„Liniștea” lui Ion Iliescu în epoca lui Băsescu și Boc

Cred că Iliescu I-ul, cel din perioada anilor 1990-1996, ar fi fost foarte fericit să fie președinte în zilele noastre. Țara e la pământ, șomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani e cronic (oficial e 21%, adică de trei ori mai mult decât media pe țară, dar neoficial... Dumnezeu știe!), corupția face ravagii, drepturile omului recunoscute și afirmate de documentele ONU sunt încălcate cu grație de guvernanții care închid ridicând din umeri spitale și școli, libera inițiativă e sabotată prin supra-impozitare și măsuri economice idioate, și totuși în România e liniște.

Mă tem că e liniștea pe care o visa Ion Iliescu atunci când era confruntat aproape zilnic cu manifestații de protest și se plângea în toate părțile că nu e lăsat să guverneze „cum trebuie”. Că nu e „liniște”.

Este liniștea pe care ar fi dorit-o pe 29 ianuarie 1990, când l-a acuzat pe Corneliu Coposu că îi bagă sula-n coaste. E liniștea pe care Iliescu și-ar fi dorit-o la primele mitinguri ale opoziției condusă de Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. E liniștea pe care o visa pentru o Piață a Universității în care minerii să vină doar în vizită de plantat panseluțe. E liniștea pe care ar fi dorit-o la mitingul pentru eliberarea lui Marian Munteanu, la care toți am venit îmbrăcați în alb. E liniștea în care ar fi vrut să fie demis Petre Roman în ziua aceea din septembrie 1991, când, aflat în Piața Victoriei, am văzut cu ochii mei de licean pasionat de istorie o scenă șocantă: mineri fumând nestingheriți în mijlocul unui nor așa de gros și de persistent de gaze lacrimogene, încât tu, om normal, abia îți mai stăpâneai plânsul de îndată ce treceai de Doctor Felix... darămite să mai și pufăi din țigară! E liniștea de care Ion Iliescu ar fi avut nevoie în vremea studenției mele, când la un simplu apel al Ligii Studenților ieșeam cu zecile de mii în stradă, fără să ne târguim și fără să ne tânguim (unul din lucrurile pentru care îmi iubesc soția e că am întâlnit-o de multe ori la acele manifestații). E liniștea pe care o spera Ion Iliescu la prima vizită (acceptată) a Majestății Sale, în 1992. E liniștea care i-ar fi făcut plăcere să fie în noiembrie 1995, la înmormântarea lui Corneliu Coposu, când 200.000 de bucureșteni au umplut până la refuz Piața Palatului și străzile dimprejur pentru a-i striga lui Ion Iliescu, într-o liniște diferită, faptul că ei sunt acolo, alături de Corneliu Coposu,  și ei nu sunt morți. În sfârșit, este liniștea de care ar fi vrut să aibă parte în noaptea zilei de 17 noiembrie 1996, când, cu o față înnegrită de ciudă și flancat, dacă țin bine minte, de Adrian Năstase și (regretatul) Ovidiu Muștescu, la fel de pământii la chip ca și el, a trebuit să accepte pierderea puterii. Și pe străzile Bucureștiului s-a declanșat nebunia.

Dacă e așa, atunci e liniștea unui popor bovin, rumegător și, mai ales, a unui tineret complet cretinizat și lipsit de vlagă. Un tineret impotent. Caz în care nu am mai avea speranță decât în măsura în care ne-am lepăda complet de orișice fărâmă de speranță, am transcende moralitatea și ne-am propune pur și simplu să profităm cu cinism de cretinii și de impotenții din jurul nostru - murdărirea sufletului fiindu-ne ultima grijă.

Și din păcate nu putem să nu credem din ce în ce mai mult că liniștea de azi e chiar liniștea aceea, de vreme ce „marile” mitinguri de protest abia reușesc să adune vreo 10.000 de oameni, majoritatea dintre ei cu... părul alb, iar climaxul protestului e reprezentat de fiecare dată de ritmuri dansante pe aria pinguinului și Unchiul Sapro.

Este liniștea, paradisiacă pentru orice politician corupt și corupător, la care visa Ion Iliescu și de care - ironia sorții! - au ajuns să se bucure, iată, tocmai fostul său ministru rebel, Traian Băsescu, și aparatul de guvernare pus la punct de acesta. Deși umplu statisticile negative, nici un apel social nu reușește să-i sensibilizeze pe cei 21% de tineri șomeri, sau pe liceenii și studenții care vor trebui să intre pe o piață a muncii mult mai precară decât cea pe care a intrat generația mea. Zic de ei, de tineri, pentru că de la bătrânii cu pensiile tăiate nu am nici o pretenție iar de la generația mea, a celor care au trecut de 35-40 de ani, iarăși nu am nici o pretenție, parțial pentru că ne-am făcut datoria în urmă cu 15-20 de ani și parțial pentru că viitorul nostru deja începe să nu mai fie atât de lung și de nebulos încât să merite să te mai lupți pentru el.

Nu înțeleg însă pasivitatea tinerilor. Nu o pot înțelege. E peste puterile mele de înțelegere. 

Nu mă aștept, și nici nu doresc, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 sau ceea ce se întâmplă acum în țările arabe, unde tineretul dărâmă regimuri cimentate de zeci de ani la putere. Faptul că puterea este bulversată ca urmare a manifestațiilor de stradă nu e un semn de democrație, ci de absență a democrației. Regimul lui Băsescu, chiar dacă a furat grosolan alegerile din decembrie 2009, trebuie să rămână la putere până la expirarea mandatului sau până va fi răsturnat pe cale parlamentară. Așa e normal, așa e democratic. Dar mă șochează și mă scârbește pasivitatea, lipsa de reacție a acestui tineret care nu e despărțit de momentul 1989 decât de 20 și un pic de ani. Deși e martelat din toate părțile: educația care i se asigură e precară, piața muncii în care trebuie să se integreze este precară, sistemul de sănătate în care se presupune că se vor trata și ei peste câțiva ani, este distrus sistematic, iar cei norocoși dintre ei care vor prinde un job, vor munci din greu să dea înapoi împrumutul FMI contractat pentru realegerea lui Băsescu și pentru liniștirea băncilor cu capital străin care și-au bătut joc de România - ei bine, în ciuda tuturor acestor nenorociri, acest tineret tace, e liniștit. De-asta zic că sunt șocat. În anii '90 noi știam să transmitem Puterii că suntem vii, și Puterea ne-a ascultat. Bun, prost, ne-am făcut un viitor. Cârcotașilor trebuie să le spunem răspicat că România, totuși, nu e (încă?) nici Belarus, nici Republica Moldova, iar acest lucru se datorează în primul și în primul rând faptului că în anii '90 Ion Iliescu nu a avut parte de „liniștea” mult-visată. Tinerii de azi exprimă însă acea liniște care îi transmite Puterii că n-are de ce să se teamă, pentru că ei s-au născut deja morți,  tăcerea de acum fiindu-le mormântul în care își îngroapă viitorul, și se îngroapă și pe ei înșiși.