În ceea ce îi priveşte pe europeni, acesta e un simplu preambul de ce va să însemne România în EU.
Mie îmi place să cred că peste câteva secole, poate chiar milenii, când spiritele se vor fi potolit, istoricii viitorului vor privi democraţia, comunismul şi fascismul ca pe nişte feţe ale aceleiaşi doctrine politice. Căci ele sunt regimuri-surori (poate voi ajunge într-o zi să-mi ating visul, acela de a scrie o carte despre ideea asta... cine ştie...). Dispariţia absolutismului în Europa a adus massele la putere: atâta doar, că s-a constatat destul de repede că există o problemă aici, şi anume că massele nu pot guverna. N-au competenţe, nu au numitor comun, nu există posibilitatea fizică de a băga în seamă pe toată lumea. Drept pentru care au apărut imediat o teorie şi 3 rezolvări. Teoria spunea că guvernarea legitimă trebuie să aparţină masselor, şi trebuie să exprime voinţa masselor (celebra frază cu Box populi... a lui Rică Venturiano); problema privea nebuloasa problemă a voinţei masselor. Ce este această voinţă? Cum o dibuim?
Rezolvarea democraţiei a fost: prin reprezentare. Nu putem să ne dăm toţi cu părerea asupra unei legi, dar putem să îi desemnăm pe câţiva, mai competenţi, care să ne reprezinte voinţa şi să discute legile între ei, pentru folosul tuturor. Din când în când îi mai schimbăm din funcţie (vorba vine!). Întotdeauna voinţa noastră e cedată altcuiva.
Rezolvarea fascismului a fost: prin întruchipare. Toţi suntem un popor, o gloată, o naţiune... remarcaţi singularul. Dacă suntem o unitate, atunci e logic să fie printre noi unul care să ne întruchipeze pe toţi, care să fie reducţia, esenţa noastră, a tuturor. Acest cineva, trebuie să fie. Nu se poate să nu fie. Il Duce. Fuhrer-ul. El Comandante. El suntem noi. El ne reprezintă pe noi. Voinţa lui e şi a noastră. Lui îi cedăm voinţa noastră.
Rezolvarea comunismului, în forma sa istorică, a luat câte ceva din amândouă. Chiar şi denumirea aleasă după 1945, de democraţie populară, spune multe. Pe de o parte "massele largi populare" erau reprezentate de eşantionul lor cel mai nobil, partidul comunist. Partidul avea rezolvări în numele tuturor oriunde, şi pentru orice. Aşadar, elita socială alcătuită din membri de partid reprezenta voinţa populară. Pe de altă parte, membrii înşişi erau întruchipaţi de lider. Comunistul pur (sânge): el Lider Maximo. Voinţa populară se reducea, la limită, la el, după ce fusese decantată în pivniţele partidului comunist.
Aţi priceput ideea? De ce le numesc regimuri-surori? Pe ruinele absolutismului... (Nietzsche: "Dumnezeu a murit.") ...A-ţi ceda voinţa altcuiva... Parcă, parcă... nu-i aşa?
Circul din Parlament e cu atât mai patetic, cu cât:
- raportul de "condamnare" a comunismului a fost semnat de o beizadea comunistă. Ştiu, Tismăneanu nu mai e de 20 şi ceva de ani în România, şi-a construit o carieră superbă dincolo de ocean, ştiu, ştiu... dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu se cade. Cum pot fi unii oameni atât de senini vizavi de trecutul lor?! Cum să condamni cu atâta seninătate ceea ce şi tu, cândva, ai pupat în cur?
- raportul de "condamnare" a fost citit de nea Băse, un matelot care a golden-şpriţuit la viaţa lui cu un fascist notoriu (căci Gigi Becali este fascist!) şi care manifestă pusee clare de totalitarism fascistoid (să amintim, ca fapt divers, învrăjbirea permanentă a partidelor unul împotriva altuia?)
- raportul de "condamnare" a fost huiduit aprig de un fost lingău comunist transformat după 1990 într-un veritabil fascist carpatin apologet al lui ... Ceauşescu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu