20 de ani care au trecut degeaba pentru libertatea presei

Din cartea "Ceauşescu, critic literar" (ed. Vremea 2007) aflăm multe amănunte suculente cu privire la viaţa literară a anilor '70-'80 dar, mai ales, aflăm esenţialul despre mentalitatea pe care o avea "cârmaciul" cu privire la libertatea de exprimare. Pe scurt, pentru Ceauşescu artele şi literele trebuiau subordonate partidului deoarece erau finanţate din banii pe care partidul, în rolul său conducător, îi aloca acestora. "Eu dau banii, pentru mine cânţi!"

Ştim prea bine cum, de exemplu, filmul "Faleze de nisip" (1983) al lui Dan Piţa, care după umila mea părere e o capodoperă a cinematografiei româneşti, a fost interzis imediat după lansare pe motiv că "nu se poate tovarăşi să prezentăm muncitori care fură, nu asta e clasa muncitoare din România!" Ceauşescu însuşi se exprimase în acest mod după vizionarea filmului despre care auzise şi el, ca tot românul, că e genial.



Prin anii '99-2000 am remarcat acelaşi tip de mentalitate la Mihai Ungheanu, cu care am avut lungi convorbiri în acea perioadă. Dumnealui fusese în perioada 1995-1996 secretar de stat la Ministerul Culturii şi din această poziţie sprijinise anumite reviste culturale şi le neglijase pe altele, motivaţia expusă fiind aceeaşi: "Ministerul Culturii, deci Guvernul României, dădea banii, normal era să fim respectaţi pe banii noştri."

Bun. Ceauşescu avea o scuză, era satrapul unui regim totalitar. Regimul era el. Mihai Ungheanu avea şi el o scuză, era un om bătrân căruia îi era greu să-şi schimbe brusc mentalitatea la doar câţiva ani de la Revoluţie. Încă nu înţelesese că banii ăia care se dădeau revistelor nu erau scoşi din cur de statul român, ci din taxele şi impozitele plătite de toţi cetăţenii, inclusiv de cei anti-guvern.

Problema e că observăm asemenea reflexe totalitare chiar şi acum, în 2010, la 20 de ani de la Revoluţie. Ne aducem aminte cum în campanie Băsescu a pretins că TVR îl victimizează pentru că a îndrăznit să-l pună în rând cu ceilalţi candidaţi, la rubrica "şi alţii". Acum, Emil Boc, care nu ar fi în stare să participe la o discuţie liberă de la o televiziune independentă fiindcă nu ar face faţă întrebărilor, a pretins să aibă săptămânal o emisiune la TVR şi cum pretenţia nu i-a fost satisfăcută, conducerea TVR a fost demisă urmând să fie înlocuită cu una pupincuristă.

Concluzia e simplă: 20 de ani au trecut degeaba. Mai trist e că madama care se pare că va prelua frâiele TVR pretinde că a lucrat la BBC. De lucrat, o fi lucrat, dar de învăţat mă îndoiesc că a învăţat ceva. Aşa o fi văzut acolo, că vin regina sau John Major să ceară emisiune proprie la televiziune?... Dar na, de ce să ne mirăm, doar trăim în ţara lui Bercea Mondialul!