar așa de copleșitor. La nivelul sistemului cred că avem doar o mare masă de medici care lucrează în silă și care abia așteaptă fie să plece în străinătate, fie să le pună Dumnezeu mâna în cap și să prindă un contract cu vreun spital privat. Așa-zisa „mită din sistemul medical” e de fapt maniera românului simplu de a-și arăta respectul pentru cineva care, chiar dacă e plătit să facă prost un lucru, îl face în cele din urmă așa cum trebuie.
Vorbind la un moment dat despre Nigeria autorul ajunge, cum e și firesc, la problema corupției. Cică în Nigeria economia informală, adică economia de tip „system D” (D de la „disparaged”, adică „disprețuit” de către economiștii reputați) după cum o numește el, e atât de amplă încât cu greu mai poți găsi ceva ce nu e în acest sistem. Până și căratul gunoiului de pe străzi sau transportul public sunt de fapt afaceri „la negru”. Ca să existe, totuși, aceste afaceri au nevoie de acceptul autorităților. Și aici intervine noțiunea de corupție. Nigerienii nu numesc corupția „corupție”, ci „manifestarea aprecierii”, „showing appreciation”. Dacă un importator (care funcționează, evident, la negru) aduce niște mărfuri pentru care trebuie să plătească în port 50.000 de dolari taxe vamale, cel mai probabil importatorul respectiv va negocia cu vameșii o valoare mult mai mică a mărfurilor. După ce vor bate palma, importatorul se va recompensa față de vameșii corupți prin „showing appreciation”, adică plata mitei (culmea e că serviciul de vămuire din Nigeria cică e privatizat, și privatizarea s-a făcut tocmai ca să crească „eficiența” vameșilor). Toți cei cu care a discutat autorul nu aveau nici o problemă cu chestia asta. În opinia lor, ei nu mituiau pe nimeni; pur și simplu atunci când plăteau ceva cuiva care nu-și făcuse treaba așa cum scrie la lege era doar o formă de manifestare a respectului și a aprecierii pentru că individul respectiv i-a ajutat într-o situație gravă. Oricum, la rândul lui, importatorul urma să se bucure de „showing appreciation” din partea altcuiva, în alt context. Deși cu numele e un stat ca oricare altul, în realitate Nigeria e o societate clădită pe această logică a lui „showing appreciation” care face ca de fapt tot ceea ce e universal să nu aibă nici o valoare. Contează numai relațiile interumane directe și capacitatea oamenilor de a relaționa.
Ei, cred că tot cam așa stau lucrurile și în sistemul medical din România. Am avut destul de mult de-a face cu medicii în ultimii 2-3 ani, atât la stat cât și la privat (inclusiv nașterea fetiței mele a fost la un spital privat), și trebuie să recunosc că la stat nu mi s-a cerut niciodată de la obraz ceva. Cu toate astea pacienții dau, dau de la ei. Toată lumea știe cât de prost sunt plătiți medicii, că trebuie să-și suplimenteze veniturile cu o mulțime de gărzi, că nu sunt medicamente în spitale, etc. și de aceea banii funcționează de fapt ca un soi de „showing appreciation”, nicidecum ca un instrument de corupție. Corupție e atunci când personajul corupt refuză să-și facă datoria fără șpagă. Românul însă nu dă șpagă pentru ca medicul să-și facă datoria, ci pentru ca medicul să ofere ceva în plus față de ceea ce e dator să ofere (și chiar oferă): să se poarte cât mai frumos cu pacientul, să-i acorde cu 5 minute mai mult decât acordă celorlalți pacienți, să-l opereze mai cu grijă etc. E „showing appreciation”. În fond, un medic plătit prost, muncind într-un spital prost dotat, nu poate oferi, din principiu, decât un serviciu prost. Societatea a rezolvat ad-hoc această problemă prin sistemul de „showing appreciation”. Se dă un mic „stimulent” și medicul se mișcă „mai cu talent”. Cine nu are bani de stimulent - nici o problemă, dar în cazul lui medicul se va mișca „fără talent”.
Așa că inițiatorii proiectului MedAlert.ro - portal prin care se dorește scoaterea la suprafață a corupției din sistemul medical, intenție lăudabilă - s-ar putea să-și ia țeapă: nu vor scoate la suprafață mare lucru, pentru că așa-zisa corupție din sistem s-ar putea să fie altceva. Nu zic, or fi doctori care cer de la obraz bani ca să-și facă datoria de bază. Însă la nivelul sistemului mă îndoiesc că numărul lor e chiar așa de copleșitor. La nivelul sistemului cred că avem doar o mare masă de medici care lucrează în silă și care abia așteaptă fie să plece în străinătate, fie să le pună Dumnezeu mâna în cap și să prindă un contract cu vreun spital privat. Așa-zisa „mită din sistemul medical” e de fapt maniera românului simplu de a-și arăta respectul pentru cineva care, chiar dacă e plătit să facă prost un lucru, îl face în cele din urmă așa cum trebuie.
8.5.12
O mică explicație. Ce partid românesc e membru al Stângii Europene?
Domnul Tismăneanu a publicat recent un comentariu în contributors.ro în care comite o eroare, susținând că în Stânga Europeană (European Left, stânga de la „stânga” socialiștilor, www.european-left.org) partidul care reprezintă România s-ar numi Partidul Comunist Român și ar fi condus de vărul meu, Gheorghiță Zbăganu.
Nici vorbă de așa ceva. Nu știu de unde și-a luat dânsul informațiile, dar dacă se uita pe pagina de pe situl European Left observa că numele corect al formațiunii politice care reprezintă România în cadrul Stângii Europene este Partidul „Alianța Socialistă” (www.pasro.ro) și este condus de domnul Constantin Rotaru. PAS e un partid mic, desprins din PSM atunci când PSM-ul a fost absorbit în PSD (cândva în jurul anului 2000).
Am încercat să public corectura ca și comentariu acolo, dar se pare că nu am trecut de furcile caudine ale înaltelor cerințe etice, estetice, axiologice, astrologice și pseudokinologice ale blogului V. Tismăneanu de pe Contributors.
Pe lângă asta trebuie spus că dincolo de faptul că e „un personaj”, cum duios îl caracterizează dl. Tismăneanu, vărul meu e un eminent matematician a cărui operă poate fi parțial frunzărită și pe Google Scholar.
Confuzia poate proveni din două cauze. În primul rând este foarte adevărat că Gheorghiță e implicat de 20 de ani în diverse încercări de reînscriere la tribunal a unui partid cu denumirea de „comunist”. Însă el nu a fost niciodată în fruntea unei asemenea inițiative. O asemenea inițiativă i-a aparținut în perioada 1991-1992 fratelui său, Virgil Zbăganu, care a fost ucis pe data de 21 august 1992 în condiții ce nu au fost niciodată elucidate. Poliția de la acea vreme a închis cazul, clasificându-l dreptsinucidere „accident din vina mortului”, în disprețul tuturor dovezilor care arătau că nu fusese deloc vorba de așa ceva. Virgil primea de luni de zile amenințări telefonice cu moartea și mai avea foarte puțin până să reușească în demersul său de a obține 251 de semnături reale, câte erau necesare pentru înscrierea la tribunal a unui nou partid. Greșeala lui majoră a fost că, fiind un om fundamental cinstit, nu a făcut ca alți lideri de partide din acea vreme, adică să ia lista cu locatari de la vreun bloc și să meargă cu aia la tribunal. Virgil chiar vroia 251 de semnături reale. Pe cine o fi supărat el la acea vreme, numai Dumnezeu știe, dar cert e că mulți nu aveau nici un interes, mai ales în contextul jefuirii sistematice și gratuite a întregului patrimoniu lăsat de fostul PCR (case de protocol, automobile etc.), să se trezească pe cap cu unii care ar fi putut revendica acest patrimoniu. Și o a doua greșeală majoră a lui Virgil a fost că a ținut morțiș la denumirea de partid „comunist”. Culmea e că ideile sale nu aveau nimic în comun cu doctrina fostului PCR. Cine l-a cunoscut poate depune mărturie. Virgil era, pur și simplu, un om de stânga. Abia după moartea sa Gheorghiță a devenit interesat de înregistrarea unei inițiative comuniste la tribunal, dar un partid comunist în România nu există.
Există în schimb o grămadă de foști activiști, securiști și lingăi ai nomenclaturii comuniste (cum a fost și ex-premierul MRU) care figurează acum bine-mersi în rândurile PSD, PDL, PNL etc. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute.
O a doua cauză a confuziei poate proveni chiar de la PAS care în 2010 a adoptat la un congres hotărârea de a se re-denumi în loc de Partidul „Alianța Socialistă”, Partidul Comunist Român. Această hotărâre nu a fost acceptată însă la tribunal, astfel că partidul se numește în continuare Partidul „Alianța Socialistă” și va participa la alegeri în acest an, cum e și normal, sub denumirea actuală.
Cam asta e situația pe plan național a Stângii Europene, nicidecum cea explicată de onorabilul domn Tismăneanu.
Nici vorbă de așa ceva. Nu știu de unde și-a luat dânsul informațiile, dar dacă se uita pe pagina de pe situl European Left observa că numele corect al formațiunii politice care reprezintă România în cadrul Stângii Europene este Partidul „Alianța Socialistă” (www.pasro.ro) și este condus de domnul Constantin Rotaru. PAS e un partid mic, desprins din PSM atunci când PSM-ul a fost absorbit în PSD (cândva în jurul anului 2000).
Am încercat să public corectura ca și comentariu acolo, dar se pare că nu am trecut de furcile caudine ale înaltelor cerințe etice, estetice, axiologice, astrologice și pseudokinologice ale blogului V. Tismăneanu de pe Contributors.
Pe lângă asta trebuie spus că dincolo de faptul că e „un personaj”, cum duios îl caracterizează dl. Tismăneanu, vărul meu e un eminent matematician a cărui operă poate fi parțial frunzărită și pe Google Scholar.
Confuzia poate proveni din două cauze. În primul rând este foarte adevărat că Gheorghiță e implicat de 20 de ani în diverse încercări de reînscriere la tribunal a unui partid cu denumirea de „comunist”. Însă el nu a fost niciodată în fruntea unei asemenea inițiative. O asemenea inițiativă i-a aparținut în perioada 1991-1992 fratelui său, Virgil Zbăganu, care a fost ucis pe data de 21 august 1992 în condiții ce nu au fost niciodată elucidate. Poliția de la acea vreme a închis cazul, clasificându-l drept
Există în schimb o grămadă de foști activiști, securiști și lingăi ai nomenclaturii comuniste (cum a fost și ex-premierul MRU) care figurează acum bine-mersi în rândurile PSD, PDL, PNL etc. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute.
O a doua cauză a confuziei poate proveni chiar de la PAS care în 2010 a adoptat la un congres hotărârea de a se re-denumi în loc de Partidul „Alianța Socialistă”, Partidul Comunist Român. Această hotărâre nu a fost acceptată însă la tribunal, astfel că partidul se numește în continuare Partidul „Alianța Socialistă” și va participa la alegeri în acest an, cum e și normal, sub denumirea actuală.
Cam asta e situația pe plan național a Stângii Europene, nicidecum cea explicată de onorabilul domn Tismăneanu.
6.5.12
Criza. Punct de cotitură.
Așa cum au prevăzut analiștii de la Europe2020.org în ultimul lor buletin, 6 mai 2012 va rămâne cu siguranță în istorie ca fiind ziua unui nou început pentru Europa.
În Franța a fost ales președinte socialistul Francois Hollande în timp ce Grecia a votat masiv împotriva politicilor de austeritate. În Grecia lucrurile încă sunt complicate, deoarece este greu de întrevăzut cine / cum / în ce fel va guverna țara, dar cert este că partidele tradiționale s-au prăbușit (meritând pe deplin această soartă). Mai mult, din rezultatele de până acum, PASOK - socialiștii greci, de centru-stânga - sunt aproape să fie întrecuți ca scor electoral de SYRIZA - partidul membru în European Left. Momentan scorul e cam 15% vs. 14%. Dacă se adaugă și cele aproximativ 8 procente ale comuniștilor, atunci se poate spune că electoratul grec de stânga a votat masiv la stânga socialiștilor. E un semnal asemănător cu cel dat de Jean-Luc Melenchon în Franța în urmă cu 2 săptămâni. Pur și simplu popoarele europene sunt sătule de austeritate. Politicienii trebuie să rupă pisica în două și să decidă cu cine merg mai departe: cu cartelurile financiare mondializante, sau cu popoarele al căror mandat îl reprezintă?...
Sigur, se vor găsi de-acum destui isterici (cum e și ăsta de pe Contributors.ro) care, probabil în lipsa calmantelor, încep să dea în bobi și să „prevadă” viitorul sumbru al Franței, Europei, Terrei, sistemului solar etc. (viitor din care prăbușirea inevitabilă, iremediabilă, de infinită durată și sub nivelul Groapei Marianelor a tot și toate reprezintă doar unul dintre aspecte). Nici vorbă de așa ceva. Lucrurile au luat-o pe o cale greșită nu de ieri, de azi, ci odată cu Reagan și Margaret Thatcher (ce ironie, nu-i așa?... că amândoi acești „vizionari” au avut la bătrânețe creierul ros de Alzheimer și de demență...). Ceea ce începe să se întâmple azi nu e decât o necesară corecție, și cine crede că în epoca internetului Europa va mai plonja într-o stare de fapt cvasi-feudală, așa cum era cea spre care ne-am fi îndreptat continuând pe drumul neoliberal, înseamnă ori că e prost, ori că e prost.
LE: Grecia, SYRIZA 16.7% - PASOK 13,2%. 52 de parlamentari vs. 41. Rezultatul este unul istoric. Trebuie să consultăm enciclopediile pentru a vedea când a fost ultima oară un partid social-democrat reprezentantul secund al stângii naționale într-o țară europeană.
În Franța a fost ales președinte socialistul Francois Hollande în timp ce Grecia a votat masiv împotriva politicilor de austeritate. În Grecia lucrurile încă sunt complicate, deoarece este greu de întrevăzut cine / cum / în ce fel va guverna țara, dar cert este că partidele tradiționale s-au prăbușit (meritând pe deplin această soartă). Mai mult, din rezultatele de până acum, PASOK - socialiștii greci, de centru-stânga - sunt aproape să fie întrecuți ca scor electoral de SYRIZA - partidul membru în European Left. Momentan scorul e cam 15% vs. 14%. Dacă se adaugă și cele aproximativ 8 procente ale comuniștilor, atunci se poate spune că electoratul grec de stânga a votat masiv la stânga socialiștilor. E un semnal asemănător cu cel dat de Jean-Luc Melenchon în Franța în urmă cu 2 săptămâni. Pur și simplu popoarele europene sunt sătule de austeritate. Politicienii trebuie să rupă pisica în două și să decidă cu cine merg mai departe: cu cartelurile financiare mondializante, sau cu popoarele al căror mandat îl reprezintă?...
Sigur, se vor găsi de-acum destui isterici (cum e și ăsta de pe Contributors.ro) care, probabil în lipsa calmantelor, încep să dea în bobi și să „prevadă” viitorul sumbru al Franței, Europei, Terrei, sistemului solar etc. (viitor din care prăbușirea inevitabilă, iremediabilă, de infinită durată și sub nivelul Groapei Marianelor a tot și toate reprezintă doar unul dintre aspecte). Nici vorbă de așa ceva. Lucrurile au luat-o pe o cale greșită nu de ieri, de azi, ci odată cu Reagan și Margaret Thatcher (ce ironie, nu-i așa?... că amândoi acești „vizionari” au avut la bătrânețe creierul ros de Alzheimer și de demență...). Ceea ce începe să se întâmple azi nu e decât o necesară corecție, și cine crede că în epoca internetului Europa va mai plonja într-o stare de fapt cvasi-feudală, așa cum era cea spre care ne-am fi îndreptat continuând pe drumul neoliberal, înseamnă ori că e prost, ori că e prost.
LE: Grecia, SYRIZA 16.7% - PASOK 13,2%. 52 de parlamentari vs. 41. Rezultatul este unul istoric. Trebuie să consultăm enciclopediile pentru a vedea când a fost ultima oară un partid social-democrat reprezentantul secund al stângii naționale într-o țară europeană.
Despre război. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...
Într-o sală mare,
Cu multe mioare,
Și baci adunați
De la Cotârlați,
Un baci Ungurean
Privind în tavan
La toți le zicea:
„Dragi baci însemnați,
Oițe cu miei,
Azorel, Grivei,
De azi vă numesc
Ungurenii mei!”
Nu, acum serios, tipul ăsta nu a citit niciodată Miorița?! Eu îl înțeleg că se mândrește cu numele lui, foarte bine, e numele purtat de bunicul lui care a murit în război, amănunt pe care Ungureanu n-a uitat să-l amintească, bun, toată stima. Îl înțeleg pentru că și bunicul meu a murit în al doilea război mondial, iar bunicul dinspre tata a fost pe front atât în războaiele balcanice cât și în primul război mondial, dar de la a fi mândru de numele pe care îl porți până la a comite asemenea gafe imagologice mi se pare un lucru de neiertat de la cineva care se pretinde cărturar, istoric, savant & shit. Mai rămânea să spună că îi cheamă „pe ungureni” la război, să omoare vreun moldovean „că-i mai ortoman / și-are oi mai multe / mândre și cornute”.
Sau poate ăsta le e spiritul la ora actuală, nu de alta, dar după căderea mărețului guvern postacii-chibiți de la Madame Blogary și-au etichetat comentariul: „de pe front”, după care au recidivat în postul următor, denumit: „Mic manual de retragere organizată”. Iar Lăzăroiu, pe Contributors, persistă în același vocabular marțial, inflexibil și războinic: „Un lucru e sigur: cu plangaciosi, obositi si sceptici modernizarea nu poate continua. Cu o armata demoralizata nu mai poti castiga nici macar o lupta nu doar razboiul.” (Experimentul II)
Stați băi naibii, calmați-vă, ce-i cu voi, ați uitat să vă luați prozacul? Vă visați în tranșee, la război, pac-pac, wtf?... Nu-mi vine să cred că genul ăsta de dubioși, cu o percepție în mod vădit aiurită și aiuritoare asupra realității, au fost în miezul și la periferia puterii în ultimii ani. Păi, dacă așa sună vocile tinerelor-speranțe ale „dreptei” românești, atunci nu de funcții și de recunoaștere au nevoie ci de un sejur (prelungit) la un sanatoriu!...
„...pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai...”
Cu multe mioare,
Și baci adunați
De la Cotârlați,
Un baci Ungurean
Privind în tavan
La toți le zicea:
„Dragi baci însemnați,
Oițe cu miei,
Azorel, Grivei,
De azi vă numesc
Ungurenii mei!”
Nu, acum serios, tipul ăsta nu a citit niciodată Miorița?! Eu îl înțeleg că se mândrește cu numele lui, foarte bine, e numele purtat de bunicul lui care a murit în război, amănunt pe care Ungureanu n-a uitat să-l amintească, bun, toată stima. Îl înțeleg pentru că și bunicul meu a murit în al doilea război mondial, iar bunicul dinspre tata a fost pe front atât în războaiele balcanice cât și în primul război mondial, dar de la a fi mândru de numele pe care îl porți până la a comite asemenea gafe imagologice mi se pare un lucru de neiertat de la cineva care se pretinde cărturar, istoric, savant & shit. Mai rămânea să spună că îi cheamă „pe ungureni” la război, să omoare vreun moldovean „că-i mai ortoman / și-are oi mai multe / mândre și cornute”.
Sau poate ăsta le e spiritul la ora actuală, nu de alta, dar după căderea mărețului guvern postacii-chibiți de la Madame Blogary și-au etichetat comentariul: „de pe front”, după care au recidivat în postul următor, denumit: „Mic manual de retragere organizată”. Iar Lăzăroiu, pe Contributors, persistă în același vocabular marțial, inflexibil și războinic: „Un lucru e sigur: cu plangaciosi, obositi si sceptici modernizarea nu poate continua. Cu o armata demoralizata nu mai poti castiga nici macar o lupta nu doar razboiul.” (Experimentul II)
Stați băi naibii, calmați-vă, ce-i cu voi, ați uitat să vă luați prozacul? Vă visați în tranșee, la război, pac-pac, wtf?... Nu-mi vine să cred că genul ăsta de dubioși, cu o percepție în mod vădit aiurită și aiuritoare asupra realității, au fost în miezul și la periferia puterii în ultimii ani. Păi, dacă așa sună vocile tinerelor-speranțe ale „dreptei” românești, atunci nu de funcții și de recunoaștere au nevoie ci de un sejur (prelungit) la un sanatoriu!...
„...pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai...”