Sumele par ridicole astăzi, dar să nu uităm că în acei ani salariul mediu net era de vreo 100 de dolari şi un apartament în centrul Bucureştiului costa doar 15.000 de dolari. Pentru acele vremuri, 25.000 de dolari chiar reprezentau o groază de bani. Bugetul anual al unui inspectorat judeţean de cultură era în jur de 50.000.000 de lei, adică vreo 4.000 de dolari.
Şi acum, să începem. Ia să ne uităm un pic pe prima pagină din raportul final al execuţiei bugetului:
Ce vedem la prima rubrică, "Salaries cost total"? Un total de 277.000 de coroane, din care vreo 220.000 trecute ca şi cheltuială... voluntară! Cum aşa?! Ce fel de cheltuială e asta?! Păi, simplu: proiectul pentru care se obţinuse finanţarea prevedea un anumit nivel salarial pentru specialiştii români. Evident că salariile noastre erau de vreo 5 ori mai mici decât ceea ce se hotărâse. Dar la final trebuia raportat că s-a executat bugetul conform planului, drept pentru care înainte de încheierea acestui raport final ţin minte că a avut loc următorul dialog:
"Şăfu: Domnu' Sârbu, de câte ori pe săptămână venea femeia de serviciu la noi să facă curat?
Eu: Joi dimineaţa, 20 de minute, dădea cu mătura şi ducea gunoiul.
Şăfu: Nu-i bine. Punem 2 ore zilnic. La un salariu net de 600.000 de lei pe lună, asta înseamnă un sfert din timpul de lucru, deci 150.000 de lei pe lună, proiectul ăsta durează de 14 luni, deci punem o cheltuială de 2.100.000 de lei. Domnul Dumitrescu cât ne-a ajutat?
Eu: Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte să fi făcut ceva pentru noi.
Şăfu: Hm, nu-i bine. Punem tot 2 ore. Trebuie să recunoaşteţi că v-a dat prin mai maşina să luaţi cărţile din vamă şi a participat o dată la o şedinţă cu danezii. Dânsul are salariu mare, 10 milioane, pac pac, deci ies încă ... hm... 35 de milioane. Bun! Şi mai trebuie să socotim şi contribuţia doamnei secretar de stat [cutare] şi a doamnei director [cutare]."
Şi uite cum, adunând milion (virtual) cu milion (virtual), a ieşit socoteala cum trebuie.
Mascarada continua pe pagina 2...
... şi pe pagina 3:
O notă despre chirie, care pe pagina 3 apare ca şi contribuţie "in kind": bineînţeles că Ministerul Culturii nu a plătit chirie pe ceva ce era al lui. Diferenţa însă dintre "voluntary" şi "in kind" ţinea, aşa cum aveam să înţeleg, de subtilitatea sublimei arte a raportării: voluntari nu pot fi decât persoanele, contribuţii în natură nu pot aduce decât instituţiile. Ce subtil! Arta raportării birocratice, o artă la fel de subtilă - nu-i aşa?... - precum arta discursului scolastic din universităţile medievale...
Şi tot pe pagina asta este reprezentat unul din episoadele de un haz maxim ale acestei poveşti. Capitolul "Books" (cărţile). Bieţii danezi cheltuiseră 40.000 de coroane ca să cumpere de pe magazinul online Waterstones (pe vremea aia Amazon nu ajunsese în Europa) 4 lăzi de cărţi cu tematică educaţională, pe care eu personal le-am scos din vamă. Partea română trebuia să cheltuie şi ea un zbâc, vreo 10.000 de coroane (în banii de atunci nu erau mai mult de 1400 de dolari). Evident că nu s-a pus nici o secundă problema de a cumpăra pe bune vreo carte. Cu câteva zile înainte de vizita unei delegaţii oficiale daneze care trebuia să constate că biblioteca IEDA funcţionează, am fost trimis de dom' director la biblioteca Centrului de Perfecţionare de la etajul 4 ca să scot o listă de cărţi cu tematică educaţională. Ţin minte că am ales, cu chiu cu vai, vreo 250 de titluri, vai de capul lor (Jinga - Educaţia socialistă şi alte asemenea rebuturi)... Ideea era să aibă cuvântul "educaţie" în titlu, că pe ăsta îl înţelegeau şi danezii. Şi pun'te nene şi cară maldărul de cărţi, tropa tropa, tropa tropa, de la etajul 4 la 1, unde eram noi, şi apoi ia de le şterge de praf şi apoi aranjează-le în rafturi. În fine, a venit şi ziua Z, au venit danezii, au văzut ei că e ceva ciudat cu cărţile - erau cam ferfeniţite - dar scuza oficială a fost că le-am cumpărat din anticariat întrucât sunt "opere clasice". Inspecţia a trecut cu bine, şi la ora la care indivizii se îndreptau spre aeroport, eu deja începusem să car teancul de cărţi, tropa tropa, tropa tropa, de la 1 înapoi la 4, la biblioteca oficială a Centrului. Pe scări m-am întâlnit cu Dumitrescu, directorul Centrului de Perfecţionare.
"- Ce faceţi domnu' Sârbu? Ce-i cu atâtea cărţi, ce-aţi făcut cu ele? - Păi ştiţi, aşa şi pe dincolo - i-am explicat eu.
Omul a rămas perplex. De după maldărul de cărţi pe care îl ţineam în braţe l-am văzut cum îi pică faţa.
- Domne, ştii cum e asta? Dumneata eşti tânăr şi nu ştii, da' io ştiu. Domne', asta numa' lu' Ceauşescu i-o făceau, domne', când se ducea în vizită de lucru cărau vacile cu vagoanele dintr-un judeţ în altul ca să le vadă ăla... "
În fine. Raportul bugetului se încheie apoteotic: "noi, românii, am cheltuit 917.373 coroane, voi danezii v-aţi angajat că ne daţi 175.478, ne-aţi dat 85.190, aşa că hai, scoateţi restul de 90.288."
Frumos, nu? Pe mine toată perioada petrecută în birocraţie m-a învăţat un singur lucru: minciuna e omniprezentă. Şi nu există adjectiv suficient de puternic pentru a descrie amploarea minciunii. E ca în vorba aia cu oul şi boul: cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Oul se fura pe timpul Telejurnalelor lui Ceauşescu, în zilele noastre se fură boul!
Zice INSSE-ul că am avut în 2009 o scădere economică de -7,2%? Daţi-mi voie să mă îndoi că a fost doar atât. Poate -17,2%!
Zic toate goarnele lui Boc că anul ăsta vom avea 1% creştere economică? Daţi-mi voie să mă îndoi. Dacă ei zic +1%, sigur va fi vorba de -5%.
Zice ministrul ăla cu nume de Satana că nu vom atinge anul ăsta milionul de şomeri? Well, daţi-mi voie să am dreptul meu de a crede că avem deja un milion de şomeri dar gunoiul e ascuns sub preş datorită modului de calcul.
Ştiu, sunt paranoic. Sau poate nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu