News from Romanian net

Omagiu pistelor

2012-01-25T19:09:00.002+02:00

foto: New York Times

În finalul mirobolantului său discurs din această seară, dl. Băsescu ne-a comunicat că de-acum încolo trebuie să mâncăm numai din resursele pe care le producem. Acum, stau și eu ca omul prost și mă întreb: înseamnă că urmează să mâncăm piste de ski?!

Parcă văd. Dialog la Caru' cu Bere:
„Bună ziua, ce aveți în meniu azi?”
„Pistă de ski pane, ciorbă de pistă de ski, pistă de ski la cuptor, pizza cu pistă de ski.”
„Hm, sună promițător. Mititei aveți?”
„Da! Cei mai buni mititei pe care îi puteți savura sunt cei din carne de pistă. De ski! Câți să fie? Aducem și muștar?...”

Că cam asta s-a produs la Românistan în ultimii ani, sub măreața guvernare și mărețul cârmaci.

"Vai, dar nu mai puteți aștepta până în toamnă?" Atacul mironosițelor oranj.

2012-01-23T23:46:00.002+02:00

Lucrurile au început să se împută. Rău. Nu neapărat fiindcă strada ar clocoti de lume, ci pentru că de 11 zile continuă să reziste acest protest care adună doar câteva mii de oameni la nivel național - puțin, e drept - dar face audiențe uriașe pe Antena 3, semn că foarte multă lume e interesată de ele și le sprijină chiar și pasiv, din fața televizorului.

Dacă acum e așa, nu poți să nu te întrebi cum va fi la primăvară, când vremea se va încălzi și ziua se va lungi cu 2-3 ore.

Evident, au început să apară fel de fel de jurnaliști, băgători în seamă și bloggeri-vuvuzelă care încep să plângă pe umărul bietei Românii, care urmează să fie daungradată de agențiile de rating, penalizată de FMI, ocolită de bănci, lăsată de izbeliște de marțieni etc. dacă opoziția ar urma să toarne și ea gaz peste foc retrăgându-se din Parlament și provocând alegeri anticipate.

Cel mai tâmpit argument al acestor vuvuzele e rezumat de următoarea întrebare pretins retorică: „Ce domne', nu puteau să aștepte până la toamnă când ar fi câștigat alegerile?”

Hm. Câștigarea alegerilor, poate. Guvernarea? Poate... nu. Pentru împrospătarea memoriei tuturor celor care se lasă păcăliți de această falsă întrebare, merită să amintim următoarele fapte:

- 28 noiembrie 2004, alegeri legislative: Uniunea PSD+PUR 37,16% / Alianța DA PD+PNL 31,71%. În dispreț total față de rezultate, Traian Băsescu numește un premier de la Alianța DA.
- Momentul alegerilor legislative din 2008, europarlamentarele din 2009 și alegerea președintelui din 6 decembrie 2009 nu mai merită comentate.
- 15 mai 2011: Teodor Baconschi, ministru de externe și artizan al fraudei electorale de la Ambasada din Paris de pe 6 decembrie 2009, declară în cadrul unui congres PDL: „Proiectul legii votului prin corespondență ... ne va aduce nu o sută de mii de voturi, ca rândul trecut [adică în 2009] ci un milion de voturi.”
- 22 august 2011: în condițiile în care sondajele dădeau USL constant pe la 60%, Traian Băsescu declară la TVR că va numi un premier USL numai dacă unul singur dintre partidele componente va avea majoritate de 51% (condiție cvasi-imposibilă).
- decembrie 2011: puterea își asumă comasarea alegerilor, altfel zis, modificarea ciclului electoral. Pur și simplu. Explicația dată - că în felul ăsta s-ar face economii de 20 de milioane de euro - e ridicolă.
- 28 decembrie: una din figurile principale ale PDL, Roberta Anastase, declară că până la primăvară USL va scădea sub 40% și că, din acel moment, „lucrurile vor fi pierdute pentru ei”.

Așa că atitudinea bătăioasă a opoziției e mai mult decât necesară. Discursul Puterii din ultimii 7 ani a fost de o agresivitate rară iar faptele sale concrete au depășit de foarte multe ori limitele constituționale, intrând cu bocancii în cea a penalului. Foarte bine că PNL-ul [amenință că] se retrage din parlament și foarte bine că PSD-ul îl reclamă pe Băsescu pe la Bruxelles și face lobby pentru suspendarea fondurilor europene. E târziu, trebuiau să facă asta încă din 2010 (dar câți parlamentari ar fi fost dispuși să-și riște scaunul călduț?!), dar e bine și așa. Așteptarea pasivă a toamnei - o altă formulare diversionistă, pentru că alegerile comasate vor avea loc de fapt tocmai la iarnă, dacă vor avea loc! - pentru ca puterea să le pice pe tavă ar fi cea mai mare prostie pe care ar putea-o face USL-ul. Până atunci PDL va avea pus la punct mecanismul fraudării masive a voturilor din străinătate, bomba diversionistă PP-DD va mai smulge câteva procente de la USL, și într-un final pe Băsescu nu îl va împiedica nimeni și nimic ca în ianuarie 2013 să numească tot un premier de la PDL.

Toți, toate și total

2012-01-19T22:18:00.002+02:00

Toate femeile e curve.
Toți bărbații e porci.
Toate drumurile duc la Roma.
Toate pânzele sus!
Tot pățitu-i priceput.
Tot românu' plânsu-mi-sa, de la Nistru pân' la Tisa.
Toți oamenii președintelui.
Totul pentru front, totul pentru victorie!
Total France: découvrez les produits et services de la marque, www.total.fr.
Totul lui Cărtărescu.
De toate pentru toți!
Toți americanii e proști, toți românii e șmecheri, toți țiganii fură, toți rușii sunt bețivi, toți bozgorii sunt răi, toți italienii halesc broaște.
Toți banii din lume / de-ar fi să se-adune / nu pot cumpăra / nicicând dragostea.
Tot ce e bun tre' să dispară.
Tot ce vei spune de acum încolo va putea fi folosit împotriva ta.
Tot ce-ți spun acum, uită până mâine, vorbește vinul pentru mine...
Toate partidele e la fel: PDL=USL=hoți.

Business as usual. Mai pică un mit.

2012-01-16T21:57:00.000+02:00

foto: România Liberă

Și uite că a venit și ziua de luni, și nu s-a întâmplat nimic deosebit. Contul meu personal a continuat să crească (și chiar mai binișor decât în alte zile de luni). La firmă, am mai vorbit să angajăm pe cineva (bucură-te, Boc, am mai creat un loc de muncă). Am pornit campania online pentru un client cu buget din clasa A+. Indicele BET a încheiat ziua pe verde. Leul e stabil. Avem de lucru de nu ne vedem capul. Și munca noastră a mai strâns câțiva bănuți pentru taxele la stat. Taxele alea care sunt, chipurile, insuficiente pentru a alimenta bugetul sănătății, dar al naibii de suficiente pentru a alimenta o piață privată de tip oligopol.

Totul e, ca să zic așa, business as usual. Cum nu am drum prin Piața Universității sau pe la Unirii, pentru mine protestele, aparent, nici măcar nu fac parte din lumea mea. Deși fac, știu prea bine că fac.

Dar îmi permit să fac o profeție: în curând va mai pica un mit. Al așa-zisei „compromiteri a stabilității economice”. Nu domnilor, nu se va compromite nici o stabilitate și nu va fugi nici un investitor „din cauza instabilității”. În primul și în primul rând fiindcă nu mai are cine. În al doilea rând fiindcă toată lumea (chiar și posibilii investitori) așteaptă, dorește și le ține pumnii demonstranților pentru căderea acestui guvern de decerebrați. În al treilea rând pentru că în afară de faptul că sunt niște spirite încinse în centrul Bucureștiului și în centrul altor câtorva orașe mari, în rest e liniște și va fi liniște. Pentru că n-are de ce să fie altfel.

Nici nu vom fi izolați pe plan internațional din cauza protestelor. Dimpotrivă, vom fi izolați dacă regimul Băsescu va continua să mărșăluiască voios spre un comportament autist de tip Viktor Orban. Momentan faptul că există oameni care protestează e stenic pentru societatea românească și pentru imaginea României. Înseamnă că România nu e moartă, și mai înseamnă că România e conectată la Occident, la ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat în Anglia, Grecia, Spania, Italia, Canada sau Statele Unite. Posturile străine urmăresc cu aviditate situația de aici. România e pe CNN, pe Euronews și pe prima pagina a tuturor marilor portaluri de știri din lume. Frunza și cu chiloțeii vărgați ai Elenei Udrea nu ne-au adus nici măcar 5% din publicitatea pe care ne-au adus-o protestele din ultimele 4 zile.

Cei care se vaită acum, uneori la limita cea mai de jos a decenței, sunt și cei care au profitat din plin de acest regim. E întrucâtva normal. Ei știu că dacă dispare regimul Băsescu totul se va prăbuși ca un castel de cărți de joc. Inclusiv viitorul lor. Mai ales tinerii intelectuali colaboraționiști par disperați. Să fie. Vor avea nevoie de mormane întregi de hârtie igienică pentru a-și șterge rahatul de pe gură. Și la 70 de ani vor trebui să meargă cu Volare după ei. Să mai rupă o fâșie și să se mai șteargă nițel la colțurile gurii.

Trebuie s-o spunem răspicat: în ciuda amenințărilor Puterii, nu mai suntem în 1990. Baubaul cu izolarea nu mai funcționează. În urmă cu 22 de ani era altceva. România participa la un concurs de miss, alături de vecinele sale, Ungaria, Cehia, Polonia, în condițiile în care oricum avea picioarele cam crăcănate, era fardată prost și vorbea o engleză cu sincope. Mineriadele au înlăturat orice brumă de frumusețe. Concursul a fost pierdut cu brio. Acum suntem membri UE, economia privată are o pondere în PIB de 80%, există investiții private făcute atât cu capital străin, cât și cu capital românesc, bine încoțopenite. În plus, peisajul din jur e destul de asemănător: protestele din România se înscriu în linia normală a protestelor de tip „indignados” care au făcut ravagii la Madrid, Londra, Washington și Atena. România e ok, e în linia generală a vremurilor. România nici nu va fi izolată și nici mediul de business nu va avea de suferit. Dimpotrivă. Mediul de business își va vedea în continuare de treaba sa. Business as usual. Anumite afaceri vor ocoli o vreme zona centrală a Bucureștiului, până se vor liniști spiritele, și nimic mai mult.

Așa că, stimați guvernanți, încetați să mai terorizați psihic populația cu fel de fel de amenințări și asumați-vă greșelile. Agitând diverse marote escatologice ați reușit să reduceți la tăcere un popor întreg, dar zilele acestea v-a explodat în față propria voastră creație: pauperul. Voi l-ați creat, voi să răspundeți în fața lui. Să-i dați explicații. Și fără scuze tâmpite, de tip „e criză”, „nu se putea altfel”, „am tăiat ca să salvăm”. Criza nu vă dă dreptul să mutilați vieți, să lăsați copiii fără părinții plecați la muncă în străinătate, să risipiți avutul public, să predați țara la cheie intereselor oculte ale FMI și să vă bateți joc cu atâta dispreț de regulile democrației. Aveți curajul unei confruntări cu propria creație?

(Ne)consecințele Codului Muncii. Luni e ziua adevărului.

2012-01-15T21:53:00.001+02:00

Băieții ăștia (adică oranjgutanii și cu șeful lor, chior în țara orbilor) au întins o coardă, și coarda s-a rupt. Asta e tot. Treaba cu Arafat a fost ultima picătură deoarece prostănacul de Băse a făcut demonstrația dictaturii, în direct, la televiziune, la o oră de vârf. Păi, nici măcar dușmanii lui cei mai crunți nu puteau spera să le pice o asemenea pleașcă.

O pleașcă ce s-a suprapus pe două lucruri foarte periculoase din punct de vedere social: publicarea prețurilor de la întreținere (și încă e bine, fiindcă în jumătatea de sud a țării nu a nins!) și imbecilitatea cu taxa auto, care e una dintre cele mai mari prostii de care guvernul ăsta de acefali putea fi capabil. Păi, cât de tâmpit să fii tu, guvernant, să dai o asemenea lege care face praf și ultima brumă de avere a românului?! Datele BNR arătau foarte clar în urmă cu câțiva ani [PDF]: 85% din averea netă a populației e constituită din imobiliare. Ori, imobiliarele s-au dus și se tot duc pe copcă din 2008 încoace. Ce-i mai rămânea românului? Un bănuț în buzunar și mașina second-hand. Prin noua lege cu taxa auto, i s-a dus dracului și valoarea mașinii. Parcă în dușmănie față de starea de bine a populației, acest guvern a dat o lege care i-a făcut pe oameni să se simtă și mai săraci. În loc să facă tot ce le-ar fi stat în putință pentru ca românul, în ciuda crizei, să aibă în continuare iluzia „efectului de bogăție”, ăștia au făcut exact pe dos! E ca și cum s-au jucat cu bățul pe gardul cîinelui turbat, fără să vadă că ușa de la gard e deschisă!

Pe lângă aceste lovituri pe care soarta, iarna și guvernanții le-au aplicat în plex unei părți enorme a populației, mai trebuie să remarcăm un lucru. Discuțiile din jurul legii sănătății și protestele din ultimele zile au făcut să treacă neobservată o informație interesantă legată de piața muncii: rata șomajului a crescut în decembrie 2011, ajungând la 5,12% (calculată, ca de obicei, la o populație de 22 de milioane). Comparativ cu decembrie 2010, când șomajul era la 6,8% (tot la 22 de milioane) pare că stăm bine. Problema e că din decembrie 2010 până în decembrie 2011 România nu a făcut mai nimic pentru crearea concretă de joburi. În decembrie 2010 România oferea 4,1 milioane de joburi, în noiembrie 2011 INSSE vorbea de 4,2 milioane de salariați în economie. Asta în condițiile în care în perioada 2009-2010 economia a pierdut 700.000 de locuri de muncă. Ce s-a întâmplat cu cei 700.000 de români? Oficial, nu mai sunt șomeri dar tot oficial... nici job nu au.

De ce sunt importante aceste lucruri? Pentru că în curând se va împlini un an de când guvernul PD-L a adoptat, în buna sa tradiție (adică fără dezbatere publică, fără consultarea opoziției și prin asumarea unilaterală a răspunderii) noul Cod al Muncii. Ori, ce promitea Boc atunci? „Noul Cod al Muncii va crea locuri de muncă!” Ok, poporul a înghițit în sec, nu a protestat, le-a dat credit (ca în multe alte cazuri). Bilanțul, după un an, e trist: Noul Cod al Muncii nu doar că nu a creat locuri de muncă, dar a și făcut posibil ca anumite companii (cazul cel mai flagrant fiind cel al Nokia) să ia frumos drepturile angajaților și să se șteargă la funduleț cu ele. Prin forța matematicii și a timpului, sute de mii de români sunt deja într-un șomaj cronic, prelungit. Dumnezeu știe din ce-și fac rost de mâncare. Probabil din mici șmecherii, ciubucuri, combinații. Poate că au sperat că noul Cod al Muncii le va da o șansă la muncă. Noul Cod al Muncii nu le-a dat nimic. Deci, la ce ne putem aștepta în condițiile în care sute de mii de români sunt literalmente pierde-vară?... La ce altceva decât la și mai multă disperare, la și mai multă violență și la și mai multe demonstrații?

Regimul acesta și-a făcut-o cu mâna lui. Chiar dacă ar vrea, nu are cum să mai potolească spiritele. Singura soluție ar fi să inventeze printr-un miracol zeci de mii de joburi la nivelul întregii țări. Ceea ce e imposibil, pentru că în logica lor neoliberală treaba statului nu e aceea de a crea joburi, ci de a asculta supus poruncile pe care i le dau diverse interese private, mai mult sau mai puțin oculte.

Fiind zi de muncă, luni 16 ianuarie este ziua adevărului. Se va vedea definitiv cine sunt protestatarii și mai ales ce vor ei. Dacă protestatarii sunt simpli agitați la cap, cum insinuează mass-media aservită, mâine nu va mai fi nimic pentru că o mare parte a agitaților vor trebui să fie la muncă. Dar dacă „agitații” din stradă sunt acești pierde-vară pe care regimul i-a precarizat în ultimii ani și de care tot regimul și-a bătut joc cu un cinism vecin cu inconștiența, inclusiv prin reducerea la zero a valorii micii lor mașini es-haș adusă acum 10 ani cu mari sacrificii din Germania, atunci e de rău, fiindcă oamenii ăștia nu mai au nimic de pierdut și, pe cale de consecință, nici nu se vor opri. Mai mult, acțiunea lor prelungită în stradă ar putea să-i atragă începând de mâine și pe unii nemulțumiți care au job și care traversează Piața Univesității când se întorc de la serviciu (așa se întâmpla în 1990). Poate că protestele astea le seamănă unora a Grecia; dar tare mi-e teamă că miros mai degrabă a Egipt!

Agenturili veghează (remember)

2012-01-14T18:01:00.001+02:00

Cu toate că mult iubitul și stimatul Băse a dat dovadă de magnanimie și a retras proiectul legii sănătății, grupurili di teroriști și di fasciști continu îă să provoace resmeliță pi tăt cuprinsu' patriei capitalizde.

Evident, în spatele acestor manifestații sunt cercurili iredentiste, șovine și revanșarde, și agenturili di spionaj provocatoare ale USL, PNL, PSD, PCR, CFR, ABC, TBC și LSD.

Teroriști [sic!] vrea să întoarcă Românistanu' înapoi pă timpul lui Ion Iliescu, a' lui Cuza, a' lui Vlad Înțepăciosul și a' lu' Decebalus per Scorillo care din epoca înapoiată a bronzului cu Iliescu e cu toții și în spatele lor și deasupra și didisubt.

Români și românce, nu vă lăsați manipulați!

Consemnat: oficiosul. Aferim!

Vezi ce înseamnă să fii prost? Trezești mămăliga!

2012-01-13T19:56:00.002+02:00

Dacă Băsescu nu făcea prostia să intervină hodoronc-tronc la Realitatea TV, aberând pe marginea SMURD-ului, proiectul de lege a sănătății ar fi avut culoar liber așa cum avea Dinamo-ul lui Porcea culoar spre Ceampions Lig (tururile preliminare, of course) în vremurile bune.

După izbucnirea acestui scandal trebuie să recunosc că am încercat și eu să citesc nou proiectata lege a sănătății dar m-am plictisit repede. E drept, nici dimensiunile ei - 80 de pagini - nu sunt încurajatoare. M-a surprins însă că, atât cât am citit (vreo 15 pagini), nu am găsit nimic legat de ambulanțe. Păi, după scandalul făcut de ditamai Băse în seara cu pricina, și după cât aberase împotriva lui Arafat, care se opunea fericirii populare cum că de ce nu vine domne' și salvaragiul privat să-i bage românului o injecție în fund, mă așteptam să găsesc numai ambulanțe în proiectul ăsta de lege, începând cu articolul 1 și terminând cu... care o fi. Chiar și pe pagini, mă așteptam să văd numai ambulanțe și floricele desenate cu pixul de cei care au compus proiectul. Când colo, nici vorbă de așa ceva.

Mă rog, citind păreri pe ici, pe colea, am ajuns și la postul lui Ovidiu (de pe colțul străzii, unde scrie el) care a lămurit așa, ca pentru proști sau neinteresați, în ce constă mișelia proiectului: în faptul că peste 10% din conținutul legii este lăsat nereglementat, adică la discreția guvernului și a altor instituții, care ar fi urmat să dea normele de aplicare după aprobarea legii. Adică legea e cam așa: „Legea sănătății: se dă prezenta lege pentru ca șmecherii să dea adevărata lege după cum vrea mușchiu' lor legitim.” Și se pare că de aici i-a sărit țandăra lui Arafat. Care i-a sărit țandăra lui Băsescu, care a dat ca idiotul telefon în emisiune și și-a pus tot poporul în cap.

În ceea ce mă privește, ca utilizator fidel al sistemului privat de sănătate, cred că singura modalitate corectă prin care statul ar putea ajuta sistemul privat de sănătate, ar fi aceea de a accepta (dar în mod real, nu pe hârtie!) un sistem de deduceri în așa fel încât la sfârșitul anului, dacă am cheltuit, să zicem, 1000 de lei pe servicii private de sănătate, statul să mă scutească de un cuantum oarecare de taxe.

Dar revenind la problema asta cu Arafat, Băsescu și salvaragiii, sunt curios dacă boul de Băse o fi învățat ceva din toată istoria asta. Mă întreb, de exemplu, dacă o fi învățat să stea dracului pe funcția lui și să nu se mai bage unde nu-i fierbe oala. În cazul de față, de exemplu, dacă președintele avea ceva de spus atunci președintele putea foarte bine să-i comunice câteva idei departamentului de relații cu publicul de la Cotroceni, specialiștii departamentului periau mesajul, lugu-lugu, îi dădeau o formă comunicabilă, și apoi îl dădeau pe goarnă la toate televiziunile. Intrând ca boul în direct, Băsescu și-a făcut-o cu mâna lui. Oricum toată lumea știe că el e conducătorul de facto al guvernului - dar de aici până la a da telefon ca un idiot în mijlocul unei emisiuni, ca să susții o prostie de care nici măcar nu era vorba în acea emisiune, special ca să-i dai peste bot și să-l demiți pe un amărăștean de subsecretar de stat care, întâmplător, nu e de părere cu tine, e cale lungă. Pare o chestie minoră, dar realitatea e că prin ieșirea din acea seară Băsescu nu s-a pișat doar pe ministrul Sănătății, pe Boc și pe Arafat, ci și pe propriii angajați. Așadar, poate o fi învățat dracului să-i lase pe profesioniști să-și facă treaba: comunicatorii să comunice, specialiștii în sănătate să administreze sănătatea și doctorii să taie pacienții. Iar el să-și vadă naibii de grădina de la Cotroceni.

PS. Băse, dă bre cu flacăra violet în ăi de te huiduie!

Un mic comentariu despre aberațiile spuse de Băsescu pe Realitatea TV în discuția cu dr. Arafat

2012-01-09T22:38:00.001+02:00

Am asistat, nu neapărat că aș fi vrut, la o discuție pe Realitatea TV între doctorul Arafat, părintele SMURD, secretar de stat și, pare-se, opozant ferm al viitoarei Legi a Sănătății, și însuși Zeus, adică Traian Băsescu, care a ținut să dea telefon în emisiune și să monologheze un pic asupra acestui proiect al legii.

Momentan subiectul nu mă pasionează pentru simplul motiv că eu și așa, de câțiva ani, deși îmi plătesc cinstit contribuția la sănătate, am ales să mă tratez exclusiv în sistemul privat. Nu o fac fiindcă nu am încredere în sistemul de stat, ci din următoarele două motive mari și late:

În sistemul privat ești tratat pe bază de programare, pe când la stat te duci la plezneală și se întâmplă să stai... să stai... să stai... ceea ce nu prea e eficient într-o lume în care time is money.
La stat nu știi niciodată cât trebuie să dai ca să fii sigur că ai fost tratat corect. Nu există un ghișeu la care să lași frumos o sumă de x lei și să știi că toată lumea (spitalul, doctorul și pacientul) e mulțumită. Trebuie mereu să ghicești. Cât „se mai dă” acolo? ... dar dincolo?... cât ia doctorul cutare?... dar anestezistul?... etc. No, thanks. Mă duc frumos la privat pentru că acolo e totul la vedere, poftim banii, dă-mi tratamentul.

Ei bine, Băsescu, în loc să accentueze aceste virtuți ale sistemului privat, a bătut câmpii (și ... obrazul doctorului Arafat!) că noua lege va permite administrarea mai bună a banilor de la bugetul sănătății întrucât va permite privatului să facă și el, pe lângă serviciul de stat, intervenții de urgență cu ambulanța, și întrucât privatul e condiționat de obținerea profitului, atunci toate intervențiile sale vor fi atent drămuite și, pe cale de consecință, banii Casei de Asigurări de Sănătate vor fi mult mai bine managerizați, că privatul nu-și permite să-și bată joc de ei.

Vorbele astea vin, evident, din scăfârlia cuiva care n-a făcut în viața lui business - sau, mă rog, nu la nivelul și la modul la care facem noi business, adică pe piața liberă, corect și cu frică de faliment. Că o fi făcut șmenuri din poziția de ministru, deputat sau primar - asta e altceva.

Pentru că este absolut clar că Băsescu a fabulat în seara asta mai rău ca La Fontaine. Dați-mi voie să mă îndoiesc profund că ambulanța privată va veni la oricine [1]. Uite, eu pot să îi sugerez de pe acum lui Băsescu că ambulanțele private nu vor veni la oricine, ci numai la: 1) pacienții proprii, care au plătit în prealabil un abonament sau o asigurare sau 2) la pacienții pentru care a plătit în prealabil cineva, sau pentru care sunt acoperite costurile deplasării.

Numai un copil credul își poate închipui că un actor privat, care urmărește niște interese de business, adică obținerea unui profit oarecare, nicidecum să facă muncă voluntară pe bani puțini, va trimite / deplasa aiurea-n târg ambulanțele și echipele proprii la intervenții. De ce zic asta? Pentru că atunci când trimiți / deplasezi ambulanța deja începi să consumi benzină și resurse. Ori, cine va plăti benzina și resursele în cazul destul de probabil în care, ajunși la fața locului, doctorii vor constata fie că pacientul nu are nimic grav, fie că nu are nici un fel de asigurare, fie că a plecat deja spre spital cu o altă mașină etc. etc. etc.? Evident, nimeni, sau va plăti statul până când se va consuma un anumit plafon bugetar - și după aceea, gata. Dacă plafonul bugetar dedicat intervențiilor de urgență ale privatului va expira în luna martie, asta e, ghinion, începând cu aprilie vor urma 9 luni în care la fel de puține ambulanțe de stat vor deservi la fel de multe cazuri de urgență - numai că o vor face în condițiile unui buget mult mai mic.

Deci ceea ce spunea Băsescu în disputa cu Arafat denotă pur și simplu infantilism - individul ăsta ori nu înțelege nimic din ceea ce propovăduiește, ori se face că nu înțelege. Dacă își închipuie că un actor privat va face munca voluntară pe care trebuie să o facă statul, se înșală profund; privatul nu va face nici un fel de muncă voluntară, fiindcă nu e treaba lui s-o facă, ci... a statului! Iar dacă nu își închipuie asta, atunci înseamnă că minte, ceea ce nu ar fi chiar o noutate.

[1] Băsescu a sugerat că dispecerul de la 112, dacă va găsi mai aproape de pacient o ambulanță privată, o va trimite pe aceasta să-l deservească.

Patru sondaje, o singură concluzie: nu avem nici o garanție că ne aflăm într-o democrație

2011-12-30T09:48:00.002+02:00

În ultimele 20 de zile au ieșit pe piață patru sondaje care dau următoarele posibile rezultate electorale:

12 decembrie - GALLUP
USL: 55% | PDL: 18% | PP: 9%

20 decembrie - Agenția de Rating Politic
USL: 53,8% | PDL: 19% | PP: 15.5%

26 decembrie - IMAS
USL: 49,2% | PDL: 21.5% | PP: 11.8%

28 decembrie - Avangarde
USL: 59% | PDL: 18% | PP: 11%

Așadar, dacă e să facem o medie sau o mediană rezultă că USL se învârte în continuare binișor peste 50% iar partidul de la putere e undeva sub 20%. Cu actuala stare de fapt, în urma procesului de redistribuire probabil că USL-ul ar lua în jur de 60% din mandatele parlamentare, ceea ce ar periclita chiar și poziția olimpiană a lui Băse. Cum ar suna, de pildă, un parlament cu 60% mandate USL și președinte al Senatului Crin Antonescu? Așa că e de înțeles de ce puterea a decis, în disprețul total al Constituției, comasarea alegerilor și întârzierea lor cât mai mult cu putință. Doar, doar, s-o petrece ceva pozitiv care să mai tragă 5% dinspre USL spre PDL. Deși 2012 se anunță foarte prost din punct de vedere macroeconomic, și dacă 2012 va fi prost, și PDL va continua să scadă, ce ne garantează nouă că la anul nu vor mai amâna alegerile încă jumătate de an, și încă jumătate de an, și tot așa?

Nimic.

Dacă statul s-ar restrânge până la nivelul unei grăunțe, chiar și grăunța aia ar merge prost cu actuală clasă politică

2011-12-21T22:57:00.001+02:00

Astăzi a izbucnit un scandal legat de faptul că serviciul de patrulare al poliției călare de pe raza municipiului București era complet externalizat către... o firmă privată.

Altfel zis niște neica nimeni, fără nici un fel de legătură cu vreo poliție călare sau necălare din țara asta, se îmbrăcau frumos în uniformă de polițai, dădeau amenzi etc. - totul în virtutea unui contract cu ... adevărata poliție călare (subdiviziune a Poliției Locale)!

Unii zic că treaba asta e incredibilă. Nu e nimic incredibil. Este parte integrantă a utopiei libertariene în care actuala clasă politică vrea să ne bage. Este o utopie care spune că statul trebuie să-și păstreze numai niște funcții minimale și esențiale, în timp ce restul trebuie preluate de servicii private. În cazul de față, de exemplu, presupun că poliția adevărată va continua să se ocupe de chestiile „grele” (prinderea infractorilor, dirijarea circulației etc.) în timp ce chestiile astea mărunte dar lucrative, gen amendarea cuiva pentru că a dat cu mucii pe iarba verde, vor să fie lăsate în seama polițiilor călare care, la nevoie, pot lua niște boschetari de pe stradă pe care să-i îmbrace în uniformă albastră pentru efect.

Dar avem o problemă. Poliția asta călare presupun că e bugetară, la fel ca orice alt serviciu de stat. Și, la fel ca orice alt serviciu de stat, presupun că are posturile blocate, că doar asta e înțelegerea dintre Boc și FMI. Eu știam însă că posturile sunt blocate pentru că statul nu mai are bani, nu pentru că banii trebuie direcționați către firme private... Frumos, nu?

De fapt observăm același lucru și în reforma sănătății. Oficial, sistemul o duce prost, neoficial - e atât de puternic încât se va crea putea crea de la zero o piață nu pentru unu, doi sau trei, ci nu mai puțin de zece operatori privați de sănătate... Păi, oi fi eu singurul care observă ceva în neregulă aici?! De ce nu încearcă statul însuși să obțină mai mulți bani de pe urma serviciilor de sănătate (prin, de exemplu, o co-plată facultativă la intrarea în spital), dacă piața băltește de bani?!

Cu acest prilej ne dăm seama și de ce utopia libertariană e sortită mai devreme sau mai târziu eșecului practic. Pentru că e menită să încurajeze corupția, oligarhismul și clientelismul politic (la fel ca utopia bolșevică). În cazul unor țări precum România sau Georgia propovăduirea utopiei libertariene nu înseamnă altceva decât că niște băieți deștepți vor să-și păstreze pentru ei caimacul serviciilor publice în timp ce restul societății trebuie să finanțeze, cum-necum, serviciile mai puțin profitabile sau mai dificil de realizat. Dar, oricât de minimal ar fi statul - poate fi chiar și cât o grăunță! - dacă e corupt, dacă politicienii care dictează, care fac legile, sunt corupți, totul în jurul lui va fi corupt. Și, pe de altă parte, dacă statul e incoruptibil sau greu coruptibil, atunci oricât de puternic ar fi, nimeni nu ar resimți ca o povară acest lucru (a se vedea țările nordice). Și, în consecință, nimeni nu ar simți nevoia să propovăduiască utopia libertariană în speranța tâmpă că dacă se bagă capul în nisip adânc, tot mai adânc, problema corupției și a proastei gestiuni a treburilor publice nu mai există. Ba, problema va exista în continuare - și după ce vom scăpa de Sănătate, va urma Educația, și apoi Poliția necălare, și apoi, cine știe, Parlamentul însuși... și lucrurile tot prost vor merge, pentru că de fapt problema principală - corupția clasei politice și incapacitatea acesteia de a gestiona treburile publice - nu se rezolvă decât prin transformarea profundă a acestei clase politice, nu prin îndepărtarea strict formală a politicienilor de sursele de venituri publice. Spun „formală” întrucât cei care furau pe ascuns din sănătate o vor face acum la vedere, din postura de „patroni” serioși; la fel și cei care căpușau educația, poliția călare etc. Utopia libertariană practic ar consfinți capitularea întregii societăți în fața unor băieți deștepți care au nevoie de privatizarea anumitor servicii publice pentru a le putea fura în voie și legal. Suntem pregătiți să ne semnăm actul de capitulare?

Salariile mici sunt un impediment, nu un stimulent pentru investițiile străine!

2011-12-13T11:45:00.000+02:00

Sunt furios.

Din când în când n-am ce face și mai citesc diverse bloguri retardate, cum e și Capitalism pe pâine al unui mare idiot pe nume Mihai Giurgea. Acest mare idiot, fost lătrător pe sticlă, pe la ProTV, în vremuri de mult apuse, își voma dejecțiile în urmă cu ceva timp și pe Standard.ro, până când Soviani s-a sesizat de aberațiile lui și i-a aplicat un mare șpiț în cur, dându-i eject.

Pe scurt, ideile despre capitalism ale acestui mare dobitoc, pe care dacă l-ai auzi vorbind ai zice că are cel puțin un Microsoft sau un Boeing în proprietate personală, așa de mare capitalist se crede el, se rezumă la un singur lucru: „socialismul” (prin socialism înțelegându-se ceva extrem de difuz și confuz) e mama crizei. De acum încolo va veni capitalismul sălbatic la putere. Vom (adică „noi” - nu și el, că el e supraom) accepta să fim sclavi sau vom muri. Toate drepturile sociale câștigate în ultimii 200 de ani se vor duce dracului (ei, nu zău?!). Etc. Te poți întreba cum de poate exista atâta prostie agresivă îngrămădită într-o singură tărtăcuță.

Articolele lui sunt scrise pe un ton violent, limitat și apodictic.

Dar furia de acum mi-a fost provocată de ultima lui postare, care bate câmpii despre prezumtiva plecare a Daciei din România (plecare care, dacă va avea loc, va avea loc exact din motivele opuse celor invocate de bou - așa cum voi arăta mai jos) și despre plecarea Tnuva. Evident, ăștia vor pleca pentru că salariile din România sunt prea mari, sindicatele sunt prea puternice, taxele prea mari - și sclavii mișcă în front.

Băi boule, Giurgea, boulene. Hai să o luăm metodic.

1. Nu țările cu salarii mici atrag cele mai mari FDI / cap de locuitor!

Să privim această listă. Lista țărilor care atrag cele mai multe FDI (foreign direct investments) din lume. Spre surprinderea idioților, dar nu spre surprinderea oricui are măcar 2 neuroni funcționali, în top 20 se află nu mai puțin de 16 țări dezvoltate: SUA, Marea Britanie, Hong Kong, Franța, Belgia, Olanda, Germania, Spania, Canada, Italia, Australia, Elveția, Suedia, Singapore, Irlanda și Danemarca!

Mai mult. Dacă luăm nivelul FDI / cap de locuitor și ne uităm la cele 4 țări în curs de dezvoltare din top 20 - Brazilia ($2.429 / locuitor), China ($225 / locuitor), Rusia ($300 / locuitor), Mexic ($2.657 / locuitor) - și comparăm această valoare cu a celorlalte țări din top, ce observăm? Că toate aceste valori pălesc când sunt comparate cu valorile din țările dezvoltate, cu salarii de 5-6-7 ori mai mari: $6.540 în SUA, $7.500 în Germania, $20.700 în Marea Britanie, $16.500 în Franța, $42.000 în Olanda, $45.000 în Irlanda etc. [1]

Valoarea acestui indicator în România e de $2.800 / locuitor. La bulgari e de $4.500 / locuitor (anticipez un pic concluzia: totuși e logic, fiindcă bulgarii deși au salarii comparative cu ale noastre, au condiții de business infinit mai bune). Pentru Cehia și Polonia, țări din Est cu salarii sensibil mai mari ca în România, indicatorul e de $10.500 / locuitor, respectiv $3.800.

Concluzia e clară: nu doar că nu există nici o legătură directă între salariile mici și nivelul ridicat al investițiilor străine, ba dimpotrivă, se pare că de fapt corelația e inversă - salariile mici generează investiții reduse!

2. Care este explicația pentru lucrurile de la pct. 1? Special pentru Giurgea, Boc și alți idioți de teapa lor!

Explicația pentru concluzia de la punctul 1 e foarte simplă și are două mari direcții de abordare.

În primul rând, este un fapt indubitabil că salariile mici dintr-o economie sunt un indicator al mai multor probleme generale cu privire la starea acelei economii: management neperformant, relații economice clientelare, corupție etc. - într-un cuvânt, subdezvoltare. Un mediu subdezvoltat nu are cum să atragă investiții străine mai mari decât atrag Franța, Marea Britanie, Canada etc. Investitorii nu sunt masochiști.

În al doilea rând, toți idioții - în frunte cu marele Boc și consilierii lui, nu le dau nume, că sunt și femei pe acolo și mi-e jenă să zic de ele că sunt proaste - nu înțeleg un lucru simplu, care ar fi trebuit învățat la ASE încă din primele săptămâni. Cu ce se poate ocupa un agent economic?

Păi, unii agenți economici produc bunuri pentru piața internă. De exemplu, un brutar - care își va vinde pâinea numai în proximitatea brutăriei sale, sau un investitor imobiliar, care obligat-forțat își va vinde apartamentele în principal locuitorilor din zona în care a construit (sau celor care vor să se mute acolo). Alții produc bunuri pentru piața internă și pentru export. Cum e Dacia. Alții furnizează servicii pentru comunități locale (de exemplu, un coafor) sau servicii pentru piața internă (o firmă de contabilitate, o firmă de reparații de calculatoare). Alții furnizează servicii pentru export (de exemplu, un call-center). Alții furnizează servicii și pentru piața internă, și pentru export (de exemplu o firmă de software). Unii fac comerț de proximitate (de exemplu, băcăniile de cartier sau rețeaua de supermarketuri Mega Image), alții fac comerț la scară (de exemplu marile lanțuri de hypermarketuri: Cora, Carrefour etc.). Unii se ocupă de transport și logistică la nivel național, alții la nivel internațional. Etc. etc. etc.

După cum observăm, economia nu se mișcă într-un singur sens, de la intern spre extern, așa cum cred Boc, Giurgea, și ceilalți idioți de teapa lor. Dimpotrivă. De-a lungul timpului, antreprenorii au învățat să facă bani din piatră seacă. Și dacă ne punem întrebarea: „Cui convin salariile mici?” observăm că salariile mici nu convin decât agenților economici orientați către produse ieftine de export. Atât. Pentru că exportatorii, da, iau ieftin muncă din România și o vând scump pe alte piețe. Dar aceștia - exportatorii - nu dezvoltă decât o mică parte din potențialul economic al unei națiuni.

Ce se poate spune despre ceilalți agenți economici? Cât de convenabile sunt salariile mici pentru cei care vor să deschidă un salon de frumusețe, o firmă de contabilitate, o brutărie, o firmă de construcții de case, o firmă de taximetrie, un hypermarket etc. etc. etc.? Păi nu sunt convenabile deloc. Pentru că salariile mici semnifică, de fapt, o putere de cumpărare minusculă care echivalează, la rândul ei, cu o lipsă de clienți. În acest caz, cine ar fi tâmpit să investească pe o piață de săraci?! Nimeni!

Așa se explică și aparentul paradox prin care FDI-urile pe cap de locuitor (cu tot ce implică asta: șomaj scăzut, prosperitate, velocitate ridicată a banilor etc.) sunt uriașe în țări precum Olanda sau Danemarca, unde și salariile sunt uriașe, și sunt mici sau foarte mici în țări amărâte, în care salariile sunt în general mici. Nu toți investitorii fac export. Unii ar veni pentru a-și vinde marfa sau competențele populației locale - cu condiția să aibă cui! Și dacă salariile sunt mici - nu au cui! Ceea ce înseamnă că nici nu vor veni, ceea ce înseamnă că țara care se încăpățânează să păstreze salariile la un nivel redus, nu face decât să-și taie craca de sub picioare, condamnându-se în continuare numai la lohn, servicii ieftine de outsourcing și sclavageală măruntă!

3. Și atunci cum se explică plecarea Tnuva, a Nokia și relocalizarea unei părți a producției de la Dacia?

Dobitocul de Giurgea se bucură că Tnuva, după ce a înregistrat pierderi (cumulate) de 200 de milioane de euro, nefiind pe profit niciodată, va ieși de pe piață și va lăsa fără job 200 de oameni din Popești-Leordeni. În mintea lui de bou, Tnuva are o problemă cu salariile și cu taxele ridicate.

În realitate, Tnuva iese de pe piață dintr-un singur motiv: pentru că salariile românilor sunt prea mici pentru produsele lor (știu bine ce vorbesc, pentru că eu mai luam din când în când produse de la Tnuva și știu prea bine că erau ceva mai scumpe decât media). Când și-au făcut temele la intrarea pe piață, prin 2006-2007, bieții evrei or fi pus botul la prostiile debitate de politicieni [editare ulterioara: 2], care ziceau că până în 2010 salariul mediu va ajunge 700 de euro, pensia - 350 etc. Realitatea, azi, o cunoaștem prea bine. Dacă gura politicienilor ar puți după căcatul pe care l-au mâncat în diversele campanii, s-ar face gol în jurul lor...

Despre Dacia, ce ar mai fi de spus?! Conform datelor de la APIA, Dacia vânduse anul acesta până la 1 octombrie fix 20.490 de mașini. Din păcate nu am găsit și statistici pe marcă, dar am citit undeva mai demult - și sper să redau corect din memorie - că aici intră vreo 15.000 de Logan, 3.000 de Duster și 2.000 de Sandero. Asta în condițiile în care, fără a avea ditamai uzina auto în România, mărci precum Skoda Octavia, Renault Clio sau Volkswagen Golf s-au vândut, și ele, în peste 2.000 de bucăți (aproape de preformanță e și Opel Astra cu 1.794 de mașini). Deci, ce sens ar avea ca Dacia să păstreze liniile de producție de Sandero și Duster în România, în condițiile în care nu are nici un avantaj competitiv din treaba asta față de alți concurenți?! Păi, nici unul! Decizia de a-și muta o parte a producției la Tanger, care e și mai aproape de Occident (Tangerul e vizavi de Gibraltar) e absolut logică și are o singură motivație: din cauza sărăciei, adică a salariilor mici, în România se vând prea puține mașini. N-are sens să fabrici mașinile aici, pentru că oricum nu vei vinde mare brânză și va trebui să le transporți la dracu'n praznic!

Cât despre plecarea Nokia, nu avem prea multe amănunte din culisele ei, dar eu știu un lucru: telefoanele fabricate la Jucu se găseau la vânzare pe magazinele online din România (probabil și la operatorii de pe stradă, de care însă nu am habar fiindcă eu îmi achiziționez electronicele exclusiv online). Ceea ce înseamnă că Nokia nu ar fi avut nimic împotrivă să vândă o parte a producției de smartphone-uri chiar aici în România. Crede cineva că dacă Nokia ar fi fost sigură că va vinde măcar, să zicem, un milion de smartphone-uri în România, ar mai fi închis fabrica de la Jucu? Numai că, la o populație de vreo 20 de milioane de locuitori, peste 90% dintre români preferă telefoanele ieftine și simple și numai 8,4% dețin un smartphone (la grămadă: Nokia, Iphone, Samsung Galaxy etc.). Hm, oare de ce? Poate știe să ne răspundă dobitocul de Boc, că tot are el un iPad, „ca tot românul”...

În concluzie

- Salariile mici nu sunt un stimulent, ci un impediment pentru investițiile străine.
- Sărăcia nu face decât să perpetueze precaritatea, inclusiv precaritatea modelelor economice interne (cu cât vin mai puțini investitori străini, cu atât rămân mai multă vreme la putere șmecheria, vrăjeala, clientelismul).
- Modelul de dezvoltare ales de România în ultimii 20 de ani (încurajarea exclusivă a investițiilor de tip lohn + outsourcing) e falimentar, dovadă nivelul FDI per capita din țări precum China ($225, plus despotism) și India ($70).

---

[1] Problema țărilor bogate pare a fi alta: din cauza globalizării, multe au ajuns să fie investitori net în economiile din străinătate decât în economiile de acasă. v. Lista țărilor după FDI în străinătate. Practic mulți investitori preferă să producă ieftin în străinătate și să vândă scump acasă. Totuși, printre excepții se numără Belgia, Australia sau Israel.
[2] 15 decembrie: Ziarul Financiar de azi explică foarte clar așteptările pe care le avea Tnuva la intrarea pe piață. Tnuva venise să facă business pentru piața locală, nu sclavageală pentru exporturi ieftine.

Despre așa-zisa prăbușire a Chinei, din perspectiva creditării Sovietelor

2011-12-11T12:06:00.001+02:00

De la o vreme au apărut fel de fel de zvonuri care declară ca fiind „iminentă” prăbușirea economică a Chinei. Și se dau motivele: piața imobiliară e hiperfiartă, cererea pentru produsele chinezești ieftine scade etc.

Eu nu am pus niciodată piciorul în China - așa o fi, cum zic zvonacii, chinezii or fi ridicat blocuri cu 100 de etaje pe care nu le locuiește nimeni! - dar ținând cont de faptul că toate lucrurile astea vin dintr-o paradigmă de gândire occidentală, nu mi-e greu să-mi dau seama că zvonurile despre prăbușirea economică a Chinei sunt o prostie. Pentru simplul motiv că în China nu funcționează o paradigmă occidentală, ci una asiatică.

În treacăt fie spus, am citit recent o carte excepțională, Troica amintirilor - Sub patru regi, de un anume Gheorghe Jurgea-Negrilești. Spun „un anume”, nu neapărat pe un ton de dispreț, deoarece Gh. Jurgea nu a fost nimic altceva decât un martor excepțional al epocii sale. Volumul acesta evocă amintirile autorului, care era destul de inițiat în cercurile înalte ale Bucureștiului din prima jumătate a secolului XX, adică dinainte de 1945. Așadar, sfârșitul „la belle epoque”, primul război mondial, Revoluția Rusă, interbelicul și al doilea război mondial până la 23 august. De fapt, primele capitole se petrec la Galați, deoarece autorul era nepotul consulului rus la Comisiunea Dunării (mama lui era fiica consulului și tatăl, un boiernaș român, Jurgea-Negrilești, care a murit, pare-se că de sifilis, când copilul avea doar 1 an). Bineînțeles că în 1916, o dată cu înaintarea germană, familia face greșeala să se refugieze în Rusia aflată în prag de revoluție, prilej de savuroase evocări ale primelor întâlniri cu doctrina bolșevicilor:

„Am întrebat pe un marinar de pe vasul acostat lângă noi ce e aia 'bolşevic'. A început să râdă.
— Uite, întreabă-l pe Stiopka.
Lunganul de Stiopka, cu o privire rea, mi-a spus:
— Ai să ştii când te vom arunca în mare cu toţi burjuii de pe yacht.
— De ce îl sperii pe copil?
— Nu-l sperii, îi spun doar cum stau lucrurile. De ce vrei să aştept ca puiul de burjui să crească, ca apoi să-i dau la cap? Trebuie stârpiţi cu toţii dintr-un bun început.”

Dar nu despre asta vreau să amintesc de cartea lui Jurgea-Negrilești. Printre cele mai interesante capitole se numără cele privitoare la atmosfera de dinainte de actul de la 23 august. Ele surprind realitatea-micro din acele momente în care, cu o stupiditate pe care eu aveam să o regăsesc la compatrioții mei în toamna lui 2008 („nu e nici o criză, criza e inventată”), diverși indivizi, altfel intelectuali bine văzuți, căutau să asigure și să se auto-asigure că dacă „vin rușii” dracul nu va fi chiar atât de negru, deoarece după război Stalin va avea nevoie de... credite de la americani ca să-și refacă țara, drept pentru care pe aici vor dicta americanii:

„Aurel [tatăl vitreg al autorului, n.m.] se situa pe o poziţie ireductibilă, logică. Deoarece Uniunea Sovietică a suferit enorm de pe urma războiului, în timp ce America ieşea intactă şi victorioasă, era limpede că fără credite americane Rusia nu poate face nimic şi când va fi la cheremul Americii, e clar că la noi vor dicta americanii.
'În acest caz – spunea Emil Prager, soţul Elvirei Godeanu –, de ce să fugim în Elveţia, când după atâtea distrugeri antreprizele noastre vor fi suprasolicitate? Şi România va fi despăgubită.' ”

La asemenea argumente singur Pamfil Șeicaru, care datorită lucidității sale de jurnalist cinic și lipsit de scrupule observa lucrurile în mod corect, ceea ce l-a și ajutat să fugă la timp, pe 9 august 1944, la Madrid (reușind astfel să mai supraviețuiască încă 36 de ani, spre deosebire de mulți prieteni rămași în țară ca mielul la tăiere), așadar singur Pamfil Șeicaru dădea contraargumentul potrivit:

„Şeicaru, care, după cât mi-am dat seama, ştie să asculte, n-a mai răbdat asaltul verbal.
— Iertaţi-mă dacă vă întrerup [...] De pildă, se ştie că Rusia nu va putea să existe fără credite americane. Aceeaşi prostie se spunea la început despre Hitler, fără să se ţină seama că Revoluţia Franceză inventase, sau mai exact reinventase o monedă care mai târziu a fost perfecţionată. E vorba de 'marca shlaga' sau de rubla-knut. E moneda cu care s-au construit Piramidele, Acropole etc. Asignatul francez a dat faliment fiindcă nu era suficient susţinut de ghilotină. La Hitler, alegerea e simplă: petecul de hârtie sau securea. La Stalin e Siberia sau glonţul în ceafă.”

Cam așa stau lucrurile și azi, cu toți cei care nu înțeleg că în China e ... chinezărie, nu occident. Ok, să zicem că s-au construit orașe întregi goale - și ce dacă? La momentul oportun chinezii vor pune tunul pe ele și gata, se va crea o penurie de locuințe care va duce iar la creșterea prețurilor. Unii zic că în fiecare zi în China sunt revolte pe ici, colo, datorită stării generale de nemulțumire a populație. O altă tâmpenie. În China, de la Turbanele Galbene încoace, au fost permanent revolte și întotdeauna rezultatul a fost cam același: nimic pentru popor, totul pentru conducători. Revolte erau și pe timpul lui Mao. Revoltații aveau de ales: un glonte în ceafă sau moartea prin fierbere. Era oricum o moarte mai puțin atroce decât moartea prin jupuire și / sau descărnare, cu bucățile de carne mâncate de familie sub ochii încă vii ai condamnatului (în caz contrar, familia urmând a avea aceeași soartă până când călăii nu mai găseau suficiente rude care să participe la ... ospăț) așa cum se practica pe vremea împăraților. Să nu uităm că până și actuala generație de lideri „liberali” de la Beijing are pe conștiință înăbușirea brutală a revoltei din Tien An Men și represiunea ce a urmat. Deci, despre ce vorbim?... Și totuși, în ciuda atâtor evidențe că instrumentele de gândire care funcționează în Occident nu funcționează în China, există în continuare prostani, unii destul de bine văzuți (de exemplu, Nouriel Roubini, așa-zisul profet al crizei) care continuă să judece China prin același calapod îngust prin care se judecă în general o economie occidentală și să profețească „iminenta” prăbușire a Chinei, pe care o tot așteaptă de vreo 2 ani încoace.

Li se vor lungi urechile de atâta așteptare.

Numai statul este un prost manager?

2011-12-09T09:32:00.001+02:00

În așteptarea viitoarelor alegeri din CA-ul Bursei de Valori de la București (pe 9 ianuarie), „Ziarul Financiar” publică niște articole care pun degetul pe rană. De ce este așa leșinată Bursa de la București? De ce nu se pot sau nu vor companiile românești să se finanțeze pe bursă? De ce nu funcționează bursa la noi? De ce nu avem investitori? De ce nu furnizează bursa randamentele scontate?

Articolul de azi apare și în contextul în care Radu Georgescu, cunoscutul fondator al GECAD și al altor afaceri de succes în IT-ul românesc, a publicat recent pe blogul său un comentariu privind BVB (mai precis, de ce nu a ajuns să listeze Avangate la BVB).

Concluzia de economie politică ce se poate trage din articolele ZF și din postul celui mai cunoscut antreprenor IT din România era (re)cunoscută deja în anumite cercuri, dar este tristă. După ce ni s-a trâmbițat vreme de douăzeci și ceva de ani că statul e un prost manager, noi, românii, constatăm că în România chiar și instituții private care, iată, se bucură de o poziție de piață mai mult decât favorabilă, chiar monopolistă (BVB are monopol pe oportunitățile de finanțare privată a companiilor, că doar nu mai există o bursă concurentă în România!...), au rezultate la fel de proaste din cauza unui management la fel de prost ca la stat.

Ceea ce înseamnă că nu statul în sine e un prost manager - asta e cea mai mare imbecilitate pe care o poate spune cineva, fiindcă statul nu există fără oamenii care dau viață instituțiilor sale - ci strict echipele care managerizează diversele companii și servicii publice. Aceste echipe pot funcționa prost chiar și în mediu privat, unde un prost management este „răsplătit” cu falimentul companiei sau cu demiterea din funcție (niciodată nu vom auzi pe cineva zicând: „Petrom e un prost manager” sau „Asirom e un prost manager”). Dacă vreuna din chestiile astea nu se întâmplă în cazul companiilor de stat care funcționează prost, asta nu înseamnă că „statul” e un prost manager, ci doar că statul nu funcționează normal. Adică, altfel zis, că oamenii care compun acel stat, care dau viață instituțiilor ce compun constructul abstract pe care îl numim „stat”, nu vor, nu știu sau nu pot, din varii motive, să-l facă să funcționeze.

Statul, de fapt, nu e nimic altceva decât o mașinărie socială. El merge sau nu merge strict după cât de priceput e șoferul. În cazul României șoferul este, evident, „poporul român” (că doar nu ne conduc turcii) și faptul că după 22 de ani de capitalism serviciile publice sunt în colaps iar economia privată e vai de capul ei ne arată că problema e cu românii, nu cu instituțiile sau cu principiile care în alte țări funcționează bine-mersi. Corect ar fi să spunem că românii sunt niște manageri proști.

Din nou despre Geoană (și gata). Motivele excluderii în accepțiunea PSD.

2011-11-30T20:52:00.001+02:00

Prin sectorul 3 a apărut o foaie gratis intitulată „Info3” și sponsorizată, după toate aparențele, de unul din frații Negoiță. Eu am văzut-o într-o scară de bloc și am luat-o mai mult de curiozitate, că pe ultima pagină era o bandă desenată, foarte mișto, în care un superman îi trăgea șuturi în cur lui Prigoană - mogulul gunoaielor.

În general fițuica dă în două persoane, primarul Livache (care în ultimii ani a cam început să-i enerveze pe locuitorii din sectorul 3, deși până prin 2009 era unul dintre cei mai iubiți primari de sector din București) și Prigoană. Spre marea mea mirare, am găsit însă și o pagină întreagă - redactată probabil de conducerea PSD - în care sunt expuse pe larg motivele mazilirii lui Mircea Geoană. Cu acest prilej am aflat, în sfârșit, de ce trebuia servită PDL-ului pe tavă funcția de președinte al Senatului și câte articole din statutul PSD a încălcat Prostănacul.

Art. 30 lit. b - Membrii PSD trebuie să cunoască și să respecte Statutul PSD și Programul Politic al Partidului. Autopropunându-se candidat la președinție, Mircea Geoană ar fi încălcat Programul partidului, care prevede ca obiectiv strategic promovarea USL (cu toate calculele și combinațiile care decurg de aici).

Art. 30 lit. c - Membrii PSD trebuie să acționeze pentru realizarea obiectivelor și a Programului Politic al partidului. Mircea Geoană a comis următoarele 4 greșeli:

- deși fusese mandatat de Biroul Permanent al PSD să nu contrasemneze proiectul Legii Educației, el l-a desemnat în acea ședință pe unul din PDL, care a semnat bien-merci legea;
- a permis, prin neimplicare (ce dracu' o însemna asta?!) adoptarea tacită a proiectului de lege privind votul prin corespondență;
- nu s-a raliat protestelor publice la adresa Robertei Anastase care a măsluit votul de la legea pensiilor;
- nu s-a implicat deloc în promovarea proiectului USL.

Art. 30 lit. d - Membrii PSD trebuie să contribuie la formarea și promovarea unui mod de lucru democratic, prin acceptarea pluralismului, bla bla, respectarea opiniilor majorității, bla bla bla. Mircea Geoană a încălcat acest punct neacceptând să fie înlocuit de Titus Corlățean la șefia Senatului, așa cum decisese majoritatea liderilor PSD.

Art. 30 lit. e - Membrii PSD trebuie să participe cu regularitate la Adunările generale ale organizației de partid și la celelalte activități. Evident, Geoană a fost absent la nu știu ce consiliu național, whatevă.

Art. 30 lit. f - Membrii PSD nu trebuie să exprime în public, în numele partidului, păreri care contravin politicii și strategiei partidului sau hotărârilor sale. Mircea Geoană a prezentat public o viziune economică diferită de cea a USL (chiar și când s-a întâlnit cu nu știu ce delegație FMI ar fi călcat strâmb). A trăncănit pe la teve vrute și nevrute și ar fi „făcut declarații la adresa ideologiei social-creștine ca alternativă la social-democrația asumată de PSD”. Și, horribile dictu, pe data de 21 noiembrie ar fi declarat că momentul politic al demiterii lui Băse a fost ratat (păi, și n-avea dreptate?!).

Art. 30 lit. g - Membrii PSD trebuie să respecte disciplina de partid și confidențialitatea anumitor documente. Evident, Geoană a(r fi) încălcat șu punctul ăsta trimițând nu știu ce mass-mailing nu știu cui.

Art. 30 lit. h - Membrii PSD trebuie să militeze pentru păstrarea și întărirea unității partidului. Aici e adusă acuzația cea mai gravă: „Mircea Geoană a militat pentru ruperea PSD și pentru formarea unei noi formațiuni politice”. În plus s-a întâlnit cu niște pesediști la hotelul Ramada pe care i-a fitilit împotriva conducerii și a direcției USL. A promovat persoane care sunt clar anti-PSD, cum e Cozmin Gușă.

Art. 30 lit. i - Membrii PSD trebuie să dovedească, în întreaga lor activitate, corectitudine și moralitate, să nu aducă daune imaginii și prestigiului partidului. Geoană l-a atacat pe Iliescu, creând sentimentul că „partidul e fracturat înaintea bătăliei electorale din 2012”. Dar motivul cel mai juicy e următorul: „În urma acțiunilor sale ca lider PSD, Mircea Geoană a creat o problemă insurmontabilă pentru partid în ceea ce privește datoriile acumulate în campania din 2009 (ups!); a refuzat constant să acorde sprijin în vederea soluționării acestei situații dificile sau să ofere date și informații de natură a evita executarea PSD din cauza acestor debite.”

Ăsta e, într-adevăr, un motiv. Oare dându-l afară pe prostănac Ponta speră să scape partidul de datorii făcându-se că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute?! Băi Victoraș, să sperăm că n-ați luat bani de la Nuțu Cămătaru atunci când v-ați înfrânt cu Băse - în rest, nu-i problemă! Sănătate să fie, că banii se fac la loc!

Art. 30 lit. k - Membrii PSD trebuie să informeze permanent conducerea organizațiilor de partid din care fac parte sau conducerea centrală a partidului, după caz, cu privire la activitățile desfășurate în cadrul Parlamentului României, Parlamentului European și în cadrul structurilor administrației centrale sau locale. Evident, Geoană a greșit pentru că nu a informat partidul cu privire la anumite acțiuni.

Deci astea sunt motivele pentru care înfrângătorul din seara zilei de 6 dECEMBRIE (sic!... adică scriu ziua asta cu „d” mic) 2009 merita exclus din PSD și, pe cale de consecință, PSD-ul merita să renunțe la a doua funcție în stat. Am comprimat pe cât am putut materialul difuzat de social-democrați. Acum, o fi bine, o fi rău?... Mie personal motivele mi se par de un infantilism grotesc și cred că singurul care poate fi luat în serios e cel legat de datoriile lăsate după campania din 2009 (ar mai fi și ăla legat de ruperea PSD-ului, dar nu e credibil). Se știe doar că situația financiară a PSD-ului nu e chiar roză, partidul având mari datorii către diverși furnizori. Ok. Stau însă și mă întreb: dacă Geoană ar fi ieșit președinte în 2009, ar mai fi fost ăștia așa porniți pe datoriile lăsate în urma sa de Geoană? Sau s-ar fi pupat cu toții la „piața endependenți”, fără număr, fără număr?

Răspunsul ... nu necesită formulare. E știut dinainte.

PS. aveam o părere mai bună și despre tinerelul Șova. În general, eu despre politicieni am doar păreri proaste sau păreri neutre. Șova făcea parte dintre cei despre care aveam o părere neutră, adică ziceam că în el părțile negative și cele pozitive se compensează reciproc. De când însă l-am auzit aberând la televizor că PSD-ul nu poate pierde Senatul, pentru că nu știu ce lege... și nu știu ce regulament... și nu știu care punct... mi-am dat seama că e un tâmpit irecuperabil, la fel ca mulți alții. Alooooo, suntem în țara lui Băse, treziți-vă! Băsescu încalcă Constituția la micul dejun, și voi bateți câmpii despre legi, reguli și regulamente?! Nu vă e clar că dacă Băse ar vrea să pună o râmă șef la Senat în locul lui Blaga - o va face? Ce dracu e așa greu de înțeles?!

Ok, l-ați mazilit pe Geoană. Vă e mai bine?

2011-11-28T18:35:00.001+02:00

Previzibilul s-a întâmplat: puterea cu numai 10%-15% susținere populară a căpătat și a doua funcție în stat, lăsată liberă din motive înțelese numai de Victor Ponta și ceilalți pesediști de vârf.

În acest fel USL-ul s-a umplut de ridicol și PDL-ul își asigură o guvernare liniștită până la sfârșitul anului viitor și, cred eu, chiar și după aceea. Au toate pârghiile puterii și un morman de liniște de acum încolo pentru a „pregăti” alegerile.

Din acest moment chiar și demiterea lui Băsescu devine o iluzie, pentru că în perioada suspendării sale al doilea om în stat va fi unul de la PDL. Nu că demiterea ar fi reprezentat o reală posibilitate... Dar nu văd ce rost are să faci declarații sforăitoare când tu ești pe cale să-ți tai craca de sub picioare.

Ce dracu' o fi fost în capul lui Ponta?!

Un pic de mediatizare pentru forumul social Critic Atac

2011-11-26T18:25:00.001+02:00

De vreme ce viața mea de burghez (autentic) nu mi-a permis să ajung ieri la ora 14.00 la forumul social CriticAtac, o să scriu câteva idei legate de ceea ce am văzut azi (tot la reuniunea de ora 14.00, concluzii finale, singura la care mi-am permis să ajung). Și cu prilejul ăsta voi face, iată, și un pic de mediatizare a forumului în fața celor 150 de cititori constanți ai micului meu blog.

În primul rând erau o mulțime de oameni tineri și - sper! - entuziaști. Asta e o chestie bună, credeam că pe tineri nu-i mai scot din casă decât filmele indiene și Guță.
Se vehiculau idei de tot felul, de la incapacitatea democrației de a răspunde solicitărilor populare și necesitatea unei revoluții, până la democrație ca unică soluție de a răspunde solicitărilor populare. Asta iarăși e bine, pentru că numai diversitatea de idei asigură un spirit deschis de discuție.
Din păcate la câțiva „invitați” (numiți impropriu astfel - nu erau cu nimic mai speciali decât ceilalți) am avut reale dificultăți de a înțelege ce vroiau să spună deoarece se vedea clar că nu au exercițiul, sau poate darul, vorbitului în public. Dintre așa-zișii invitați mi-a plăcut cum a vorbit Alex Cistelecan, care și-a exprimat ideile clar și ordonat, așa cum trebuie în cadrul unor astfel de evenimente. El a atras atenția asupra faptului că la ora actuală există mult entuziasm teoretic și puțină disponibilitate practică de a face ceva (la care vărul meu Gheorghiță Zbăganu a remarcat că așa era și pe timpul PCR-ului, 2 cu sapa, 8 cu mapa :) ). Interesante au fost și intervențiile tânărului istoric Florin Abraham care, din poziția de director al Institutului de Studii Social-Democrate „Ovidiu Șincai”, e om din proximitatea PSD-ului, deci vorbea pe chestii concrete. El a confirmat ceea ce era clar pentru toată lumea, și anume că partidele de azi nu dau doi bani pe intelectuali pentru că intelectualii nu aduc voturi. Cel mult le place să-și așeze la butonieră câțiva intelectuali cu vizibilitate, și atât. Mult mai interesate sunt de personalitățile media, care le pot face intrare pe la televiziuni. În plus, o chestie pe care nu o bănuiam, cică la ora actuală toate partidele își organizează agenda după sondaje de opinie, astfel încât chiar dacă populația vrea, să zicem, să fie castrați toți cotoii vagabonzi și treaba asta e împotriva principiilor doctrinare ale unui partid, acel partid mai degrabă își schimbă principiile doctrinare decât să comunice populației doctrina proprie. În acest fel, adaug eu, partidele politice sunt simple întreprinderi comerciale de obținere de voturi și atunci nu e de mirare că lucrurile merg atât de prost - nu doar în țară, ci la nivel mondial... practic ele nu mai sunt organisme în slujba cetățeanului, ci în slujba celor care le dau ordin să se ia după sondaje.
În mod ciudat, de la final a lipsit tocmai acel „ceva” concret care să încheie forumul - o declarație, elaborarea unui set de principii, etc. Dacă se adopta o declarație, de pildă, aceasta putea fi trimisă la toate redacțiile media și pe site-urile de comunicate de presă și, cine știe, poate apărea în câteva ziare. De aceea sentimentul final a fost că discuțiile nu au fost cu nimic superioare unora de pe Facebook sau din subsolul vreunui articol de blog - dar, repet, nu știu ce s-a întâmplat la ședințele precedente.
Un participant a ridicat o problemă foarte corectă, zicând că fiind un forum „social” se aștepta să vadă și un fermier, și un muncitor etc. - care să participe la discuții.
Totuși, întâlnirea a părut organizată mai mult ca o încercare, deci micile imperfecțiuni de genul ăsta se iartă. Când eram mai tânăr eram foarte intransigent față de genul acesta de manifestări dar astăzi, după ce am mai adunat niște ani și știu cât de greu e să pui picioare ceva, orice, nu doar că mă declar mulțumit de ceea ce am văzut, dar voi participa cu plăcere și la alte forumuri și, de ce nu, dacă voi avea ceva de spus poate o să și iau cuvântul.

„Suspendarea” lui Băsescu, sau cum să furi legal startul în campania electorală

2011-11-21T20:12:00.001+02:00

De când a ajuns, în urmă cu un an și jumătate, pe la vreo 10% cotă de încredere din partea populației (procent comparabil, probabil, cu cota de încredere pe care o avea Ceaușescu în decembrie 1989) Băsescu nu a mai reușit să facă nimic notabil care să-l crească în ochii oamenilor. Nici nu prea avea ce, nici nu prea avea cum. Oricum o mare parte a populației îl detesta încă din 2009, când numai prostia lui Geoană, iscusința STS-ului și hărnicia (și nesimțirea) activiștilor PDL, inclusiv cei de prin ambasade, a făcut ca Traian Băsescu să rămână președinte.

Cu toate acestea e absolut surprinzător anunțul de azi al opoziției privitor la demararea procedurilor de suspendare a lui Traian Băsescu. E surprinzător, pentru că momentul e cu totul diferit de cel similar din 2007. Oponenții nu se (mai) bucură de majoritate parlamentară de două treimi, și nici măcar nu se întrevede vreo posibilitate de a obține această majoritate. Este exclus. Șansele sunt nule! Nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva Crin Antonescu a înnebunit. Ce urmăresc? Un nou eșec?

În plus, demiterea lui Băsescu în acest moment istoric nici măcar nu ar mai rezolva mare lucru. Răul a fost făcut. Poporul român a pierdut șansa istorică de a scăpa de Băsescu în mai 2007. Nu a făcut-o. Acum e prea târziu. Răul economic a fost făcut, răul social a fost făcut, dezvoltarea țării a fost compromisă pentru multe decenii de acum încolo prin mega-împrumutul FMI care va atârna ca o piatră de moară de gâtul inițiativelor pe care vor dori să le lanseze guvernele viitoare.

Și totuși s-ar putea să fie vorba de o mișcare inteligentă. Mai avem doar 40 de zile și ne pregătim să intrăm în 2012, an de alegeri. Una dintre mizele opoziției va fi să câștige majoritatea absolută în parlament. Pentru a-și îndeplini acest obiectiv trebuie să mobilizeze orice mijloace - și cel mai simplu e să le reamintești oamenilor că dacă vor să scape de individul pe care îl detestă la ora actuală 9/10 dintre români, va fi nevoie să voteze „cum trebuie” la anul.

Mișcarea e foarte interesantă și pentru că pune cu spatele la zid PDL-ul, obligând partidul de la putere să ia poziție într-o cauză pierdută dinainte, într-un moment foarte delicat pentru ei (arestarea primarului Apostu, care vine după alte arestări ale unor pedeliști mai mărunți). Chiar dacă nu va trece de parlament, va obliga strategii PDL să încropească discursuri penibile de apărare a lui Traian Băsescu care îi vor discredita și mai mult în ochii populației. Deja pedeliștii vorbesc de „atentat la stabilitatea țării”, de „pierderea încrederii investitorilor străini” și de „compromiterea creșterii economice viitoare”, fără să-și dea seama că oamenii urăsc tocmai asemenea formulări seci, în vădită contradicție cu realitatea de zi cu zi. „Stabilitatea” actuală e profund nocivă (oamenii ar da orice pentru o „instabilitate” plină de speranță decât să se mai continue cu actuala „stabilitate” deznădăjduită), „creșterea economică” se vede numai pe hârtie (și este, adaug eu, infimă în raport cu sacrificiile cerute populației, conjuncturală și nesustenabilă), nu și la nivelul salariilor sau al joburilor, iar despre „pierderea încrederii investitorilor străini” ce să mai zicem? Investițiile străine sunt la ora actuală la un nivel mai mic chiar și decât pe vremea lui Ion Iliescu, deci nu vedem ce s-ar mai putea pierde. Aproape fiecare vorbă pe care o scot și o vor scoate apărătorii lui Băsescu va stârni, cel mai probabil, ori hohote de râs, ori izbucniri de furie. Adică nimic bun pentru pedeliști.

Drept pentru care, deși lipsită de șanse reale, mișcarea opoziției pare a da startul campaniei electorale. Partidul-stat e pus cu spatele la zid și nu poate răspunde cu nici o mărire de salarii, de pensii, sau cu vreo pomană electorală. Nu poate răspunde decât cu minciuni și discursuri politicianiste. Și ce e mai interesant e că până acum agenda opoziției părea făcută invariabil la Cotroceni. Ceea ce se strănuta la Cotroceni dimineața, devenea subiect de discuție în rândurile opoziției până seara târziu. Era ca și cum Băsescu juca șah cu opoziția având trei regine și patru turnuri împotriva unei armate de pioni. Zdrobitor. Mișcarea de azi poate să marcheze însă o schimbare de inițiativă fundamental necesară pentru schimbarea guvernării care a făcut atâta rău țării. Și dacă în 2012 opoziția reușește să schimbe guvernul, atunci Băsescu va putea să rămână bine mersi la Cotroceni până în 2014, să-și termine mandatul în liniște. Oricum nu va mai fi cu nimic mai presus de o simplă sperietoare de ciori.

CriticAtac vine în București

2011-11-15T11:24:00.001+02:00

Pe 25-26 noiembrie va avea loc la București forumul social CriticAtac „Ce opțiuni avem?”. Iată programul:

Vineri 25 Noiembrie

10.00 – 12.00 – Motive de indignare, mijloace de solidarizare

Pentru stabilirea bazelor comunicării: o introducere în politicile de austeritate europene, măsurile locale de gestionare a crizei, propunerile alternative şi revendicările mişcărilor locale de protest, răspunsurile stîngii tradiţionale. Care sînt problemele şi spaţiile posibile de coalizare împotriva pauperizării şi alienării sociale, principalele riscuri ale politicilor actuale?

14.00 – 16.00 – Statul social şi bunurile comune

Sub semnul mutării cadrului de discuţie al politicilor publice de la logica pieţei la bunurile comune şi justiţia socială. Revendicarea şi organizarea drepturilor sociale.

23.00 – Căminul Cultural – Little Paris is Burning / Club Berlin / str. Constantin Mille nr. 4

Sîmbătă 26 Noiembrie

10.00 – 12.00 – Forme alternative de organizare socială, între teorie şi practică

Prezentări ale unor moduri alternative de organizare şi muncă, din domeniul cultural, din zona sindicală şi sectorul non-guvernamental.

14.00 – 16.00 – Politic împreună. Discuţia finală, propuneri de acţiuni, următorul forum

17.00 – Lansare volum: CriticAtac – Antologie I / UNAgaleria / Str. General Budişteanu nr. 10

20.00 - CriticAtac & prietenii / 1 an de zile CriticAtac / Londophone / Str. Ioan Zalomit nr.2 (Brezoianu colţ cu Elizabeta)

Mai multe detalii aici. Zilele sunt ok, locațiile sunt în centru, orele sunt convenabile - ne vedem acolo.

În social-democrați a dat strechea

2011-11-13T14:55:00.001+02:00

Cel mai mare partid din opoziție continuă să se facă de râs. Comisia de Integritate a PSD a propus excluderea lui Mircea Geoană din partid pe motiv că nu a vrut să cedeze unui coleg postul de președinte al Senatului. În condițiile în care PDL-iștii bălesc de atâta vreme după acest post și abia așteptau ocazia de a pune mâna pe el (ocazie ce nu s-ar fi ivit decât în condițiile în care postul ar fi fost repus în discuție) hotărârea lui Geoană de a nu ceda în fața unor umori stupide ale lui Ponta cred că e una dintre puținele decizii bune pe care fostul candidat la președinție le-a luat vreodată. Poate singura.

Acuma, din două una:

- ori Ponta știe mai multe decât știm noi și PSD a făcut un pact cu PDL-ul pentru ca pedeliștii să nu îi faulteze în tentativa de păstrare a postului de președinte al Senatului;
- ori Ponta și cu toți ceilalți din conducerea PSD sunt niște cretini politici care vor pierde și ultima redută a opoziției, ceea ce înseamnă că alegerile de anul viitor nici nu mai are sens să se țină, deoarece vor fi câștigate la scor de actuala putere.

PSD miroase tot mai mult a hoit. Genul acesta de excluderi bolșevice nu doar că nu fac bine la imagine, dar sunt și contraproductive în lupta împotriva puterii. Asta arată deriva tactică de la nivelul conducerii PSD. E din ce în ce mai clar că România are nevoie de un nou partid de stânga, unul autentic, care să-și asume cu curaj identitatea și ideile socialist-democratice. PSD-ul e o panaramă.

Jurnalul satiric 'Charlie Hebdo', atacat de islamiști. Câteva considerații.

2011-11-02T11:28:00.005+02:00

Aflăm din „Le Figaro” că astă-noapte, la Paris, sediul jurnalului satiric „Charlie Hebdo”, situat în arondismentul XX, a fost incendiat cu un cocktail Molotov. Simultan a avut loc și un atac asupra sitului jurnalului (www.charliehebdo.fr) și pentru câteva minute pe prima pagină a fost afișat un mesaj islamist.

„Charlie Hebdo” urma să scoată azi un număr cu subtitlul „Charia Hebdo” care fusese popularizat în ultima vreme pe internet printr-o caricatură benignă care prezintă un bărbos d-ăla cu turban pe cap, probabil Mahomed, zicând, cu un zâmbet șugubăț pe chip: „Dacă nu muriți de râs, vă dau 100 de bice pe spinare!”

Bun. Inutil de spus, genul ăsta de acte barbare dau apă la moară din plin idioților de teapa lui Anders Breivik și a emulilor lui din România. Și pe bună dreptate. Orice om normal la cap ar trebui să fie indignat de asemenea acte samavolnice care atentează la valorile europene fundamentale. Și totuși, de ce refuză autoritățile occidentale să ia taurul de coarne și să încerce să rezolve o dată pentru totdeauna problema acestor islamiști idioți care în loc să stea dracului prin munții din Pakistan, infestează orașele Europene?

Bunăoară, Sarkozy a fost foarte iute în a-i repatria pe țiganii noștri care cerșeau sau mangleau prin Franța. Au avut loc în total, dacă țin bine minte, în jur de 700 de repatrieri (și francezii parcă au făcut repatrieri și către Bulgaria). De ce nu se întâmplă același lucru cu toți cretinii care au barba până la brâu, proastele care umblă cu cearșaf pe cap sau dobitocii care se pun cu curul la soare în miezul zilei, pe stradă, și încep să se roage? Cetățeanul european are toate motivele să fie indignat văzând cum, la peste 200 de ani de la Revoluția Franceză, Europa cade iarăși pradă unor extremisme religioase și unul din drepturile fundamentale - dreptul la liberă exprimare - este în pericol de a fi suprimat pentru că niște imbecili veniți de aiurea sunt lăsați să-și facă de cap și să denigreze valorile occidentale chiar la Europa acasă.

Din păcate, pentru Sarkozy și pentru orice lider occidental, în general, este ușor să se dea cocoș cu nefericiții țigani din România și Bulgaria și cvasi-imposibil să facă același lucru cu dezaxații islamiști. Și asta deoarece problema provine din însăși străfundurile statului corporatocratist pe care îl reprezintă acești lideri. Iată, pe scurt, motivele:

- Problema imigrației islamice: cine a generat-o? În 1945 populația Europei Occidentale era destul de omogenă din punct de vedere religios. Cam orice european era creștin, indiferent de congregația de care aparținea. Singura minoritate religioasă semnificativă, cea evreiască, fusese pulverizată de către naziști. În schimb, în 2011 avem 4,1 milioane de musulmani în Franța, 4,3 milioane în Germania, 2 milioane în Marea Britanie, 1 milion în Spania, 1 milion în țările scandinave (Suedia, Norvegia, Danemarca), 0,85 milioane în Olanda, 0,4 milioane în Elveția, 0,6 milioane în Belgia, 1,5 milioane în Italia, 0,5 milioane în Austria. În total 16-17 milioane de musulmani [1], ceea ce reprezintă în jur de 4-5% din populația Occidentului. Cum a fost posibil, așadar, ca pe parcursul a ceva mai mult de 2 generații o minoritate religioasă să înflorească așa de mult, practic din nimic?

Răspunsul e simplu: începând cu anii '60, după ce s-a încheiat reconstrucția economiilor răvășite de război, companiile europene aveau nevoie de o forță de muncă ieftină și prost plătită care, pe de o parte, să facă muncile de jos pe care cetățenii europeni nu mai doreau să le facă ieftin (adică pe salarii de mizerie), și pe de altă parte, de un rezervor permanent de șomeri care să pună presiune pe cererile sociale ale cetățenilor europeni, cereri care riscau să devină tot mai ... impertinente [2]. Și cum cortina de fier împiedica reglarea (conform intereselor clasei dominante) a pieței muncii apelând la muncitorii săraci est-europeni, cum se întâmplă astăzi, singura soluție era importul acestor muncitori din următoarele destinații valabile: Maghreb, Turcia și Orientul Mijlociu. Astfel, toată emigrația musulmană către Europa de după al doilea război mondial este de origine economică și este motivată de necesitatea capitalismului european de a păstra status-quo-ul social.

Același lucru l-a pățit și America, numai că America nu s-a căptușit cu musulmani, ci cu mexicani, a căror imigrație masivă a început ceva mai devreme, în anii '20, când au început să fie aduși pentru muncile de jos, în special în agricultură („căpșunari”). Între 1942 și 1964 a funcționat programul guvernamental Bracero (bracero=brațe de muncă) prin care au ajuns în Statele Unite chiar și 400.000 de mexicani pe an. Astăzi o grămadă de americani se plâng că au ajuns să fie invadați de „latinos” care habar nu au o boabă de engleză, iar discursul anti-imigraționist e susținut de ideologi republicani precum Mark Levin sau Rush Limbaugh.

Inutil de spus, în timp ce pentru capitalismul european și american (pe care unii îl numesc corporatocratism [3] din cauza strânselor legături dintre marii actori economici și pârghiile statului) acest import masiv de forță de muncă „junk” semnifica subminarea pactului social cu muncitorii de acasă, pentru dictaturile și autocrațiile care hrăneau Occidentul cu forță de muncă „junk” procesul însemna debarasarea ieftină de posibile probleme sociale, ceea ce ducea la perpetuarea regimului autoritar [4]. Regimul militar din Turcia, dictatura autocrată a Partidului Revoluționar din Mexic, au dispărut abia prin anii '80-'90.

Soluția corectă ar fi fost continuarea reformelor sociale de acasă, sprijinirea activă a democratizării țărilor din Lumea a III-a care au funcționat atâția ani ca rezervoare ieftine de forță de muncă și o mai mare responsabilitate socială a corporațiilor europene și americane.

De aceea, acum este greu unui Sarko să se dea cocoș în fața acestor dezaxați ai Islamului care amenință ordinea europeană fără a fi nevoit, de fapt, să pună sub semnul întrebării toate procesele care au făcut ca ei să plece din țările lor de origine și să se așeze în Europa. Drept pentru care... e mai bine să tacă.

- Dependența economică: cine pe cine susține de fapt? Un alt motiv pentru care unul ca Sarkozy nu-și permite, pur și simplu, să-i expulzeze pe islamiști așa cum face cu țiganii noștri ține de o anumită logică economică: România e o țară de mâna a treia în Europa, care nu sperie pe nimeni, iar țiganii ei nu fac parte din nici o minoritate utilă societății franceze. Drept pentru care pot fi batjocoriți oricum. În schimb, ar putea risca Sarkozy să și-i pună în cap pe cei 4 milioane de musulmani care, în covârșitoarea lor majoritate, muncesc și trăiesc cinstit în Franța dar îndeplinesc atât de puțin râvnitul rol de forță de muncă „junk” și rezervor permanent de șomaj? Cu siguranță nu. Ar putea Sarkozy să-și pună în cap țările de origine a acestora, cu tot ce implică asta: expulzarea intereselor economice franțuzești, pierderea influenței în anumite țări OPEC etc.? Cu siguranță nu.

Problema e că de fapt tot eșafodajul corporatocratist european s-ar prăbuși dacă nu ar exista acești amărâți veniți de la mama naibii (și, mai nou, din Estul Europei) care să îngroașe rândurile șomerilor occidentali. Corporatocratismul este direct dependent la nivel simbolic de imigranții săraci. Acești imigranți reprezintă o fereastră către Lumea a III-a, o sperietoare arătată permanent cetățenilor europeni și un factor permanent de presiune față de muncitorul autohton. Pentru cancelariile europene, care reprezintă de fapt interesele corporațiilor europene, fenomene precum bombardarea sediului „Charlie Hebdo” sunt simple neplăceri pe care cetățenii europeni trebuie să le suporte dacă vor ca Europa să fie în continuare „competitivă” pe piața muncii, vezi Doamne, cu America și Asia. Iar a fi competitiv cu piața muncii din America sau Asia nu înseamnă, în optica de lucru a corporațiilor și a guvernelor europene, decât suprimarea drepturilor sociale câștigate în ultimii 150 de ani și acceptarea unor salarii din ce în ce mai mici [5] pentru niște profituri din ce în ce mai grase ale corporațiilor. Riscul de a avea de-a face cu un idiot de islamist care pune bombe e doar un preț mărunt plătit în schimbul câștigurilor de ... productivitate.

Iată așadar, expuse pe scurt, motivele pentru care un Sarkozy își agită sabia de tinichea față de țiganii noștri, așa cum ar face-o de altfel și în fața unor pinguini sau prepelițe, dar tace mâlc în fața extremiștilor islamici [6]. Pentru că de fapt nu musulmanii au invadat Europa, ci Europa i-a chemat la ea, și nu degeaba, ci cu un scop precis. Acesta e unul dintre micile „dirty secrets” pe care elita europeană trebuie să le eludeze ori de câte ori cetățenii se vor simți amenințați de bombele dezaxaților.

----
[1] Cifre oficiale; cele neoficiale sunt necunoscute.
[2] Legat strict de situația musulmanilor din Franța, există studii care documentează clar discriminarea anti-musulmană de pe piața muncii din Franța chiar și în cazul familiilor care sunt deja la a doua generație. Iată doar unul dintre ele: „Identifying barriers to Muslim integration in France” de Claire L. Adida, David D. Laitin și Marie-Anne Valfort, disponibil aici (se poate descărca gratis). Acest gen de studii dovedesc că pe ansamblu, funcția socială a musulmanilor e doar una de presiune.
[3] de exemplu John Perkins, autorul „Confesiunilor unui asasin economic”.
[4] Cam ceea ce face regimul Băsescu azi, îndemnând românii să plece din țară în lipsă de soluții concrete. Același lucru l-a făcut și Fidel Castro, generând cel puțin două valuri de emigrație masivă din Cuba către Florida.
[5] Marile cuceriri sociale (dreptul la 8 ore de muncă, dreptul la concediu plătit etc.) s-au cam realizat de fapt până prin anii '50-'60. De atunci drepturile sociale au cunoscut o stagnare și, din anii '80, un regres continuu.
[6] Legea anti-burqa, ce se pare că afectează maxim 2.000 de femei musulmane care purtau mizeria asta pe cap în Franța, nu poate fi luată în serios ca măsură împotriva islamiștilor.

Datoriile care nu pot fi plătite, nu vor fi plătite

2011-10-27T11:57:00.000+03:00

În blogroll am un link către blogul unui (fost) profesor american, Michael Hudson (n. 1939).

Profesorul Hudson este autorul unei cărți epocale care, deși a fost scrisă cu aproape 40 de ani în urmă, abia în ultimii ani a început să fie înțeleasă corect și recunoscută de anumiți analiști economici, mai deschiși la minte decât media. Este vorba de lucrarea „Super Imperialism - The American Strategy of American Empire” (1972, ed. revăzută 2003) în care autorul făcea demonstrația unei idei șocante: America de după „șocul Nixon” este un parazit al sistemului economic mondial, permițându-și o hegemonie pe care într-un sistem politic și monetar normal nici un imperiu nu și-ar permite-o.

După ce profesorul Hudson și-a publicat cartea în 1973, a trebuit să părăsească mediul universitar din cauza ideilor sale vădit inconfortabile (împărțind, în acest fel, același destin cu un alt exclus al mediului universitar american, Michael Parenti - care povestește într-un text din „Contrary Notions” cum e cu „libertatea” academică în universitățile americane, mai ales cele care depind de finanțări private). Tot răul spre bine, pentru că a ajuns consultant financiar pe Wall Street.

Mi-am adus aminte profesorul Hudson azi-dimineață când am citit știrea privitoare la acordul din zona euro.

Pentru că pe blogul său susținea, în urmă cu câteva luni bune, comentând vizavi de criza din Grecia, că datoriile care nu pot fi plătite nu vor fi plătite și singura soluție, la care Europa va ajunge negreșit, va fi ca ele să fie parțial șterse (până la nivelul la care Grecia își va permite să le plătească).

După cum știm, Greciei tocmai i s-au șters datorii de 100 de miliarde de euro. Piețele sunt la această oră în delir.

Numai că tot din articolele profesorului Hudson publicate în vară și referitoare la Grecia mai trebuie să reținem ceva. De ce s-a amânat atâta vreme această decizie, dacă era singura logică? Răspunsul lui Michael Hudson, care în aceste momente de euforie nu e amintit de nimeni, pentru că de fapt nici întrebarea originală nu mai e amintită de nimeni, e foarte simplu: pentru ca șmecherii, profitorii crizei, să aibă suficient timp să-și poată pune averile la adăpost și restul datoriei rămase de plată să fie plătită de fraieri, de „plevușca” peste care se va dezlănțui de acum iadul austerității și isteria privatizării cu orice preț a orice.

Grecia și poporul grec vor plăti scump datoria rămasă. Criza socială abia de acum încolo începe cu adevărat. Totul seamănă cu un „reset”, dar în realitate e o cacealma. S-a făcut „reset” doar pentru o clasă de privilegiați. Sistemul continuă să macine destinul Greciei la fel de inexorabil ca și până ieri la miezul nopții.

Discursul Regelui Mihai: 10 minute de normalitate

2011-10-25T22:06:00.001+03:00

Despre discursul Majestății Sale de azi din parlamentul României nu am decât o remarcă de făcut: au fost cele mai normale zece minute pe care țara asta le-a trăit în ultimii 20 de ani.

Faptul că Băsescu, Elena Udrea, Boc, Roberta Anastase, Ioan Olteanu și alte asemenea dihănii au lipsit de la acest discurs a fost un plus, nicidecum un minus pentru marele eveniment. Prezența lor nu putea decât să terfelească solemnitatea momentului.

Pentru prima oară un șef de stat (Regele este încă șeful statului nostru, chiar dacă nu în funcție; la fel sunt și Iliescu, și Emil Constantinescu) a ținut un discurs în fața parlamentului post-decembrist, fără ca vorbele sale să mai mustească de acuze isterice la adresa adversarilor politici, de minciuni politicianiste, de ură vizavi de alte clase sociale decât cea din care face parte locutorul. Nici nu și-a acuzat la modul general poporul, după cum e moda mai nou, că e leneș, bețiv și cârcotaș. Regele a vorbit cu respect despre eroii noștri, despre bătrâni, despre cei care muncesc și despre copiii noștri. Este o lecție de normalitate și seninătate pe care actualii conducători ar trebui să încerce, măcar, să și-o însușească.

Pour eviter l'effondrement; și o mică performanță

2011-10-24T22:37:00.002+03:00

În Occident lumea continuă să caute soluții anti-criză și să creeze manifeste. Cel mai recent manifest este „Pour eviter l'effondrement” și îl are în prim-plan pe Pierre Larrouturou (autorul impresionantei „Livre noir du liberalisme”, apărută chiar înainte de criză, în 2007).

Iată cele 10 măsuri pe care autorii manifestului le consideră necesare pentru ieșirea din criză:

1. Separarea băncilor de economisire de cele de investiții (pentru ca băncile să nu mai speculeze cu banii deponenților).
2. Taxa Tobin (pe tranzacții financiare - se tot vorbește de o grămadă de vreme dar până acum nu s-a luat nici o măsură concretă).
3. Să se pună punct iresponsabilității mediilor financiare (în special a speculatorilor - prin măsuri administrativ-punitive).
4. Să se pună punct „sabordajului” fiscal (adică scutirilor de taxe pentru bogați).
5. Lupta hotărâtă împotriva paradisurilor fiscale (lesne de înțeles de ce; propunerea concretă e de a boicota companiile care au filiale în aceste paradisuri).
6. Menținerea masei salariale și desfășurarea de eforturi anti-șomaj (după modelul Kurzarbeit-ului german / „munca [pe perioadă] scurtă”).
7. Protecție sporită pentru șomeri pentru a le evita precarizarea (după modelul danez; ceva asemănător scriam și eu în 2010)
8. Lupta împotriva delocalizărilor (și în special a Chinei, care nu respectă angajamentele asumate pe scena comercială mondială).
9. Re-confirmarea principiilor stipulate în Declarația de la Philadelphia (1944).
10. Convocarea unui nou summit gen Bretton-Woods. Altfel zis, convocarea unui summit care să-și propună la modul cel mai serios regândirea bazelor sistemului financiar mondial.

***

O mică performanță

Dl. Cristian Păun semnează pe contributors.ro un text în apărarea cotei unice care reia prostiile obișnuite, dar mai ales abuzează de ideea că această cotă unică ar fi o măsură liberală. Ea este, cum știm deja, una neo-feudală, care creează o puternică redistribuire la vârf, pe model regresiv. I-am semnalat autorului într-un comentariu acest lucru și am postat un link către un text mai vechi ( acesta ) în care făcusem și grafice pentru mintea prostanilor, ca să înțeleagă, atât cât îi ajută neuronul, ce e cu impozitul progresiv și de ce se aplică în țările civilizate (și eventual să înțeleagă și de ce nu există interesul - unora - să se aplice în bantustane ca România). Linkul a luat vreo 40 de clickuri și a generat alte aproximativ 40-50 de vizualizări. Deci, în total, în jur de 80-90 de oameni au citit argumentația făcută de mine de acolo. Ei bine, spre uimirea mea, am primit un singur „hate comment” care se termina, cum altfel, cu înjurătura... COMUNISTULE! :))))) (Și, firește, nimic despre argumentație!)

Cum am văzut eu lumea până de curând cu ochiul drept (despre corioretinopatia seroasă centrală)

2011-10-20T18:58:00.002+03:00

În urmă cu ceva vreme m-am îmbolnăvit la ochiul drept de o chestie numită corioretinopatie seroasă centrală (CRSC). Concret, în loc să văd aşa:

...vedeam cam aşa:

Ziua ca ziua, dar noaptea sau într-un mediu întunecos vedeam cam aşa:

...iar atunci când stăteam de vorbă cu cineva în semiîntuneric, era exclus să-i disting chipul dacă-l priveam numai cu ochiul drept. Vedeam o bulină mare, întunecoasă.

Ok, de ce scriu asta? Pentru că am observat că informaţiile în limba română despre această afecţiune, corioretinopatie seroasă centrală - CRSC, care am înţeles că e destul de frecventă la bărbaţii de vârsta mea (30-40 de ani), sunt destul de subţiri. Aşa că dacă se întâmplă să mai aibă cineva această boală, poate va da o căutare online, va pica pe blogul meu şi va afla că:

- nu trebuie să dispere; deşi e neplăcută, afecţiunea se poate trata fără injecţii şi laser, doar cu picături (dar cazurile grave cică ajung la injecţii sau laser);

- vă recomand să mergeţi la o clinică specializată, nu la o policlinică; pe mine m-au văzut 3 medici oculişti, din care primul, la un centru de făcut ochelari, şi-a dat seama că am ceva, dar nu şi-a dat seama nici măcar vag, ce anume (a fost semnalul de alarmă); al doilea, la o policlinică privată, mi-a pus diagnosticul corect dar nu a ştiut să mă trateze (am pierdut vreo 2 luni urmând un tratament fără efect); abia al treilea, adică doamna doctor Şerban de la Clinica Retina, specializată pe ochi, a ştiut să-mi prescrie tratamentul corect (tratament care a durat alte 2 luni);

- medicii habar nu au ce cauzează această afecţiune, dar o denumesc "boala stresului", pentru că e asociată cu un nivel scăzut de cortizol în organism; cauza #1 a acestui lucru e "stresul", dar trebuie să ştiţi că prin stres se înţeleg o mulţime de lucruri, nu neapărat stresul cauzat de viaţa grea sau de problemele de la servici (chestii care la mine nu există); stres mare pentru organism înseamnă, de exemplu, şi lipsa cronică a somnului pe o perioadă îndelungată de timp (factor pe care îl bănuiesc eu că mi-a declanşat mie boala);

- din păcate rămân sechele, dar nu grave, mai ales la nivelul vederii de noapte, dar numai în absenţa completă a luminii; pe stradă, când conduci maşina, când traficul e luminat de farurile celorlalte maşini, de semafoare etc. nu e absolut nici o diferenţă notabilă faţă de traficul de zi.

Bucuraţi-vă de ochii voştri şi să fiţi sănătoşi!

Stupid sau haios? Premianții Nobel 2011 pentru economie față în față cu ... câteva întrebări simple.

2011-10-18T21:56:00.000+03:00

Populism pentru dăștepți

2011-10-12T22:45:00.001+03:00

Există multe feluri de populism și demagogie, dar numai Lăzăroiu ne oferă o mostră de populism pentru dăștepți.

Populismul și demagogia pot fi de mai multe feluri. Depinde de grupul-țintă căruia vrei să-i iei voturile sau pe care vrei să-l atragi pentru cauza ta.

Adresându-se celor mai proști dintre cei mai proști conaționali ai noștri, Băse a apelat la Florin Salam și la Guță care i-au compus câteva refrene pe gustul prostimii: Și-l vom pune președinte / că Băsescu nu ne minte... Așa e taică, Băse nu v-a mințit niciodată, nu vă mințea nici atunci și nu vă minte nici acum. Ăsta e populismul pentru idioți. Că Băsescu nu îi minte... zi-le taică înainte...

Geoană, băiat de comitet, vrând să-i momească pe emigranți, și știind el că nu merge cu vrăjeală și manele, le promitea câte 20.000 de euro de căciulă. Nu de alta, dar vreo 10.000 de euro pe an face orice emigrant, deci trebuia ridicată ștacheta dacă vroiai să-i atragi cumva de partea ta. Ăsta e populismul pentru oameni normali: le promiți marea cu sarea, nu că nu s-ar putea face ceea ce le promiți tu, dar cel mai sigur e că promisiunea nu va fi nicicând onorată.

Cei 15.000 de specialiști ai CDR-ului din 1996 tot un soi de populism pentru oameni normali a fost. Pentru că minciuna nu era chiar atât de uriașă: n-au fost ei 15.000, au fost doar câteva zeci... ei, asta e, o mică greșeală de calcul și socoteală.

Totuși, încă nu sunt pe deplin hotărât dacă (,) „Contractul cu România”, pe care îl fluturau permanent în campania electorală Ciorbea și Constantinescu, a reprezentat demagogie pentru idioți sau pentru oameni normali. Având în vedere că mulți chiar își închipuiau că după 200 de zile de făcut rahatul praf CDR va părăsi guvernarea, cred totuși că a fost un exemplu de demagogie pentru idioți.

Timpul trece. La vremuri noi (adică la tâmpiți noi) e nevoie de demagogi noi. Astăzi avem partidul Albă ca Zăpada, adică Republica Nouă, cu Lăzăroiu în rol de piticul-Mutulică. Îl compar cu Mutulică pentru că, deși e clar pentru toată lumea că Lăzăroiu are un rol mai mult decât important în această (nouă) mizerie politicianistă, dânsul, mai nou, tace ca un pește.

Iar atunci când vorbește, lăsând la o parte faptul că mitraliază cretinisme pe bandă rulantă (gen bogătanii cu 800 de lei venituri...) ne face dovada existenței populismului pentru dăștepți. Cum e, de pildă, și recentul panseu emis într-un interviu din EVZ: „Ar trebui să avem deficit bugetar 0 prevăzut în Constituție”.

Să lămurim însă, mai întâi, o noțiune: dășteptul. Cine sunt dăștepții? Păi, dăștepții sunt cei care se informează exclusiv din mass-media oficială, adică mass-media care susține discursul puterii (orice putere; ceea ce înseamnă că orice putere își are dăștepții ei). Bunăoară, dăștepții știu că e criză, dar nu cunosc altă explicație a crizei în afara celei oferite de mass-media oficială. Deci, tehnic vorbind, sunt niște indivizi informați - de-asta le și zic dăștepți.

Mai mult, dăștepții asimilează numai discursurile oficiale, care izvorăsc neapărat de la vreo autoritate. Dăștepții venerează autoritatea și stau cu urechile ciulite la cel mai mic sughiț al acesteia în care ei disting implacabil devoalări meșteșugite, de o certă reputație înaltă. Informația economică și-o iau numai de la economiștii care frecventează cercurile puterii; în cancanurile culturale li se pare de la sine înțeles că dreptatea e de partea celor care au „prestigiul” de partea lor; iar în politică dăștepții se manifestă întotdeauna zgomotos împotriva celor care par a avea, fără îndoială din cauza aberațiilor doctrinei proprii, mai puțin succes și admirativi față de cei care întruchipează reușita și deci, negreșit, apartenența la o doctrină „justă”.

Cum dășteptul nu (mai) pune botul nici la rime de manele, nici la promisiuni fără acoperire, e nevoie așadar de ceva mai finuț pentru a-l atrage. Niște păcăleli un pic mai cu ștaif. Revenind așadar la Lăzăroiu, iată ce mesaj are el pentru dăștepți:

„În Constituție ar trebui să se prevadă deficit de maxim 3%... nu, chiar de 0%... cât producem, atât consumăm, foarte simplu. Și atunci dacă vine cineva cu o inițiativă că mărim pensiile cu 50%, e neconstituțională.” [de aici]

Fără îndoială, dășteptul, care, după cum ziceam, e un om informat, știe că de vină pentru criza pe care o traversăm sunt nesimțitul de Varujan Vosganian și cu tac'su Tăriceanu, care au risipit banul public în anii premergători guvernării actuale. Și tocmai de-asta prostiile lui Lăzăroiu par senzațional de deștepte, având în vedere precedentul nefericit (și, părerea mea, involuntar) creat de guvernarea liberală. Ceea ce nu mai explică însă Lăzăroiu e cum ar mai putea supraviețui, la modul serios, un stat dacă ar fi obligat prin constituție să aibă deficit bugetar zero. Să zicem că vine un război inopinat: ce vor zice guvernanții, ups, stai așa că n-avem voie să mobilizăm armata, a zis Lăzăroiu că tre' să avem deficit bugetar zero și n-am prevăzut în bugetul pe anul ăsta cheltuieli cu războiul? Vă rugăm, stimați dușmani, să ne atacați la anul? Sau vine un cutremur, sau vin niște inundații. Sau vine un mare investitor care îți deschide mâine o fabrică, dar cu condiția să-i faci repede o șosea... altfel pleacă în Ungaria... poimâine...

Genul acesta de posibilități, cele pe care Nassim Taleb le numește „lebede negre”, sunt la ordinea zilei. Și nu pot fi prevăzute din timp. Cu deficit bugetar zero scris în Constituție, riști să mori cu ... zero-ul în brațe.

Pe lângă asta, oare Lăzăroiu nu e conștient, sau se preface că nu știe că dacă am avea deficit bugetar zero în Constituție recesiunile ar deveni ... un sport extrem și foarte îndelungat? Pentru că într-o perioadă de recesiune este normal ca veniturile guvernului să scadă, deci dacă de cramponăm de deficitul bugetar zero, guvernul își va restrânge și el cheltuielile, ceea ce va amplifica recesiunea, și tot așa. Se va intra într-o spirală a „echilibrelor bugetare” în care guvernul și mediul privat își vor trage unul altuia preșul de sub picioare până când nu o să mai rămână nimic. Așa vor Republicanii ăștia Noi să salveze țara? Atâta inteligență economică au ei? Deficit bugetar de zero procente scris în Constituție?...

Din păcate, chiar dacă Lăzăroiu fabulează la greu, sunt convins că elucubrațiile sale câștigă adepți noi chiar în clipa asta. În fiecare minut, în fiecare secundă. Tu tocmai termini de citit textul meu și undeva într-o casă din România, în fața unui computer, e încă un fraier care tocmai a admirat panseurile lăzăriste. În fond, atragerea fraierilor și a proștilor de tot felul e menirea populismelor și a discursurilor demagogice. Episodul următor va fi atunci când fraierii se vor întreba cum se face că nici unui premiu Nobel de economie nu i-a trecut prin scăfârlie o soluție așa de simplă pentru echilibrarea finanțelor unei țări - adică, să facem din deficitul bugetar zero literă de lege. Oare faptul că nu vor putea să-și dea un răspuns la chestia asta îi va pune, măcar, pe gânduri?

Vadim, ICI, Alina Alupoaie

2011-10-07T19:29:00.001+03:00

O poveste haioasă îi are zilele astea în centrul ei pe Vadim Tudor și pe o anume Alina Alupoaie, o tipă de 24 de ani care s-a ocupat până acum (de fapt, se ocupă și acum) de mentenanța site-urilor Partidului „România Mare”.

O verificare scurtă la ICI (www.rotld.ro) scoate la iveală un amănunt incredibil: domeniile care în mod normal ar trebui să aparțină Partidului „România Mare” aparțin, de fapt, personal Alinei Alupoaie, mai precis firmei acesteia: SC A&A Imobil Rom-Ital srl!

Oare cât de cretină e gașca aia din jurul lui Vadim dacă n-au fost în stare să-și dea seama că tipa asta le-a hijackuit domeniile? Din câte știu eu, site-ul principal al PRM (romare.ro) e online din 1998, deci este exclus ca domnișoara în cauză, care la acea dată nu avea decât 11 anișori, să fi înregistrat acel domeniu încă de la început. Cu siguranță cândva în perioada recentă ea s-a dus cumințică la ICI, înarmată cu o hârtie și o ștampilă a PRM, și și-a transferat singură domeniile pe numele propriu. Acum dobitocul de Vadim vrea să o dea în judecată că, vezi Doamne, respectiva îl împiedică să publice online. Va pierde garantat (femeia e proprietara domeniilor, deci poate face orice cu ele, chiar și site-uri porno) și după aceea va izbucni iar în spume că e boicotat, împiedicat, atacat, sabotat etc. etc. etc.

Pregătiți-vă de show!

Câteva note

2011-10-06T09:58:00.001+03:00

i. În sfârșit, #OccupyWallStreet pare să fi pătruns în media mainstream. Pe CNN.com, la secțiunea US, tronează pe prima pagină de mai bine de 12 ore un articol dedicat acestui șir de proteste. Va reuși establishmentul să creeze joburile de care America are atâta nevoie? Va funcționa în al 12-lea ceas teoria „trickle down” sau se va dovedi, ca și până acum, o prostie și o mare minciună?

ii. Dacă în urmă cu vreo două săptămâni, când am scris prima oară despre #OccupyWallStreet, mișcarea încă se organiza destul de vag pe Twitter, în acest moment hashtagul oferă 20 de noi miniposturi la fiecare 10 secunde - și trebuie să ținem cont de faptul că în SUA e noapte!

iii. Manifestul intitulat „Noua Republică” - porcărioara aia cu iz legionar despre care am scris în urmă cu câteva zile - trebuie deja revizuit. 10 TV, post recomandat în manifest pentru spălarea corectă pe creier, se pregătește să tragă obloanele, drept pentru care ar trebui scos de pe lista de recomandări...

iv. Cu prilejul unui concurs pentru un post de lector, Gabriel Liiceanu a lansat un atac imund la adresa Facultății de Filozofie și a unui asistent - mă rog, acum lector - de acolo, despre care zice că, deși e „o nulitate”, a luat concursul împotriva unui protejat al său care are 10 articole publicate în reviste indexate ISI (cea mai prestigioasă rețea de cunoaștere academică, un soi de Google Scholar - dar pe bani). Să amintim că pe criteriul ăsta Liiceanu însuși n-ar fi trebuit să fie niciodată profesor la Facultatea de Filozofie: el are 0 (zero) articole publicate în reviste indexate ISI.

v. Revenind la Noua Republică, nu pot să nu mă întreb: oare cum dracului vor ăștia să facă o nouă republică cu marotele unui vechi securist?!

vi. Și pentru final un articol excelent al lui Michael Parenti: Class Warfare Indeed, din care dau câteva citate:

„The moneyed class in this country has been doing class warfare on our heads and on those who came before us for more than two centuries. But when we point that out, when we use terms like class warfare, class conflict, and class struggle to describe the system of exploitation we live under - our indictments are dismissed out of hand and denounced as Marxist ideological ranting, foul and divisive. [...]

In fact, class itself is something of a verboten word. [...] So instead of working class, we hear of "working families" or "blue collar" and "white collar employees". Instead of lower class we hear of "inner city poor" and "low-income elderly." Instead of the capitalist owning class, we hear of the "more affluent" or the "upper quintile." [...]

"Class" is used with impunity and approval only when it has that magic neutralizing adjective "middle" attached to it. The middle class is an acceptable mainstream concept because it usually does not sharpen our sense of class struggle; it dilutes and muffles critical consciousness. If everyone in America is middle class (except for a few superrich and a minor stratum of very poor), there is little room for any awareness of class conflict.”

vii. A... nimic despre moartea lui Steve Jobs.

Investitori străini aţi vrut, investitori străini luaţi. Pe scurt, despre plecarea Nokia.

2011-09-29T11:05:00.000+03:00

Nokia pleacă din România şi închide fabrica de la Jucu. În loc de 15.000 de locuri de muncă, cum ni se promitea în urmă cu 3 ani, atunci când Nokia a fost ajutată de imbecilii din conducerea statului român şi de imbecilii din administraţia locală a judeţului Cluj cu capitaluri importante să-şi relocheze producţia de la Bochum la Jucu, în loc de 15.000 de locuri de muncă am avut, aşadar, abia vreo 2.000 pentru 3 ani. Şi gata!

În schimb, firmele româneşti au avut parte în toată această perioadă de:

- impozit forfetar;
- controale şi supracontroale ale fiscului;
- blocaj financiar din partea statului (arieratele);
- schimbări permanente şi năucitoare ale Codului Fiscal.

Dacă un investitor român ar fi cerut facilităţile pe care le-au cerut (şi li s-a şi dat) Nokia, Ford, Renault, OTE etc. i s-ar fi râs în nas. De asemenea, dacă ar fi propus cineva ca statul să investească direct zecile de milioane în firme şi fabrici româneşti, s-ar fi trezit o mulţime de cretini să urle că ăsta e "socialism" - de parcă socialismul, dacă ţine de foame, ar fi ceva rău.

20 de ani s-au dus pe apa sâmbetei, practic acest eveniment reprezintă falimentul politicilor naţionale de dezvoltare pe model neoliberal începute de Petre Roman şi continuate neîntrerupt de toate guvernele de până acum. Investiţii importante ale statului s-au dus pe apa sâmbetei. Este falimentul neoliberalismului în România. De acum încolo politicienii vor trebui să-şi concedieze consilierii care mai sunt cu Milton Friedman la subraţ, şi să-şi ia alţii. Deşi mult mai sănătos ar fi să-i concediem noi pe ei.

Aceste capitaluri străine nu vin aici ca să stea. Ele vin pentru că, temporar, îndeplinim nişte condiţii de profitablitate. Acum aţi înţeles, idioţilor? Boc, ai înţeles, sau îţi trebuie un desen?!

Nu e vorba de nici o criză, Neamțule

2011-09-28T11:11:00.004+03:00

Am apucat să vizionez aseară, că tot aveam teveul deschis după ce mă uitasem la Oțelul-Benfica, o parte dintr-o discuție dintre Mareanlupeaevz și Mihail Neamțu.

Spume peste spume că criza, că mișcare nouă, că oameni neînregimentați politic, că scârba multora față de pesedepenelepedele, că egzistă susținere la foști consilieri prezidențiali, oameni importanți (care? care?... cereau insistent detalii Mareanlupeaevz, tot ei răspunzând: Lăzăroiu...) șamd.

Aflu acum că indivizii ăștia, din rândul cărora face parte și celebrul necrofag Bleen, ăla care vroia să adune sinucigașii cu fărașul, ar avea și un manifest: Crez politic: O Nouă Republică.

Băi băieți.

Voi puțiți a legionarism de la o poștă. Neamțule, cu mutra aia de copil întârziat și silitor, cu ochelăreii ăia de tocilar, puți a legionarism de la o poștă. Nu ai nevoie de cămașă de verde, e suficient să deschizi gura.

Mesianismul este tipic mișcărilor extremiste. Manifestul vostru e mesianic. E o porcărie. Nu avem nevoie de „o nouă republică”, e suficientă asta pe care o avem - atâta doar că trebuie să ne purtăm frumos și civilizat cu ea. Noi, cetățenii.

Nu e nevoie de un nou partid, avem suficiente partide în România (mai puțin un partid comunist, dar chiar și așa - există mișcări comuniste!). Trebuie doar să reformăm partidele existente. Pentru asta, trebuie să ne mișcăm curul și să intrăm fiecare în ce partid ne regăsim, și să începem să le reformăm de acolo. Trebuie să votăm conștient, trebuie să facem politică în micro-universul nostru, al fiecăruia, să ne convingem rudele să nu mai voteze cu găleata, să nu mai voteze populiști, să nu mai voteze „contra”, să creadă în ceva. Dacă fiecare are grijă de micul său microcosmos așa cum are grijă de grădina din fața casei, România va fi mai frumoasă.

Imitatio Christi. Acesta e răspunsul, băi, creștinilor care vă pretindeți creștini că nu-l mai scoateți pe „Dumnezeu” din gură nici când vă spălați pe dinți. Să trăim, să vorbim, să ne comportăm așa cum ar vrea să trăiască, să vorbească, să se comporte toți cei pe care-i iubim, și România va deveni mai bună. Să iubim și să ne sacrificăm pentru ceilalți așa cum am vrea să ne iubească și să se sacrifice pentru noi ceilalți. Nu de o nouă aventură politică avem nevoie, ci de aceeași veche aventură, dar s-o facem curat, creștinește, cinstit față de noi înșine și aproapele nostru.

Mai puțină pasiune (individualism, egoism) și mai multă com-pasiune (iubire), ăsta e răspunsul creștin. Care vă pretindeți creștini...

Băi băieți, nu trăim nici o criză. „Pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză bla bla bla, bla bla bla...”

Bleah.

320 de euro. Să repetăm împreună: trei sute douăzeci de euro. E-U-RO. Într-o țară în care salariul mediu e de 320 de euro, ceea ce e numiți voi „criză” e viață. Obișnuiți-vă naibii cu gândul asta. Așa va fi multă vreme de acum încolo, câtă vreme salariul mediu va continua să stea în zona lui 320 de euro. Încetați cu prostia asta, cu „criza”. Gata, petrecerea s-a încheiat! S-a stins lumina! Robinetul cu capitaluri ieftine din preajma intrării în NATO și UE a secat! E dimineață! Hai, la muncă, nu la întins mâna ca să mai pipăiți ceva pe sub fusta lui Albă ca Zăpada!

Băi Neamțule, se bucura inima în mine, băi, făcea tumbe la mine în chiept, că parcă-l auzeam pe Căpitanu' vitriolând împotriva „presei din Sărindar”, băi, când citeam ce zici tu în manifestul tău: „Sunt milioane de cetăţeni care ştiu că România nu e o cauză pierdută. Ei desfid impostura televiziunilor şi cinismul politicienilor care seamănă doar zgomot, intrigi, ură sau descurajare.” Așa e taică, teveurile din Sărindar și cu puliticienii vânduți care își rânjesc fasolea pe teveurile astea e dujmanii țării care ieste.

Dacă voi sunteți Mișcarea Populară a lu' Albă ca Zăpada, nu e de mirare că Gigi Becali vrea să urce în trenul vostru.

Dacă nu au nimic de ascuns, RMGC ar trebui să accepte reducerea nivelului de cianură din lacul de acumulare

2011-09-27T09:38:00.001+03:00

Ministrul Borbely, care pare să fi rămas ultima redută defensivă în fața RMGC, le-a întins acestora o momeală pe care am impresia că RMGC a înghițit-o cu tot cu cârlig.

Conform Hotnews (care citează Mediafax, care citează o știre AFP), ministrul le-a sugerat că ar fi bine ca RMGC să coboare concentrațiile de cianuri din lacul de acumulare de la 5 miligrame pe litru, la 3. Și care a fost răspunsul companiei? Păi, răspunsul companiei a fost acela că treaba, mda, se poate face, dar i-ar costa pe ei pe investitori, câteva zeci de milioane de dolari în plus:

„After the ministry's requests, we discussed with our experts and we analyzed the possibility to reduce the cyanide content in the tailings rejected in the pond to a maximum of 3 mg/litre. Of course, this implies significant costs”, Avram said.
„We are talking about several dozen million dollars”, he added, stressing that these were early estimates.

Apropo, din interviul AFP mai rezultă și că exploatarea ar produce o concentrație de 5-7 mg / l, nicidecum de maxim 5, cum rezultă din traducerea Mediafax.

Nu știu cum li se pare altora, dar eu cred că reticența asta în a investi cele „câteva zeci de milioane de dolari” confirmă ceea ce ziceam în urmă cu un an: băieții ăștia n-au de gând să ecologizeze nimic după ce termină jaful. Vor lăsa în urma lor un prăpăd generalizat, și primii care o știu sunt ei înșiși. Pentru că treaba asta face parte, cu siguranță, din planul inițial. Vii într-o țară bananieră, le iei la proști bananele și după aia le dai cu flit. Că ei oricum sunt bananieri.

Nu de alta, dar mă gândesc și eu ca omul prost: păi dacă tu faci acum un iaz de decantare cu apă curată, nu e logic ca și costurile ulterioare ale ecologizării să fie mai mici? Niscaiva panseluțe, niscaiva brăduți, câțiva peștișori, și gata ecologizarea. Pentru că totul e deja curat. E drept că investești acum câteva zeci de milioane de dolari, dar n-o să mai fie nevoie să cheltui o sumă mare la final, pe procedura de ecologizare. Practic, dacă investești acum într-o tehnologie verde, nu faci decât să iei banii dintr-un buzunar și să-i bagi în altul. Tu, RMGC, nu pierzi nimic - că oricum „trebuie” să faci ecologizare!

În loc de asta, reprezentanții RMGC se declară speriați de perspectiva investiției în îmbunătățirea tehnologiei, își dau ochii peste cap și sunt atacați cu palpitații. Păi s-avem pardon dragilor, dar eu cred că dacă voi nu aveți de gând să lăsați un Bhopal în urma voastră, altfel zis să NU mai investiți cele câteva zeci de milioane în ecologizare - fie ea ante- sau post-factum -, nici nu ați mai avea atâtea palpitații.

„Testul banilor pentru identificarea răspândacilor”

2011-09-26T09:27:00.005+03:00

Venerabilul DP Aligică a mai comis un text pe platforma Contributors în care și-a reluat anumite idei libertariano-randiene-teapartiste pe care le tot repetă de ceva vreme în spațiul public românesc ca un disc stricat, prilej cu care un anume comentator „mariusip” îi dă o replică savuroasă, pe care nu mă pot abține să nu o redau aici, fiindcă e memorabilă (pe alocuri am inserat comentariile mele):

„Testul banului pentru identificarea raspandacilor
In principiu, o platforma precum Contributors este utila in lansarea unor idei, in incurajarea dialogului intre purtatorii/generatorii de idei si cei din “sala”. Din pacate, atunci cand in randul purtatorilor de idei se strecoara raspandaci (na, propagandisti) se perverteste intreg sensul unei asemenea platforme.
Exista insa un test foarte simplu care permite separarea graului de neghina. Anglofonii zic asa: “follow the money”. Ca sa vezi daca ai de-a face cu un ganditor (adica o persoana care are capacitatea sa construiasca idei in care crede si sa le supuna spre analiza si altora) sau din contra, cu un propagandist (adica o persoana care are capacitatea sa impacheteze idei gata construite intr-o forma mai mult sau mai putin personala si care e platit sa le raspandeasca) trebuie sa gasesti raspunsul la urmatoarea intrebare: ce se va intampla cu veniturile preopinentului daca s-ar lasa covins la un moment dat de opusul ideilor sale, datorita soliditatii unor argumente? In cazul domnului Aligica, chestiunea sta cam asa: daca intr-o buna zi dansul ar crede ca problemele sistemului financiar global nu sunt cauzate de politicile de “stanga” din Europa ci de altceva (de exemplu de lipsa de reglementare si de control asupra capitalului speculativ international) si ar enunta in mod public o astfel de parere, oops, veniturile dansului ar fi in pericol (verificati care este legatura dintre dl. Aligica si Hudson Institute, cu ce se ocupa acest think-tank si care sunt finantatorii lui Hudson Institute, ca sa ma intelegeti ce spun) [Hudson Institute, actualmente în Washington, este una dintre principalele pepiniere de lideri de opinie conservator-reacționari, promovând prin publicațiile și cercetătorii sponsorizați subiecte ca, de exemplu, non-încălzirea globală și utilitatea semințelor modificate genetic, n.m.]. Ca atare, atentie va rog: opinia foarte transanta cu care se deschide articolul de fata publicat de dl. Aligica [Fraza la care se face referire sună așa: „Dupa zeci de ani de retorica iresponsabila si propaganda de stanga, s-a ajuns in sfarsit ca peste tot in lumea civilizata sa se puna public si vizibil pe tapet marea problema a “statului social” si a abuzurilor institutionalizate la care este supus platitorul de impozite si banul sau.”, n.m.] nu este de fapt o opinie, ci este linia oficiala a propagandei pe care este platit sa o disemineze (s.m.). Ce sens are atunci sa citesti mai departe ce scrie domnul Aligica, eventual chiar sa polemizezi cu el. E ca si cum ai incerca sa ai un dialog cu un robot telefonic (s.m.).
Cat timp ideile unui om sunt legate de portofelul sau, ele nu au nicio valoare pentru cei din jurul sau. Nici nu stiu daca mai pot fi numite idei.”

E interesant că Aligică își ia banii (și) de la Hudson Institute, eu credeam că nu are treabă decât cu George Mason University (de fapt Mercatus Center), așa cum este prezentat pe Contributors.ro. George Mason University este universitatea „de casă” a republicanilor. Curioșii se pot uita pe Wikipedia la numele de politicieni care au absolvit de-a lungul timpului GMU pentru a-și face o părere despre apele ideologice în care se scaldă această universitate și institutul pe care îl patronează (nu zic, Doamne-ferește, că nu e o universitate de calitate, la care nu se face muncă științifică de calitate, zic doar că în chestiuni politice are o orientare și o misiune clară).

În altă ordine de idei, legat de acest „nou partid” pe care toți acești lătrăi plătiți îl visează, părerea mea e că nu se va face niciodată sau, dacă se va face, va eșua lamentabil. Până la urmă ca să faci un partid, nu e greu. Iată rețeta mea: aș vorbi cu un prieten care are un magazin virtual cu cel puțin 10.000 de înscriși, iau de acolo nume, prenume, adresă, CNP, le trec într-un tabel, inventez semnături, și gata. Dar ce faci mai departe? Cum îl finanțezi? Cum îl finanțezi ca să ia 5% din voturi, în condițiile în care PDL-ul „a ridicat ștacheta” la un nivel așa de înalt în ultimii ani (vezi cazul recent de la Neamț, cu Pinalti) încât oricine va dori să concureze cu succes în alegeri va trebui fie să aibă o notorietate uriașă, fie să aibă niște buzunare adânci ca Groapa Marianelor?!

Chiar și Băsescu se află în această dilemă, că altfel sigur o punea pe fiică-sa nu doar să înregistreze numele la OSIM, ci și partidul la tribunal. Să presupunem că îl vor lua pe Lăzăroiu, îi vor face repede o operație estetică pentru a-i schimba fața aia de psihopat, îi vor înființa un partid și îl vor lansa la apă. Cine o să-l voteze? Cei 100 de rătăciți care comentează pozitiv pe blogary.ro, pe articolele lui Aligică și pe cele ale lui Ștefan Vlaston? Bun, să zicem că PDL-ul își va rupe din finanțe și îl va împrumuta cu bani (cum au făcut cu EBA), ca să creeze diversiunea și să-l facă să intre în parlament, urmând ca după aceea să se reunească ambele partide sub aceeași pălărie. Păi câți bani va trebui să-și rupă de la gură PDL-ul ca să intre în parlament Albă ca Zăpadă?! Mai degrabă, riscul cel mare va fi ca Albă ca Zăpada să nu scoată mai mult de 1-2% iar ei, PDL-ul, să piardă câteva procente care ar putea fi esențiale, ținând cont de rahatul în care se află acum. Și pe care, cu fiecare zi ce trece, au tot mai puțin timp la dispoziție să-l facă să miroasă frumos!

În concluzie, degeaba scheaună și dau de pământ cu cozile lor virtuale micii dulăi propagandiști, întrebându-se de ce nu se înființează odată partidul lui pește prăjit și „care e problema”. Păi, problema e că ar trebui să înțeleagă că Hudson Institute și alte think-tankuri de-astea pe lângă care s-au aciuat și ei ca tot maidane... pardon, intelectualul cinstit, îi finanțează ca să latre, nu ca să muște. Când Hudson Institute o da și vreo 50 de milioane de dolari pentru înființarea și dezvoltarea unui partid politic în România, ceea ce se va întâmpla Sf. Așteaptă, adică la Paștele Cailor, mai stăm de vorbă. Până atunci le sugerăm micilor lătrăi să facă o încercare de integrare (nu în absolut!) cu asemănătorul-ca-denumire Partid al Poporului al lui DD-OTV, unde se vor putea regăsi cu alți „băsescianiști” de vârf, precum Florin Salam, Prințesa Ardealului, Ionică Ghicitorul, Magda lui Tolea, etc. etc. etc. Nu ne îndoim că se vor simți foarte bine în tovărășia acestor ilustre personaje și vor putea găsi și o tribună media de la care să-și exprime la un nivel adecvat teoriile personale privind reformarea României.

Copiii, eternele victime ale tranziției...

2011-09-23T20:51:00.002+03:00

Sinistru. O fetiță din județul Timiș a murit de dorul mamei plecată la muncă în Spania. Fetița își dorea așa de mult ca mama ei să se întoarcă la ea, încât a refuzat luni bune să se mai hrănească, ajungând să moară de anorexie.

Bun, nu e primul caz de copil pe care l-a ucis această blestemată tranziției. Imi aduc aminte chiar acum de cazul a doi frățiori din Brăila în vârstă de vreo 5-6 ani care adunau fier vechi și peste care s-a prăbușit un mal de pământ prin 2000, 2001. Au murit pe loc. Presa vremii a ilustrat povestea cu o poză din care se vedea o cizmuliță de cauciuc - piciorul unuia dintre copii - ieșind sinistru și răzleț din pământ, parcă într-o încercare disperată și tăcută de a fugi din calea dezastrului.

Tot victime ale tranziției sunt și cei 2-300.000 de copii care, după estimările organizațiilor non-guvernamentale, trăiesc la ora actuală fără părinții plecați la muncă peste hotare.

Cazul acesta însă e de-a dreptul șocant. Personal, nu am mai auzit de așa ceva. Am auzit de animăluțe murind de dorul stăpânilor, dar de copiii - niciodată. Mai ales în timp de pace... că poate or fi fost cazuri în timpul războiului, dar acum nu e război. Nu, nu e război. Chiar nu e...

Această tranziție trebuie să înceteze. Acum. Ajunge! Tuturor celor care au pus umărul la această tranziție, începând cu Iliescu și Roman și terminând cu Băsescu și Boc, le zic: gata! Duceți-vă dracului! Împușcați-vă! Spânzurați-vă! Muriți! Dispăreți! Ați pus România pe butuci! Ați distrus poporul român! L-ați transformat într-o nație de migranți, cum erau hunii, gepizii și avarii în timpul mileniului întunecat! Tranziția voastră de căcat nu e în stare să creeze un job nenorocit și copiii sunt despărțiți de mamele lor pentru că există mii de localități în România în care NU EXISTĂ JOBURI! Dacă politicile voastre de căcat nu sunt în stare să creeze joburi, duceți-vă dracului! Mă piș pe democrația voastră care golește burțile! Asta nu e democrație, și nu pentru asta s-a murit în Decembrie '89, ca să huzuriți voi, cu neamurile și copiii voștri, și să moară de foame și de dorul părinților lor oamenii simpli! Nu există democrație cu burta goală, idioților, cretinilor, retardaților! Ne mințiți în fiecare zi! Suntem mai rău ca pe timpul lui Ceaușescu! Măcar atunci exista speranța că va fi cândva bine, dar voi distrugeți și această speranță! Nenorociților! Rușine!

#OccupyWallStreet

2011-09-19T09:24:00.000+03:00

Se mișcă și America? De câteva zile niște protestatari încearcă organizarea unui protest pe Wall Street după modelul indignaților europeni. Mass-media americană nu prea suflă nici un cuvânt despre treaba asta, deci e greu să te informezi online, dar se pare că poliția deja a scos pulanele la vedere și se pregătește de o cafteală cu cei care vor îndrăzni să conteste establishmentul.

Pe Twitter, în schimb, protestul e acoperit cu destulă animație, cu păreri pro și contra. Se poate urmări tagul #OccupyWallStreet.

twitter hashtag
website-ul mișcării

Era și cazul!

2011-09-16T19:38:00.001+03:00

Boc a luat o măsură cu adevărat bună, poate prima de care avem cunoștință și pe care trebuie să o aplaudăm cu toată onestitatea: l-a ejaculat - după cum ar zice Vanghele - pe Lăzăroiu din postul de ministru al muncii.

Nu mai departe de ieri vroiam să pun un post scurt pe blog în care să-mi exprim lehamitea față de acest individ. În cele 100 de zile de când fusese numit ministru, nu se făcuse remarcat decât prin criticile mizere pe care le emitea zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă la adresa liderilor opoziției, Ponta și Antonescu. Cine ar fi venit în România și nu ar fi știut situația de aici, ar fi zis că ăsta nu e ministrul muncii, ci șeful propagandei PDL. Asta, în condițiile în care ministeriatul său de (numai) 100 de zile, deși scurt, a fost plin de evenimente. Nu tu o vorbă despre situația românilor din Spania, care s-au trezit cu accesul blocat la piața muncii. Nu tu o vorbă despre soarta celor 100.000 de mii de tineri fără bacalaureat, care sunt carne de tun pe piața muncii (plus, o povară imensă pe fondul de șomaj). Omul o ținea langa cu Ponta și Antonescu, de parcă era ministru peste Ministerul Ponta & Antonescu, nu peste Ministerul Muncii.

Bravo băi Boc, nu știu motivele reale pentru care l-ai dat afară pe acest muțunache, dar poți și tu să zici, în sfârșit, că ai făcut ceva bun ca prim-ministru.

PS. a, și asta înseamnă că dispare din peisaj și dezaxatul ăla care zicea că sinucigașii trebuie luați de REBU. La muncă, băh, nu la... Albă ca Zăpada!!!

Din Iran la Washington?

2011-09-14T10:41:00.000+03:00

Nu știu de ce (de fapt știu prea bine de ce, dar asta e o figură de stil) dar cred că ... hârtia aia, pergamentul, cartonul, tăblița de lut, mă rog, ceea ce a semnat Băsescu la Washington, legat de scutul anti-rachetă de la Deveselu, va intra în istorie fix în aceeași groapă de gunoi în care au intrat și tratatele semnate de Ceaușescu în Iran cu 7 zile înainte să fie ciuruit sau tratatul de prietenie cu URSS semnat de Ion Iliescu în primăvara lui 1991, cu numai 250 de zile înainte ca URSS să dispară.

S-a dus și sesiunea a doua de bacalaureat

2011-09-04T22:09:00.003+03:00

Un prieten care a avut nervii mai tari ca ai mei și și-a dus până la capăt crucea didactică, în sensul că a avut răbdare (și ambiție) să-și dea doctoratul și să intre în sistemul universitar românesc, a predat o vreme, cred că prin anii 2003-2008, la mirabila Universitate din Pitești. După vreun an, doi, de catedră îmi povestea siderat că are studenți care, culmea, sunt înscriși la două facultăți, și nu oricare, ci Facultatea de Filozofie și Facultatea de Litere, care nu știau să pună corect cratimele într-o lucrare scrisă. Altădată mi-a arătat niște lucrări, vreo sută, din care trei sferturi erau copiate cuvânt cu cuvânt după o aceeași sursă de inspirație, cu tot cu virgule, greșeli de exprimare șamd. Genul acesta de studenți erau noile produse ale sistemului educațional implementat după revoluție, dar mai ales după 1997.

Reforma începută în 1997 a lăsat în urmă niște întrebări care au rămas nerezolvate până în ziua de azi. Pe scurt, acestea ar fi următoarele:

1. Care este idealul educațional căruia îi subsumăm eforturile de educație? Altfel zis, ce vrem de la copiii care intră în școala românească? De exemplu, comuniștii știau clar ce vor: omul nou. Omul nou era cu preponderență tehnic pentru că progresul patriei comuniste cerea fabrici și uzine. De aceea, când termina liceul, aproape orice tânăr român era în stare să susțină o meserie tehnică. Eu am mai apucat liceul de matematică-fizică în care dădeai la șaibă la orele de practică de mâncai jar (a, sau dezasamblam cabluri ca să recuperăm metalele). Cei mai merituoși erau în stare să facă o facultate și să iasă ingineri. Totuși, educația comunistă oferea destule locuri și celor care vroiau să învețe istorie, limbi străine, medicină etc. Toți aceștia ajungeau însă medici în policlinici și spitale care îi tratau pe muncitori și pe ingineri, profesori și educatori pentru copiii de muncitori și ingineri etc. Totul se învârtea în jurul omului nou, iar idealul omului nou era obținut din planurile de dezvoltare a României pe următorii 15-20 de ani.
2. Care este legătura concretă între educație și viață? Una din problemele educației comuniste era că elevul învăța fel de fel de aiureli, dar numai 5-10% din ceea ce învăța el la școală avea o aplicabilitate practică în viață. Firește, luată în sine, fiecare materie era importantă pentru cineva: pentru elevul care vroia să devină inginer era important să știe algebră și fizică, pentru cel care vroia să devină medic, chimie și biologie etc. Luate împreună, însă, fiecare elev ieșea din școală cu cel mult 5-10% materie interesantă, utilă și reținută. Viitorul inginer nu avea nevoie de biologie, nici viitorul medic de fizică atomică, nici profesorul de istorie de geometrie descriptivă, nici viitorul antrenor sportiv de desen tehnic. Între școală și viață se căsca o prăpastie colosală.

Ori, ce observăm la ora actuală? Păi observăm că nu există un ideal educațional și că prăpastia dintre școală și viață este la fel de largă și azi ca în urmă cu 22 de ani.

Să le luăm pe rând. Iată cum e definit idealul educațional în legea educației:

„Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă, a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.” Așadar, idealul educațional al școlii românești e un fel de „vrem să fie bine, să nu fie rău”. Mulțumim, dar cred că puteam cu toții să emitem o asemenea aiureală. Păi ce părinte e tâmpit să-și dea copilul la o școală care îl transformă într-un hoț sau într-un violator?! Decât să se fi scremut atâta ca să producă o frază alambicată ce nu spune nimic într-o limbă de lemn perfectă, legiuitorul ar fi făcut mai bine să lase gol articolul care definește idealul educațional. Ori cu el, ori fără, e tot aia.

Cât despre legătura dintre școală și viață, să dăm un singur exemplu: copiii încă mai sunt atrași spre lectură cu cărți de genul ... Fram, ursul polar (de Cezar Petrescu ... pentru orice eventualitate!). Să fim bine înțeleși: e vorba de copiii de azi, care au telefon mobil, internet, televizor. Și care, atunci când catadicsesc să citească, preferă Harry Poter. Sigur, nu e 100% vina guvernanților că limba română nu mai are, de mai bine de 20 de ani, o literatură pentru copii demnă de secolul XXI. Totuși, n-am auzit ca Ministerul Educației să fi făcut vreodată demersurile necesare pe lângă Ministerul Culturii, pentru ca Ministerul Culturii să facă un concurs literar, ceva, o sponsorizare, să instituie un premiu anual, în urma căruia de acum încolo, timp de 15 ani, să fie primenită toată literatura națională astfel încât copiii să poată citi cărți în limba română adaptate mentalului lor. Programele sunt complet idioate. Trebuie să fii prost să-ți închipui că un urs polar ar mai putea exercita aceeași fascinație asupra copilului contemporan, cum exercita asupra copilului de țăran din urmă cu 50 de ani, care nu ieșea din bătătura lui, decât cel mult în reședința de raion / județ. Și acesta e doar un exemplu, dar părinții de azi ar putea cu ușurință să dea alte zeci, sute de exemple.

Bacalaureatul Funeriu are astfel marele merit de a fi arătat tot jegul care domnea în sistemul de educație. Un sistem anchilozat, depășit, care mimează preocuparea pentru educație, cu profesori care mimează predarea, cu elevi care mimează învățarea, cu organizatori de examene care mimează examinarea, cu legiuitori care mimează legiferarea etc. Toată educația a ajuns o colosală butaforie care se prăbușește la primul bobârnac. Păcat însă că vor rămâne circa 100.000 de tineri handicapați pe viață din cauză că la capătul a (aproape) 15 ani de reforme tembele s-a găsit un Procust nemilos care să scoată patul de fier și să-i măsoare cu el. Pentru că, să nu ne facem iluzii: dacă acești tineri nu și-au format până la 18 ani obișnuința de a învăța pentru a lua măcar cu 6 un nenorocit de bac, nu o vor face nici de acum încolo. Deja creierul lor e distrus pe veci. Majoritatea lor covârșitoare nu vor mai lua niciodată bacul. Obișnuința învățării se capătă până pe la 10-11 ani (și sunt studii și psihologi care vorbesc de primii 2-3 ani de viață ca fiind esențiali pentru dezvoltarea ulterioară a copilului!). Nu știu dacă tinerii aceștia sunt conștienți că sunt niște victime. Probabil sunt prea proști ca să înțeleagă ce li s-a întâmplat, și prea proști să se organizeze și să-și ceară drepturile și să ceară să fie trași la răspundere vinovații. De ce zic asta? Pentru că, de exemplu, dacă timp de 12 ani o anumită companie de iaurt bagă o substanță toxică în iaurt și la finalul perioadei consumatorii sunt îmbolnăviți iremediabil cu cine știe ce bacil, cineva va trebui să răspundă. Dar asta, numai dacă victimele se sesizează. Pentru „iaurtul” educațional căruia i-au căzut victimă tinerii de azi nu va răspunde nimeni, niciodată.

Și totuși nu îi putem reproșa lui Funeriu că a făcut ceea ce trebuia făcut și a jucat rolul lui Procust. Nu, Funeriu, cu toate problemele lui, nu e vinovat pentru drama acestei generații. Singurul reproș, unul marginal, care i se poate aduce e că semnele dezastrului apăruseră încă de anul trecut, când nu au luat bacalaureatul decât ceva mai mult de 70% din adolescenți, dar că ministerul nu a făcut nimic pentru a îmbunătăți performanța de anul trecut, ba dimpotrivă. S-a limitat în a generaliza măsurile polițienești, ceea ce nu e rău, dar atât. Păi, în ritmul acesta la anul vor fi instalate camere de filmat și în podele, vor mai lua bacul doar 15% dintre elevi, iar ministerul va continua să prezinte un mare dezastru ca pe o mare victorie. Totuși, când vom avea din nou rată de promovabilitate de 80%, dar și studenți care să știe să pună corect o cratimă atunci când se exprimă în scris, care să știe să calculeze o matrice atunci când fac un calcul ingineresc, care să știe să înțeleagă o formulă chimică atunci când intră într-un laborator?! Altfel zis, când va reveni la normal educația românească?

Nu vom scăpa?

2011-08-28T13:00:00.001+03:00

Ieri am fost la o înmormântare și s-a întâmplat să iau apoi în mașină un domn dintre aceia care apar destul de des la televizor spumegând împotriva lui Băsescu și a lui Boc. Așa că am profitat de prilej ca să-l întreb direct dacă avem șanse să scăpăm la anul de ăștia. Omul a zis că nu, și mi-a dat o întreagă înșiruire de motive (pe unele le bănuiam și eu, de exemplu că există o legătură strânsă între mafiile țigănești și actuala putere) pentru care e pesimist, în ciuda atitudinii afișate la televizor. A zis și că USL-ul nu are nici o șansă, pentru că toți primarii lor vor fi cumpărați până la anul.

Și dacă stau și mă gândesc bine, zău dacă nu are dreptate. Adevărul e că ciuma guvernării pedeliste a lovit mai mult în București și în orașele mari, care mai mișcau economia. 80% din populația României trăiește însă dintotdeauna dintr-un job la stat, din pensii, din ajutoare sau din afaceri cu statul. Statisticile arată că în județe periferice, precum Botoșaniul, nu există decât 9,18 IMM-uri la 1.000 de locuitori. Există, astfel, extrem de puțini antreprenori, oameni care teoretic (zic „teoretic” pentru că multe dintre firmele astea cu siguranță căpușează instituțiile locale, nefiind propriu-zis creația unor antreprenori, ci a unor profitori infecți) ar putea fi, dimpreună cu familiile lor, independenți de stat, dar nu și de efectele măsurilor cretinoide luate de statul lui Băsescu și Boc. Deci potențial votanți anti-PDL.

Iar reversul acestei stări de fapt e acela că în anii de boom economic beneficiile au fost inexistente, adică au existat doar atât cât a vrut administrația centrală de la București să existe. Probabil au fost câțiva slujbași ai statului mai bine plătiți decât media, așa cum s-a întâmplat peste tot în România, dar majoritatea populației nu cred că a simțit mare lucru comparativ cu viața din anii 90 sau de la începutul anilor 2000. Majoritatea românilor din regiunile sărace nu au suferit în urma recesiunii: ei sufereau deja dinainte. Emigrația masivă din regiunile sărace din ultimii ani dovedește convingător că, de fapt, regiunile acestea nu au avut nici un beneficiu major de pe urma boom-ului economic de dinainte de 2008, ba dimpotrivă.

Și în aceste condiții, cum am putea să-i condamnăm pe primarii din aceste regiuni sau pe locuitori că se lasă cumpărați? Degeaba ar încerca vreun reprezentant al USL să le explice că, dacă astăzi votează cu punga, atunci fapta aceasta e o garanție a faptului că la fel vor face și peste 4 ani, și peste 8 ani, și în vecii vecilor. Sărăcia e singura realitate pe care o cunosc acești oameni. E starea naturală în care s-au născut, se complac și vor muri. Probabil se va vota anti-PDL în orașele mari și dinamice, unde clasa de mijloc a fost distrusă de guvernarea Băsescu-Boc, adică în București, Constanța, Timișoara, Sibiu, Cluj etc., dar în restul țării va fi prăpăd.

România se îndreaptă destul de convingător spre un regim pseudo-democratic de tipul „1 partid și restul”. Este tipul de regim care a stat la baza unor pseudo-democrații precum:

India de după perioada colonială: Partidul Congresului a condus India aproape neîntrerupt din 1947 încoace, cea mai mare întrerupere fiind între 1996-2004;
Mexicul: Partidul Instituțional Revoluționar a guvernat neîntrerupt din anii 20 până în 2000;
Taiwan (Republica China): Kuomintangul (partidul lui Sun Yat-Tsen, refugiat în Taiwan după ce Mao a luat puterea în China continentală) a guvernut neîntrerupt din 1947 până în 1986 și de alte câteva ori de atunci încoace;
Coreea de Sud: Partidul Democratic Republican a guvernat neîntrerupt din 1963 până în 1990, și e și acum la putere (sub altă denumire);
etc.

Deși toate exemplele de mai sus, și multe altele, arată că în genul acesta de pseudo-democrații nu lipsesc succesele economice, practica ne mai spune și că odată cu dezvoltarea economică se petrec și dezvoltarea proporțională a corupției, restrângerea drepturilor civile și implicit o degradare a democrației. Din păcate, dacă practicile de corupere a electoratului de către PDL vor continua, spre un asemenea model de guvernare se îndreaptă și România. Băsescu e deja președinte de 7 ani (practic, la anul va depăși primul mandat al lui Iliescu) iar PDL, ex-FSN, e la guvernare tot de 7 ani (cu pauza din 2006-2008), din care în ultimii 3 s-a bucurat de puterea absolută. Cu încă un mandat pe care, mai mult ca sigur, Băsescu îl va încredința la anul democrat-liberalilor sau altui partid care va succede, îmbrăcat în verde, PDL-ului, se va putea spune că actuala gașcă din fruntea țării va avea puterea asigurată până în 2016. Mai mult decât orice altă formațiune politică născută după 1990!

Singura diferență dintre guvernarea PDL și cea a celorlalte democrații de tipul „1 partid și restul” e dată de realitățile economice. Dacă India, Mexicul, Taiwan sau Coreea de Sud au reușit măcar să înregistreze progrese economice destul de clare în timpul guvernărilor autocrate (e drept, beneficiind și de investiții masive occidentale într-un context geopolitic irepetabil în epoca GATT și WTO), rezultatele economice ale guvernului PDL sunt dezastruoase și, în contextul crizei economice actuale, dar și ținând cont de luările publice de poziție ale liderilor PDL, complet infantile și retardate, nu există premise de îmbunătățire în următorii 10-15 ani - adică până când PDL nu își va schimba actuala generație de lideri cu alții ceva, să sperăm, mai inteligenți.

Alternanța la guvernare nu este un moft, ci o necesitate a democrației și implicit una dintre condițiile de bază ale libertății economice, care e singurul temei serios al prosperității. Repet, suntem în era GATT și WTO. Nu mai putem spera, cum puteau spera India lui Nehru, Coreea lui Park Chung-hee, Indonezia lui Suharto etc. să vină investițiile străine direcționate de nevoile geopolitice ale guvernelor lor. Astăzi, când barierele vamale nu mai există, investițiile străine sunt calculate strict pe bază de profit și pierderi și se duc acolo unde profiturile sunt maxime și pierderile, minime. Dacă Pepsi găsește că e rentabil să deschidă o fabrică în țara lui michiduță, păi acolo o va deschide. Drept pentru care România nu are de ales, decât să se bazeze pe stimularea antreprenorilor proprii. Acest lucru ar însemna însă ca România să-și întărească democrația, adică exact pe dos de ceea ce se petrece azi. Din nefericire pentru noi, se pare că actuala clasă politică a fost dispusă să joace jocul alternanței, implicit al libertății economice, numai atâta vreme cât a fost nevoie pentru atingerea obiectivelor politice majore ale anilor post-revoluționari: accederea în NATO și UE. Aceste obiective, care în afară de libertatea de mișcare nu au adus nimic concret poporului român, au însemnat enorm pentru micii politruci de la București, adică nomenklatura de prost gust apărută după revoluție ca mucegaiul pe mâncare, nomenklatură ce s-a văzut brusc cu ușile larg deschise spre funcții și fonduri la care politicienii din anii 90 doar visau. După 1 ianuarie 2007, însă, măștile au fost date jos fiindcă nu mai era nevoie de mințirea europenilor. Degeaba latră acum Antonescu și Ponta. Lătratul la lună e, ca să zic așa, „în fișa postului” unor președinți de partide de opoziție. Eu personal aștept de la ei, în fața ciumei pedeliste, acțiuni mult mai concrete. De exemplu, o grevă parlamentară, reclamații peste reclamații la Parlamentul European sau solicitarea de observatori europeni la alegeri. În lipsa unor asemenea acțiuni concrete nu cred că USL-ul va fi altceva decât o roată la căruța corupției pedeliste.

Învățămintele zilei de ieri: PDL va lupta pe viață și pe moarte în 2012 pentru a sta la putere

2011-08-22T08:15:00.003+03:00

Foto: virtualromania.org

Alegerile așa-zis „parțiale” de ieri, din Maramureș și din Neamț, au mai dovedit încă o dată, dacă era nevoie, că partidul de guvernământ va lupta pe viață și pe moarte pentru a-și păstra puterea și după 2012. Și, având în vederea pasivitatea generală a societății și a partidelor de opoziție, cred că are șanse mari să o facă. Mie îmi devine din ce în ce mai clar că ăștia nu pot fi înlăturați democratic de la putere, pur și simplu pentru că toate mecanismele-cheie ale democrației sunt în mâinile lor.

În colegiul din Maramureș votarea s-a desfășurat cât de cât decent, drept pentru care candidatul USL a câștigat fără probleme. În schimb, în județul Neamț, unde „baron” local este sinistrul Gheorghe Ștefan, zis și „Pinalti”, acuzele de fraudă au apărut încă din urmă cu câteva săptămâni. Înaintea alegerilor candidatul PDL a împărțit cu generozitate sacoșe, iar în ziua alegerilor, la un post TV local care aparține familiei lui Ștefan, au rulat non-stop clipuri electorale ale candidatului PDL. Au fost înregistrate autobuze cu „turiști” și prezența la vot a fost uan demnă de alegerile mari, 55%, de parcă ai zice că nemțenii au un spirit civic așa de dezvoltat, că nu pot trăi dacă nu pun ștampila. Invitat să dea explicații la Antena3, în special în cazul reclamelor electorale difuzate în ziua votului, Gheorghe Ștefan s-a stropșit iritat la realizatori, făcându-i albie de porci și refuzând cu obrăznicie orice răspuns.

Nu înțeleg însă de ce ar trebui să ne mirăm. Nerușinarea și tupeul lui Gheorghe Ștefan nu sunt noi. De fapt, această caricatură de individ e una dintre multele râme care au fost lăsate de societatea românească să prospere după 1990 (și mai ales după anul 2000) până când, iată, a ajuns ditamai pitonul care amenință să ne mănânce pe toți. Poate că mulți compatrioți au uitat de unde i se trage porecla de „Pinalti”, dar hai să le reîmprospătăm memoria. Pe vremea când patrona o echipă penibilă de fotbal, Ceahlăul Piatra Neamț, care trăia numai din blaturi, la meciurile de acasă Gheorghe Ștefan stătea pe banca de rezerve, deși nu era nici antrenor, nici maseur, nici doctor, nici jucător, și la cea mai mică fază litigioasă petrecută în careul adversarilor sărea ca apucatul la gâtul arbitrului urlând din toți bojocii: „Pinalti! Dî băi pinalti!”. Sunt celebre „fazele” în care domnul „Pinalti” alerga arbitrii până la mijlocul terenului reproșându-le numai el știa ce. Inutil de spus, la Piatra Neamț se câștiga numai când vroia „Pinalti”. În schimb, ori de câte ori era invitat la emisiunile fotbalistice, personajul discuta liniștit, își dădea cu părerea savant despre diverse ofsaiduri, schimba numere de telefon cu realizatorii, expunea cuminte planurile mărețe pe care le avea cu Ceahlăul. În loc să fie tratat ca un gunoi infect, așa cum ar fi meritat, „Pinalti” era adulat de realizatorii TV pentru că era o pată de culoare, un ins care părea ușor prostănac, bonom, îndrăgostit până peste urechi de fotbal și de echipa din Piatra Neamț, mânat în luptă numai de intenții pașnice. Iar FRF - Federația Română de Fotbal - a închis ochii ani de zile la porcăriile făcute de acest personaj care ar fi trebuit exclus din sport încă de la apariție.

Nu știm câți bani a făcut respectivul din fotbal, dar este cert că echipa sa a participat la o grămadă de blaturi (unele dintre ele, cum ar fi meciul cu Dinamo de la Piatra Neamț din 2002, fiind absolut penibile) care, cu siguranță, nu au fost făcute pe gratis. Pe lângă bani, trebuie să punem și notorietatea gratuită pe care a căpătat-o personajul și care nu poate fi măsurată în bani, ci doar în tonele de prostie ale realizatorilor TV care îl invitau la emisiuni. Cert este că la un moment dat s-a plictisit de fotbal și a intrat în politică. Și iată-ne ajunși la momentul actual, când individul își exhibă primitivismul nu pe terenurile de fotbal, ci în organizarea unor alegeri despre care se presupune că ar trebui să se desfășoare după tipare democratice.

Cum PDL-ul deține destule fiefuri electorale asemănătoare Neamțului, se pot trage niște învățăminte privitoare la alegerile din 2012. Și ce putem învăța din nesimțirea lui Ștefan? Păi, în primul rând putem învăța că PDL-ul nu se va da în lături de la nimic pentru a câștiga alegerile, și chiar le va câștiga. Mai putem învăța, de asemenea, că li se rupe-n paișpe de mass media, democrație, responsabilitate: scopul scuză mijloacele! Dar machiavelismul, real-politik-ul sunt atitudini duse la extrem. Și să nu uităm: în 2012 ipochimenii nu vor avea neapărat nevoie de victorie, ci de o înfrângere suficient de comodă pentru ca USL-ul să nu poată avea majoritatea absolută în parlament și să-i poată da prilejul lui Băsescu să ofere încă un mandat PDL-ului. În acest moment eu personal chiar nu am dubii că vor reuși să-și pună în aplicare planul. Mămăliga doarme și nimic nu pare s-o trezească.

Warren Buffett se pronunță pentru impozitarea suplimentară a hiperbogaților

2011-08-15T23:47:00.002+03:00

Un text suprinzător a fost publicat ieri de ediția online a The New York Times. În mod normal, textul le dă peste bot tuturor retărdeilor libertariano-neoconi (mai ales ăștia duri, de Dâmbovița, care trăiesc din burse, sinecuri și stipendii de la stat), pentru că este semnat de nimeni altul decât de Warren Buffett și pentru că susține, de o manieră logică strălucitoare, necesitatea impozitării corecte a hiperbogaților.

Textul lui Buffet este perfect în simplitatea sa și reia toate temele pe care gândirea economică de stânga le-a tot dezvoltat în ultima vreme, fără a se face auzită dincolo de urechile simpatizanților proprii. Acum, aceste teme vin din gura unuia dintre miliardarii faimoși ai planetei.

- Economiștii de stânga au remarcat de multă vreme că la baza crizei actuale stă raportul inechitabil de impozitare dintre muncă și capital (a se vedea de ex. Pierre Larrouturou). Mai precis, supraimpozitarea muncii și relaxarea impozitării capitalului a condus la dezechilibrele care au făcut posibilă Marea Criză pe care o trăim acum. Ori, trebuie regăsit un echilibru. Buffett exprimă acest lucru foarte bine: impozitul plătit de el pentru câștigurile sale din speculații financiare, care i-au adus zeci de milioane anul trecut, a fost de 17%. În același timp, angajații biroului său de investiții, care au muncit efectiv în schimbul unor salarii, au fost impozitați cu un procent cuprins între 33% și 41%. Indiferent ce credem, așa ceva nu e normal. La baza bogăției stă munca, dar nu putem încuraja munca dacă o impozităm mai mult decât impozităm specula și ingineriile financiare.

- Autorii manifestului intitulat Le Manifeste des économistes atterrés (se găsește la liber online) subliniază la punctul 4 că actualele deficite ale statelor nu sunt rezultatul cheltuielilor [sociale] exagerate, ci rezultatul anumitor măsuri, printre care și „contrarevoluția fiscală” conservatoare din ultimele decenii (cum e și cota unică de la noi) care a micșorat impozitele pentru activitățile de investiții specifice bogaților, cei care oricum aveau nevoie cel mai puțin de stimulente. De aceeași părere e și Warren Buffett, care își aduce aminte că în anii '80-'90, când taxele erau mult mai mari, a făcut bine mersi o mulțime de afaceri bune:

„According to a theory I sometimes hear, zice Buffett, I should have thrown a fit and refused to invest because of the elevated tax rates on capital gains and dividends.

I didn't refuse, nor did others. I have worked with investors for 60 years and I have yet to see anyone — not even when capital gains rates were 39.9 percent in 1976-77 — shy away from a sensible investment because of the tax rate on the potential gain. People invest to make money, and potential taxes have never scared them off [s.m.]. And to those who argue that higher rates hurt job creation, I would note that a net of nearly 40 million jobs were added between 1980 and 2000. You know what’s happened since then: lower tax rates and far lower job creation.”

Practic, Buffett desființează din câteva vorbe două dintre miturile cele mai tâmpite ale neoconilor, cel privitor la „trickle-down economics” (infirmat zgomotos de realitatea din teren) și cel privitor la relația directă dintre relaxarea taxelor și investiții (în realitate investițiile vin acolo unde sunt oportunități de câștig, nu unde sunt taxe joase; de exemplu în Sahara poți face taxe pe profit 0%, că nu va veni nici dracu să ridice vreo fabrică). Armate întregi de institute și ideologi neoconi sau aserviți lor au muncit din greu în ultimii 20 de ani, mai ales după căderea URSS-ului, la colportarea acestor două mituri de nimic susținute - și iată că vine acest moșuleț miliardar, care întâmplător a învârtit la viața lui mai mulți dolari decât câte fire de păr au ei în cap, și le face praf tot eșafodajul.

Fără a pretinde că impozitarea hiperbogaților ar re-echilibra deficitul bugetului de stat american, Buffett crede totuși că a sosit vremea ca hiperbogații să participe în egală măsură la criză, așa cum o fac săracii și clasa mijlocie. Adică, să fie solidari. De fapt, de aici pornește și ideea textului său. Pentru că Buffett știe că fără o clasă de mijloc puternică America e nimic, și dacă America e nimic, el însuși e nimic.

Iată un miliardar care... face toți banii.

A rămas Goldman Sachs cu cartoful fierbinte în mână?

2011-08-09T09:37:00.001+03:00

De când a început prăbușirea mondială a burselor, adică imediat după ce Obama a anunțat că a reușit să ajungă la o înțelegere cu retardații din Tea Party privind majorarea plafonului datoriei Statelor Unite, acțiunile singurei rețele sociale listate la bursa de New York, și anume Linkedin.com, s-au numărat printre „campioanele” scăderilor.

O acțiune Linkedin.com (LNKD) costa în jur de 105 dolari în data de 2 august, pentru a ajunge acum la numai 75 de dolari. Așadar, o scădere de aproape -29%. Numai ieri au scăzut cu 17,39%.

În comparație cu Linkedin.com, acțiunile altor firme din zona tehnologie-internet au rezistat mult mai bine. De exemplu, acțiunile Google (GOOG) au scăzut de la 610 la 550 dolari (-9,84%); acțiunile Amazon (AMZN) de la 222 la 194 (-12,72%); Netflix (NFLX), compania de televiziune online, de la 265 la 226 (-14,72%); Priceline.com (PCLN), site de rezervări hoteliere, de la 534 la 505 (-6,44%); Yahoo! de la 13,1 la 11,09 (-14,3%); etc.

Culmea este că Linkedin tocmai își făcuse publice rapoartele cu câteva zile înainte de 2 august, și era bine mersi pe profit. Bine, nu știu în această clipă cât profit a raportat și cum se mula acesta pe indicatorii bursieri, care era PER-ul. Cert este că ultimele evoluții ne dovedesc că investitorii au mai multă încredere în companiile de internet care au ceva concret de oferit, decât în cele numite generic „social media” - rețele sociale. Fiind singura rețea socială cotată la bursă, Linkedin este, vrând-nevrând, și etalonul tuturor celorlalte rețele sociale.

Până acum, marile companii de „social media” s-au dezvoltat exclusiv cu fonduri private. Unele, cum ar fi Twitter, încă înghit bani cu nemiluita fără a fi în stare să producă nici cel mai mic cent profit. Sincer să fiu, nici nu e de mirare. Am fost întotdeauna de părere că Twitter e o unealtă complet stupidă. Poate ar putea fi valorificat punându-i pe narcisiștii care-și expun chiloții acolo să plătească o taxă modică, ceva de genul 3USD / lună, ca să poată posta în continuare. Însă nu văd cum ar putea panarama asta de Twitter să ajungă la fel de faimos și de utilizat precum Google, Yahoo! sau Amazon. Pentru 99% din populația planetei e inutil (nu luați în seamă zvonurile cu organizarea revoluțiilor arabe pe Twitter - sunt propagandă).

Foarte multe companii de „social media” deja au dat chix cu glorie. Ultima care îmi vine în cap e Sprouter.com, care se dorea a fi „un Twitter pentru start-up-uri”. Adică, altfel zis, o mică labă tristă pentru start-up-uri. Sigur, se pot discuta câte și mai câte, de ce a dat chix Sprouter, dar adevărul e unul singur: pentru că spre deosebire de fondatorii Twitter sau Facebook, tipa care deținea Sprouter nu a avut norocul să găsească niște „venture funds” pe care să le jumulească de bani.

Facebook este un alt exemplu interesant. Știm, la ora actuală, că în spatele evaluărilor absolut fantasmagorice ale valorii de piață a Facebook se află Goldman Sachs, care deține o bună parte din acțiuni. Am mai scris pe tema asta, în ton cu alți comentatori, împreună cu care remarcam absurdul valorii de piață stabilite artificial pe baza unor tranzacții private de-a dreptul năucitoare, în răspăr evident cu realitatea. De fapt, Goldman Sachs a pregătit cu minuțiozitate eventuala listare a Facebook: au creat un buzz imens în ultimii 2 ani și l-au învățat pe Zuckerberg să dea din el cifre din ce în ce mai optimiste. Fără îndoială, veniturile Facebook au crescut în ultimii 2-3 ani, deoarece a crescut numărul utilizatorilor, au dat drumul la platforma de advertising etc. Dar de aici până la a face din Facebook the next big thing după Google mai e cale lungă. Însă, cu piețele optimiste și cu investitori mai puțin dispuși să se uite la fundamente, dar mai dispuși să dea curs lăcomiei, Goldman Sachs nu ar fi avut nici o problemă la anul să plaseze acțiunile Facebook pe piața de capital. De ce la anul (în 2012)? Pentru că 2011 va fi, probabil, un an bun pentru Facebook - atât cât poate fi de „bun” un an la Facebook, ținând cont că de fapt compania trăiește pe datorie, o datorie acumulată la diverșii finanțatori din ultimii 4 ani, fără de care nu ar fi putut ajunge atât de sus. Însă finanțatorii (printre care și Goldman Sachs) sperau să rezolve totul cu o listare la bursă, unde să-și transforme acțiunile în cash și să ia și un profit frumușel - că doar vindeau cea mai mare rețea socială din istorie! - în timp ce cartoful fierbinte se va face piureu și se va disipa în buzunarele lacome a zeci de mii de mici investitori.

Vești proaste, așadar, pentru sforarii de la Goldman Sachs și pentru toți speculanții care au alimentat bula social media: bula social media e pe cale să se spargă mai repede decât era prevăzut. Probabil pe Facebook se pot lua ceva bani, pentru că Facebook măcar are niște încasări concrete din advertising, plus că are o bază de date ce poate fi vândută pe sub mână diverselor guverne interesate. Dar în nici un caz nu se vor lua zecile, sutele de miliarde de dolari la care visau investitorii. Pe un site ca Twitter, în schimb, nu văd ce sau cine l-ar putea salva dacă nu găsește rapid o modalitate de a produce naibii niște venituri decente. Linkedin au fost cei mai deștepți, pentru că au apucat să se listeze la bursă. De acum, cartoful fierbinte e la cei care caută cu disperare să vândă.

Care va fi viitorul Aldis?

2011-08-07T21:04:00.002+03:00

Capitalismul românesc se deosebește fundamental de capitalismul occidental prin felul în care e structurată proprietatea asupra companiilor private. Dacă în Occident majoritatea companiilor sunt create la început, ca și la noi, de un singur investitor (sau o familie, sau un grup restrâns de prieteni) evoluția naturală face ca, pe măsură ce compania se dezvoltă, acționariatul companiei să se diversifice. Companiile semnificative ajung chiar să fie cotate la bursă, unde o parte semnificativă a acțiunilor ajung în mâinile a mii sau zeci de mii de investitori. În felul acesta compania încetează să mai fie dependentă de personalitatea fondatorului (sau a fondatorilor) și, indiferent ce se va întâmpla cu aceștia, va supraviețui bine mersi.

În România lucrurile stau exact pe dos. Nu doar că fondatorii unor afaceri de succes nu se gândesc să lărgească acționariatul prin cooptarea unor persoane de încredere, dar nici când afacerile devin colosale (la scara României, firește) nu se gândesc să le listeze la Bursă, sau să mai diversifice structura acționariatului, măcar pentru a răspândi riscurile și a avea siguranța că afacerea le va supraviețui. Afacerile proprii, de fapt, sunt niște mici feude, iar majoritatea capitaliștilor români se comportă ca niște mici feudali. Deciziile, chiar și cele minore, sunt complet centralizate.

Conform datelor disponibile pe Ministerul Finanțelor, producătorul de carne și mezeluri Aldis din Călărași a avut în 2009 o cifră de afaceri de peste 292 milioane lei (aproximativ 70 milioane euro) și un profit net de 2,7 milioane lei (0,65 milioane euro). Asta, într-un an prost, de criză! Pentru că în 2008 rulase 337 milioane lei (aprox. 91 milioane euro) cu un profit net de 7 milioane lei (aprox. 1,8 milioane euro). După părerea mea Aldis ar fi trebuit să fie de multă vreme listat la bursă, depășind de ani buni faza de „afacere de familie”.

Astăzi, breaking news, fondatorul Aldis a decedat. Brusc. Ceea ce înseamnă că mâine dimineață, când vor veni la lucru, 1250 de oameni se vor trezi că nu mai au patron. Într-o companie normală, n-ar fi nici o problemă, să zicem că domnul CEO a căzut cu avionul, ok, condoleanțe, e acolo un consiliu de administrație care să-l suplinească, se va alege imediat un nou CEO și compania nici nu va resimți pierderea. Dar în cazul Aldis lucrurile sunt mult mai complicate. În condițiile în care soția fondatorului e în spital și, probabil, incapabilă să exercite orice funcție executivă, Capital zice că de afacere se vor ocupa fiica fondatorului și cu ginerele. Probabil se vor ocupa informal, deoarece legal e un pic mai dificil. Trebuie făcută o succesiune, trebuie făcute niște acte, nu e așa de simplu.

Apoi, anumite lucruri trădează un haos organizațional care numai într-o firmă din România, condusă autocratic, ar putea exista. Un singur exemplu: în anul de grație 2011, Aldis, companie cu 70 de milioane de euro cifră de afaceri, e de negăsit pe internet. Deși sunt înregistrate, domeniile Aldis.ro și Aldissrl.ro nu sunt active! Rușinos, jenant și lipsit de considerație față de consumatori, care poate ar vrea să se informeze mai mult despre produsele companiei înainte de a le achiziționa.

Ce se va întâmpla cu Aldis după decesul fondatorului? Adevărul e că... nu știm. Există doar două posibilități, afacerea să continue pe aceeași linie autocratică, sau să se deschidă și către alți acționari și, de ce nu, să se listeze la Bursă. Cert este că pentru companie e o criză majoră, care putea fi ușor evitată dacă se renunța din timp la stilul autocratic de management. Iar păstrarea stilului autocratic va duce cât de curând la pierderi și în cele din urmă la concedieri, pentru că stilul autocratic se potrivea cu personalitatea și se mula pe relațiile fondatorului, dar nu e obligatoriu să se potrivească sau să se muleze pe relațiile fiicei. În schimb, deschiderea acționariatului, deși nu se poate face peste noapte, va trece compania peste perioada grea, va salva joburile și probabil va aduce și oameni care înțeleg anumite lucruri (de exemplu, de ce e bine să ai un website).

Și o mică învățătură pentru statul român: poate ar fi bine ca de la o cifră de afaceri încolo, companiile private să fie obligate să listeze la Bursă un procent anume de acțiuni, tocmai pentru a se evita o eventuală dramă care va pica pe 1250 de oameni, pe un oraș, pe un județ. Nu de alta, dar când moare fondatorul autocrat al unei firme cu 5 angajați, e una, dar când moare fondatorul autocrat al unei firme care ține economia unui județ și așa vai de capul lui... parcă nu mai e același lucru!

Curioasa renaștere a aristotelismului de după Breivik

2011-07-31T17:53:00.001+03:00

Fără îndoială, de vreme ce ideile pe care le susțineau le-au fost infirmate așa de violent (sau, dimpotrivă, confirmate, dar într-un mod nefast...) de un dezaxat ca Breivik, e de înțeles de ce mulți apologeți autohtoni ai anti-marxismuluicultural (orice va fi însemnând prostia asta) au resimțit oroarea din urmă cu o săptămână de la Oslo ca pe lovitură în moalele capului. Și se pare că lovitura le-a cauzat așa de mult, încât gândirea lor logică s-a frânt și a regresat la nivelul... Evului Mediu, în plin aristotelism.

Ce vreau să spun cu asta?

Gândirea științifică modernă are la bază câteva principii, printre care se află, la loc de cinste, principiul cauzalității: întotdeauna o anumită cauză va avea un anumit efect. Acest principiu de bază în cercetarea științifică a fost pus sub semnul întrebării abia recent, în ultimii 50-60 de ani, și numai în arii științifice precum fizica cuantică sau astrofizica. În general însă, pe planeta Pământ, adică în viața de zi cu zi, principiul cauzalității încă e, neclintit, la putere. Dacă ciocnim o mașină de un copac, sigur o vom îndoi. Dacă dăm foc unei fâșii de magneziu, sigur va izbucni o flacără orbitoare. Dacă băgăm un pahar cu apă la congelator, apa se va transforma negreșit în gheață. Și tot așa. Aceeași cauză are mereu același efect. De aici decurge capacitatea de predicție a științei și, cu consecințele de rigoare, capacitatea umană de a beneficia de ceea ce îi oferă știința.

Conform principiului cauzalității, dacă o ideologie ar fi propovăduit ura necondiționată față de o altă ideologie, sau față de o religie, sau față de un grup de oameni, sigur s-ar fi ajuns la ceva nasol. Așa a fost întotdeauna în ultimele secole, și nu ar fi avut de ce să fie altfel acum. Începând cu iacobinii francezi și terminând cu ideologia lui Pol Pot. Câtă vreme cineva susține că celălalt este demn de dispreț, prost, idiot, consecința ultimă a acestei atitudini va fi, în cele din urmă, tentativa de suprimare a celuilalt. Nu există cale de întors, există doar diferențe de execuție: închiderea în lagăre, arderea pe rug etc.

Breivik este un rezultat perfect logic al ideologiei urii care amestecă la grămadă și pe nemestecate marxismul, islamismul, ecologismul, multiculturalismul și nu numai. Ceea ce e cu adevărat șocant la cazul Breivik e amploarea atentatului, nu atentatul în sine. Atentatul se înscrie perfect într-o logică a urii. Nu îi puteai cere lui Breivik să-i bălăcărească pe „marxiștii culturali” și apoi să se ducă să-i pupe pe tinerii de pe insula Utoya.

Relația cauzală între o ideologie a urii și un atentat sângeros și inutil e mai mult decât clară pentru orice om de bun simț. În locul tuturor celor de bună credință care au susținut sau încă mai susțin aberațiile ce l-au făcut posibil pe Breivik, eu personal aș fi căutat să văd care sunt problemele ideologiei mele, și să le corectez. La mine pe stradă, de exemplu (undeva în București), e un arăbete, Omar, care are de cel puțin 10 ani un mic aprozar. Omul e însurat cu o româncă de-a noastră și aprozarul lui rezistă chit că pe stradă mai avem un Mega Image și un Mic.ro. Chestie care spune multe despre cât îl apreciază oamenii din cartier pe arab. Atunci, când zicem că „toți musulmanii ie răi”, ar trebui să-i pun o bombă sub cur și lui Omar ca să ne simțim răcoriți la creier? Nu cumva e ceva în neregulă cu felul în care îi percepem pe musulmani? Nu cumva problema nu e cu musulmanii în general ci exclusiv cu islamiștii extremiști? Păi atunci, hai să mergem la cauzele extremismului, să vedem ce îl face posibil, ce îl perpetuează. Să vedem de ce unii musulmani se pot integra bine mersi, și de ce alții promovează sharia. Trebuie să existe o explicație.

Ori, constatăm cu stupefacție că în loc să analizeze lucid situația post-Breivik și să-și reformeze pozițiile în așa fel încât să excludă pe viitor orice posibilă simpatie față de terorism, o mulțime de ideologi apropiați de dreapta reacționară preferă mai degrabă să coboare gândirea științifică și argumentația la nivel de ev mediu decât să spună răspicat: „Am luat-o pe un drum greșit. Am remarcat o problemă, extremismul islamic, dar nu am fost pregătiți să o rezolvăm cum trebuie.” Și ajungem astfel la curioasa renaștere a aristotelismului de care e vorba în titlul acestui articol.

Problema cauzalității la Aristotel e mult mai „subtilă” decât în știința modernă. Pentru Aristotel există 4 tipuri de cauze:

- cauza materială: adică materia care alcătuiește un obiect. De exemplu, cauza materială a unui scaun este lemnul (scaunul nu ar putea exista dacă nu ar exista mai întâi lemnul).
- cauza formală: adică forma obiectului (dacă nu ar exista forma de scaun, nici scaunul nu ar exista, pentru că nu ar fi scaun).
- cauza eficientă: adică ceea ce face posibil ca obiectul să fie așa și nu altfel. De exemplu, la un scaun cauza eficientă e meșteșugul tâmplarului. Fără acest meșteșug, scaunul nu ar putea exista.
- cauza finală: adică scopul pentru care există un obiect. De exemplu, cauza finală a scaunului poate fi oboseala. Dacă omul nu e obosit, nu are nevoie de scaun.

Iată de ce o serie întreagă de explicații și comentarii pe care am avut prilejul să le citesc în ultima săptămână vizavi de atentatul lui Breivik par desprinse, parcă, halucinant, dintr-o dezbatere scolastică medievală. Bunăoară, tot ceea ce Mircea Mihăieș [1] a înțeles din atentantul de la Oslo e că în urma acestui atentat ideile „corect politice”, care chipurile ar domina politica europeană de azi, vor avea un motiv de a pune „un stigmat” pe toți cei care mai cred în valorile creștine. Iată, așadar, cauza finală a atentatului, în cazul în care vă întrebați care e aceasta: stigmatizarea bunilor creștini! Pentru Dragoș Paul Aligică [2] da, ceea ce s-a întâmplat la Oslo este un „incident regretabil”, dar el se datorează deceniilor întregi în care elita occidentală a încurajat politici de imigrare care „subminează” identitatea națională a atâtor popoare. Iată, așadar, cauza eficientă a atentatului: insistența politicienilor occidentali pe ideile multiculturaliste! De aceeași părere e și senatorul Urban, pentru care vinovați de atentatul lui Breivik sunt politicienii care au „disprețuit și ignorat” poporul [3]. Pentru Bogdan Glăvan [4], comentator libertarian care din când în când are articole bune pe Standard.ro, dar de multe ori are și unele incredibil de proaste, terorismul ca armă politică trebuie urmărit până la cei care i-au dat naștere. Și cine altcineva, dacă nu Saint-Just în timpul Revoluției Franceze? Saint-Just care era, firește, de stânga. Iată așadar că avem și cauza formală a atentatului lui Breivik, adică forma atentatului, și pe ea scrie mare, cu litere sclipitoare, „S-T-Â-N-G-A”. Păcat că Glăvan e prea ignorant ca să aibă habar, bunăoară, de faptul că terorismul ca armă politică e mult mai vechi decât crede el și se datorează facțiunii optimates din Roma antică, adică nobilimea privilegiată, care începând cu Tiberius Gracchus (asasinat în 123 î. Ch.) și-a ucis frecvent adversarii și chiar și pe suporterii acestora. Ultimul de pe listă fiind, cu voia dumneavoastră, Iulius Cezar în anul 44 î.Ch. Oricum, nu că ar avea vreo relevanță aceste amănunte. De apariția lui Breivik nu sunt vinovați nici Cicero, nici Pol Pot, nici Stalin, nici Saint-Just. Breivik trebuie analizat strict în contextul actual.

Decât să-și pună niște întrebări sincere despre felul în care s-ar putea evita pe viitor asocierea cu derapaje precum cel al lui Breivik, mulți preferă mai degrabă să scoată de la naftalină practici discursive de tip medieval, în care principiul simplu și modern al cauzalității este înlocuit cu orice altceva ar putea evita o discuție sinceră despre cele întâmplate acolo. Refuzând astfel să-și asume responsabilitatea aderării la un curent de idei ce a dat naștere unui atentator xenofob, și refuzând să-și revizuiască sincer modul de a pune anumite probleme (care în sinea lor pot fi absolut legitime!), ei devin deja simpatizanții viitorului Breivik.

--
[1] v. articolul Conspirație în pădurea norvegiană din EVZ
[2] v. articolul Despre Oslo, incorect politic în 22
[3] v. celebra însemnare de pe blog intitulată Nu Breivik a comis atentatul ci actualii lideri care conduc în UE!!
[4] v. articolul Iulie negru (1789, 2011) pe Standard.ro

Șoc și groază: doar 4 pași ca să ajungi de la Traian Băsescu la Anders Behring Breivik

2011-07-25T23:56:00.034+03:00

Dacă sâmbătă dimineața se bănuia doar că Anders Behring Breivik e autorul carnagiului dement de la Oslo, astăzi lucrurile sunt mult mai clare.

Cu acest prilej, se poate remarca o treabă extrem de interesantă, ca să nu zic altfel. Cineva spunea că între doi oameni aflați în același timp în două colțuri diferite ale planetei se poate găsi o legătură de simpatie în cel mult 7 pași. Ei bine, între președintele nostru, Traian Băsescu, și acest Anders Behring Breivik, sunt suficienți ... doar 4 pași.

Pasul 1. De la Traian Băsescu la Vladimir Tismăneanu. Domnul Băsescu are câțiva intelectuali preferați (nu numai pe Cărtărăscu, a cărui carte o citește încontinuu de câțiva ani încoace), dar dintre ei se remarcă unul anume, „cu Manole zece, care-i și întrece”. Acesta e venerabilul domn Vladimir Tismăneanu, cunoscutul politolog și istoric al comunismului. Tismăneanu face parte dintre intelectualii de vârf ai regimului: a fost președintele comisiei care a scris raportul de condamnare a comunismului [1] iar raportul final îi poartă informal numele. Acum este președintele comisiei științifice de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) [2]. Nu vă speriați de denumirea lungă. A rezultat prin comasarea a două institute mai mici, prilej cu care de la unul din aceste institute a fost dat afară fostul președinte al comisiei științifice, istoricul Marius Oprea. Acest IICCMER este, așadar, un institut public, plătit din buzunarele noastre. Momentan misiunea acestui institut e destul de neclară, și eu personal nu înțeleg ce face așa de important, încât nu se putea face cu bani privați, dacă era cineva interesat; dar se pare că se lucrează din greu la realizarea unui muzeu al comunismului din România. Tismăneanu este așa de apreciat de Băsescu, încât a primit recent și o decorație: Ordinul Național pentru Merit în Grad de Mare Ofițer, pentru merite în promovarea democrației în România. Dintre „intelectualii lui Băsescu” cred că numai Patapievici se mai bucură de o asemenea distincție.

Pasul 2. De la Tismăneanu la În Linie Dreaptă. Domnul Tismăneanu citește mult. Printre lecturile dumnealui se numără și unele bloguri. De unele bloguri se simte așa de atașat, încât le recomandă public. Iată ce scria dumnealui pe 1 aprilie, fără să facă vreo păcăleală, într-un text publicat pe Contributors.ro [3]:

„Recomand, de asemenea, articolele și discuțiile de pe blogul În linie dreapta...”

Și pentru ca recomandarea să fie și mai temeinică, blogul InLinieDreapta.net se bucură și de un binemeritat link din blogroll de pe blogul personal al profesorului, tismaneanu.wordpress.com [4].

Pasul 3. De la În Linie Dreaptă la ideologia extremistă. În Linie Dreaptă, blogul atât de drag intelectualului decorat de Băsescu, este un blog conservator-extremist (hai să-i zicem „reacționar”, ca să nu-i jignim pe conservatorii moderați, deloc puțini) tipic. În general nu știm cine îl scrie, pentru că majoritatea autorilor semnează anonim, dar e interesant să-i trecem în revistă temele majore:

- Retorica virulent anti-stângistă. Pentru autorii de la În Linie Dreaptă nazismul și comunismul sunt tot aia. Mai mult, fascismul mussolinian și nazismul sunt ideologii de inspirație socialistă. Oricine e de stânga e obligatoriu comunist, și nu orice fel de comunist, ci d-ăla de rit bolșevico-leninist, adică gulagofil și stalinist. Comentariile abundă și ele în insulte extremiste. E doar o problemă de timp până când un partid de centru-stânga ajuns la putere va ridica lagăre în care să bage toată populația. Dacă treaba asta nu se întâmplă în realitate, se datorează numai faptului că există conservatori vigilenți care veghează la bunul mers al lucrurilor. Dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe [5].

- Retorica virulent anti-islamică. Ctitind În Linie Dreaptă afli că Islamul e o religie intrinsec violentă, primitivă și care are un singur scop în viață: să îi jupoaie de vii pe europeni, pe americani și pe israelieni. Europa este în pragul colapsului, pentru că a permis imigrarea atâtor musulmani. Musulmanii nu fac decât necazuri: fură, bat și violează (a, și din când în când pun bombe). Copiii musulmanilor europeni nu își doresc decât să fie bombe umane când vor fi mari. Femeile musulmane din Europa sunt supuse în masă mutilării genitale, soartă care le va aștepta și pe europence după ce musulmanii vor pune mâna pe putere. Burqa?... o vezi la tot pasul. Ceea ce se întâmplă acum în Franța și Belgia, unde a fost interzisă, sunt doar replieri strategice ale marxisto-islamiștilor, pentru adormirea vigilenței sănătoase a conservatorilor. Că tot vorbim de marxisto-islamiști: termenul nu se referă, așa cum ați crede, la marxiști din țările arabe, ci la marxiștii europeni (adică orice e mai la stânga de centru-dreapta) care au pactizat și împart aceeași ideologie cu extremiștii islamiști. Dovada pactului? S-a văzut în demonstrațiile „indignaților” din Londra, din primăvara asta, când la manifestații s-au auzit cu claritate răcnete de „Allah Akbar” [6].

- Retorica virulent anti-multiculturalism. Multiculturalismul este principalul vinovat pentru infiltrarea musulmanilor în Europa. Multiculturalismul este, de fapt, o altă față a marxismului, care a eșuat politic și și-a găsit salvarea în multiculturalism. În realitate valorile europene sunt universale, dar sunt subminate de nenorociții de marxiști deghizați în islamisto-multiculturaliști care, dacă n-au putut să dărâme Europa pe cale revoluționară, iată că o fac subversiv în zilele noastre. Hoardele de africani și de arabi sunt „importate” cu bună știință în Europa de oligarhia marxistă, care și-a fixat un plan clar de transformare a Europei din monocultură, în multicultură. Un individ care semnează Bogdan Calehari, și comentează și pe articolele colegilor, deține soluția-minune pentru rezolvarea imigrației cu bărci: „Aruncați femeile peste bord! Astfel este menținută flotabilitatea bărcilor care fac curse regulate între coastele Africii și țărmurile Italiei.” [7]. Desigur, asemenea panseuri nu îl împiedică pe profesorul Tismăneanu să-și exprime admirația față de acest domn, pe ale cărui „excelente” articole comentează cu plăcere. [8]

- Retorica pro-Israel și anti-palestinieni. Cred că retorica pro-Israel este cea mai curioasă trăsătură a celor de la În Linie Dreaptă. În mod normal te-ai gândi că niște extremiști de dreapta ar trebui să fie antisemiți. Dimpotrivă. Băieții ăștia nu pierd nici un prilej să ridice în slăvi Israelul și să-i boscorodească pe palestinieni, care n-ar avea decât o singură pasiune în viață: să se înroleze în Hamas și să dea cu bombe. La o privire mai atentă îți dai seama însă că nu e nimic incoerent în atitudinea lor: retorica statului evreu e susținută cu toate forțele pentru că statul evreu e văzut ca un soi de avangardă a luptei împotriva musulmanilor.

- Afilierea deschisă la grupurile politice ale dreptei extremiste. Pe În Linie Dreaptă sunt nu mai puțin de 114 articole care îl ridică în slăvi pe Geert Wilders, un politician olandez extremist care s-a făcut remarcat în ultimii ani prin retorica anti-islam, sintetizată în formula: „Eu nu îi urăsc pe musulmani, eu urăsc Islamul.” Pentru a fi mai convingător, Wilders s-a dat cu peroxid în cap și a devenit blond platinat, ca Marilyn Monroe. Arată, astfel, ca un adevărat arian. Evident, pentru ca nimeni să nu-și dea seama că e un extremist de 2 lei, Wilders e un fanatic pro-Israel și e de părere că palestinienii au deja o țară: Regatul Hașemit al Iordaniei, care ar trebui să se numească Palestina. În felul ăsta, crede el, s-ar împăca și capra, și varza: palestinienii ar avea o țară (de fapt, deja o au) iar Israelul ar rămâne cu teritoriile revendicate acum de poporul palestinian. Dar nu doar Geert Wilders, ci și danezul Morten Messerschmidt (Partidul Poporului Danez) [9] este admirat pentru exprimarea simpatiilor sale pro-Israel și anti-palestinieni.

- Etc. Cine are răbdare, poate găsi și singur idei... „interesante”.

Pasul 4. De la ideologia extremistă la Anders Behring Breivik. Cum gândea Breivik, deja știm. În cele câteva zile care au trecut de la atentate, a apărut un număr impresionant de materiale, inclusiv un manifest scris care, prin dimensiunile sale (1500 de pagini), pur și simplu umilește manifestul unui alt terorist ciudat obsedat nefast de multiculturalism și de stânga, Unabomber (Ted Kaczynski). Nu are rost să mai intru în amănunte, deoarece ideile lui Breivik sunt la ora actuală expuse in extenso în presă. Tipul are fix aceleași marote ca și băieții de la În Linie Dreaptă, cu care împarte, evident, aceeași filiație ideologică:

Anti-marxist visceral, deși comunismul bolșevic a fost învins în 1989, în occident partidele post-comuniste nu mai fac mai mult de 5-6%, iar marxismul non-comunist s-a transformat de zeci de ani în social-democrație.
Anti-multiculturalism, deși multiculturalismul a fost și este în strânsă legătură cu acțiunile plutocrației occidentale, care avea nevoie de brațe ieftine de muncă din Africa și din Orientul Apropiat, care, pe de o parte, să facă muncile umile pe bani puțini, și pe de altă parte să pună sub presiune pretențiile muncitorilor autohtoni. Adevăratul marxism nu a promovat niciodată altceva decât lupta de clasă internațională, pentru că, așa cum remarcase Karl Marx încă din 1848 în Manifestul Partidului Comunist și așa cum demonstrase în 1871 în cărticica sa Războiul civil din Franța, interesele proletarilor trebuie să fie internaționale pentru că plutocrația însăși este organizată la nivel internațional, dincolo de interesele fiecărei națiuni. [10]
Anti-islamist, deși musulmanii nu de bine ce o duc la ei acasă emigrează în Europa, ci tocmai pentru că sunt ținuți în sărăcie și mizerie de clasa de compradores autohtoni în cârdășie cu plutocrația occidentală (în special plutocrații din domeniul petrolului).
Pro-Israel (statul evreu fiind văzut ca o redută împotriva islamizării), deși Israelul are propriile bube în războiul din zonă și nu e deloc în măsură să arunce primul cu piatra.
Admirație fără limite față de politicienii care își dau cu peroxid în cap ca să pară arieni.
Etc. [11]

Oare ce-ar mai fi de zis? Vorba celebrului polițai Șoric: „Case closed”.

Concluzie. Să recapitulăm: Traian Băsescu îl numește pe Vladimir Tismăneanu în posturi-cheie ale administrației ideologice a regimului. Vladimir Tismăneanu este un simpatizant al blogului InLinieDreapta.net, pe care îl recomandă public și pe care mai comite și comentarii din când în când. Blogul InLinieDreapta.net băltește de idei care au dus la masacrul de la Oslo, comis de Anders Behring Breivik. Era o vorbă din bătrâni: „Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești.” O mai fi de actualitate?

UPDATE. Încep să cadă măștile! Propagandiștii conservatori reacționari, cei care au răspândit atâția ani valurile de ură ce au făcut posibil atentatul de la Oslo, încep să ia poziție față de ceea ce s-a întâmplat acolo și, evident, dau cu mucii în fasole. Glenn Beck i-a comparat pe tinerii de pe insula Utoya cu „tineretul hitlerist” (vezi în Telegraph). Încă o dovadă că Anders Breivik este rezultatul logic al ideologiei propagate de alde Glenn Beck.

Tot ce sper acum e ca Breivik să nu fie făcut scăpat pe motive de nebunie. E posibil să fie ușor schizofrenic, cum e și Ted Kaczynski, dar asta nu înseamnă că nu avea discernământ. Timothy McVeigh, Anders Breivik - mă tem că domnii conservatori reacționari trebuie să-și asume niște responsabilități, nu mai pot sta cu capul în nisip făcându-se că ei nu au zis aia, nu au făcut ailaltă...

--

Note (nu dau peste tot linkuri directe pentru că nu toate materialele merită să se bucure de link juice)
[1] vezi comunicatul de presă de 5 aprilie 2006 de pe site-ul președinției, http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=7337
[2] website și alte informații: www.crimelecomunismului.ro
[3] vezi http://www.contributors.ro/global-europa/ratio-vivendi-si-ratio-moriendi-din-nou-despre-mitul-politic-anti-american/
[4] vezi în blogroll, dreapta jos :)
[5] pentru o „documentație” completă a se vedea pe situl respectiv secțiunea Cărticica progresistului
[6] retorica în toată splendoarea ei pe secțiunea Religia Păcii
[7] comentariu la articolul Multiculturalism turbo
[8] vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/17/dictatorul-basescu/ și linkul din articol
[9] vezi http://inliniedreapta.net/exemplul-danez/
[10] și, aș adăuga, dincolo de interesele particulare ale fiecărui grup oprimat (femeile, imigrații, micii antreprenori etc.)
[11] de exemplu, obsesia natalității europene, pe care o exhibă cei de la În Linie Dreaptă (vezi, de exemplu, articolul: http://inliniedreapta.net/cealalta-bomba-islamica/) și de care e obsedat și Anders Breivik. E interesant de remarcat că omul prefera să reguleze prostituate în loc să-și întemeieze o familie și să facă el copiii pe care nu-i nășteau alții!

Atentatele din Norvegia, opera unui Timothy McVeigh local

2011-07-23T09:15:00.001+03:00

Câțiva retarzi, inclusiv din România, s-au grăbit ieri să anunțe, fără nici un temei, că atentatele din Norvegia sunt opera unor islamiști și că ar face parte dintr-un „război islamic”. Din păcate pentru ei, se pare că autorul este un norvegian get-beget de 32 de ani, blond-blondissim ca spicul grâului, 1.90 înălțime, mare iubitor de John Stuart Mill, autodeclarat naționalist și admirator al lui Max Manus (un foarte respectabil erou al rezistenței norvegiene din cel de-al doilea război mondial) și, pe deasupra... francmason! Cel puțin așa rezultă din descrierea pe care i-o face atentatorului mass-media norvegiană (articolul se poate traduce cu Google Translate).

E interesant că și în cazul atentatului din Oklahoma mass-media și cu sclavii ei s-au grăbit încă din primele ore să caute vinovații printre islamiști, modul de gândire fiindu-le pre-conceput de filtrele strâmbe ale ideologiei conservatoare pe care o exhibă în cele mai diverse prilejuri. Mai mult, au incitat populația la ură împotriva musulmanilor, deși toate organizațiile legitime ale musulmanilor din America se grăbiseră să condamne atentatul. Iată ce scria Los Angeles Times la acea dată:

„Amid angry calls by President Clinton for the "swift, certain and severe" punishment of the perpetrators of the Oklahoma City bombing-and speculation as to who might be responsible-Muslim leaders braced themselves Wednesday for a flare-up of anti-Islamic sentiment.

Only hours after the deadliest terrorist attack on U.S. soil, the Muslim Public Affairs Council in Los Angeles reported receiving a telephoned threat vowing retribution, even as the council joined other Islamic groups in denouncing terrorism.”

Iată ce declara imediat după atentat și Robert Heibel, fost director FBI la departamentul antitero, citat în San Diego Union din aceeași zi, 19 aprilie 1995:

„Robert Heibel, the former FBI deputy director of counterterrorism who now directs the research intelligence program at Mercyhurst College in Erie, Pa., said he suspected Islamic terrorists.”

Febra anti-musulmană îi cuprinsese și pe englezi, după cum ne informa Boston Globe:

„Meanwhile, a Jordanian-American, identified as Ahmad Abrahim, was detained in London while trying to travel from Chicago to Amman, Jordan. Publicly, authorities called the man a possible witness wanted for questioning. Privately, they confirmed that bomb-related equipment was discovered in his luggage; he was sent back to the United States for questioning and arrived in Washington late last night. Local law enforcement officials said Abrahim has a residence in Oklahoma City and flew to Chicago from here after the bombing.”

Mărturiile despre starea de spirit generată de atentatul din Oklahoma sunt nenumărate și sunt disponibile online pe Google News Archive.

Șocul americanilor a fost imens atunci când au aflat că autorul celui mai mare atentat terorist de pe teritoriul Statelor Unite (titlu de „glorie” ce avea să fie depășit abia de mega-atentatele de la 11 septembrie 2001) era un american nativ, Timothy McVeigh, 26 de ani, fost combatant în Irak, cu scăfârlia băltind de idei politice conservatoare (astăzi ar fi fost un demn votant al Tea Party) și anti-federale. Tim McVeigh a fost condamnat la moarte și executat pe 11 iunie 2001, fără să mai apuce, așadar, să-și vadă gloria... făcută țăndări.

Norvegianul nostru, pe numele său Anders Behring Breivik, pare a fi un simplu Timothy McVeigh european. Până acum, cazul împarte destule similitudini cu cel din 1995. Ceea ce e destul de rușinos pentru cei care s-au grăbit să-și exhibe ura și obsesiile psihanalizabile împotriva anumitor ideologii și religii. Nu am nimic împotriva condamnării ferme a adevăraților teroriști islamici, dar sunt împotriva condamnării nediscriminate și a răspândirii orbești a urii împotriva anumitor națiuni, religii și ideologii. Cum Anders Breivik, după profilul creionat de mass-media, pare a fi un hater conservator tipic, ancheta va dezvălui mai mult ca sigur că ura patologic social-democrația norvegiană, guvernul, instituțiile statului, taxele prea ridicate, Uniunea Europeană etc. etc. etc. Adică tot tacâmul neocon. Chiar și așa, nu cred că mediile conservatoare care s-au grăbit să guițe revoluția anti-musulmană și anti-socialistă, vor afișa vreo umbră de rușine pe obrazul lor gros, porcesc.

Un sondaj de cascadorii râsului

2011-07-12T22:18:00.008+03:00

Oficiosul PD-L publică azi rezultatele unui așa-zis sondaj de opinie care arată că băieții ăștia nici măcar să mintă nu mai știu. Iată cum sună, conform acestui sondaj, preferințele electorale ale românilor:

49,50% USL
22,50% PD-L
7,80% UNPR
5,70% UDMR
5,20% inexistentul Partid al Poporului otevist (care nu înțeleg de ce e băgat în sondaje)
4,60% PRM

Senzațional, doamnelor și doamnelor, după cum ar spune liderul autonumit al Partidului Poporului Otevist: după o guvernare mai proastă chiar și decât cele mai proaste glume, Puterea are ... aproape același scor ca în momentul în care a câștigat alegerile! Adică nu mai puțin de 30,30% (în 2008 au ajuns la putere cu puțin peste 36%, dar de fapt au furat câteva procente, pentru că rezultatul lor real a fost în jur de 33%).

Binecunoscutul fenomen de erodare la guvernare, care e prezent în toate democrațiile, se pare că nu îi atinge și pe PD-L-iști. Îmi aduc aminte de un sondaj de opinie pe care îl citisem prin mai 1990 (înainte de alegeri) în ziarul Viitorul: 70% urmau să voteze cu PNL, vreo 20% cu PNȚ-cd și 10% cu FSN. Sondajul avea o mică mare problemă, fusese făcut aproape de Piața Universității, cu trecătorii care treceau prin fața sediului PNL :).

Păi să tot guvernezi în felul ăsta. La fel făcea și Ceaușescu, băga țara în gard din ce în ce mai tare, dar el rămânea tot la 99,99%.

Numai că partea comică a sondajului nu se sfârșește aici, ci abia acum începe. Deși Puterea e aproape lipsită de eroziune după 3 ani de guvernare, numai 9% din populație crede că ne îndreptăm spre o direcție bună. 69% cred că direcția e greșită și 20% nu apreciază. Cifrele astea sunt suficiente ca să-ți dai seama că sondajul ăsta pute de la distanță a căcat.

Iată, spre exemplu, un sondaj din vara lui 2008: 43% din populație credea că direcția în care merge România e bună, și tot 43% ar fi votat cu partidul de la putere, PNL, și aliatul lor tacit, PSD. Logic! În cele din urmă cele două partide au obținut împreună ceva mai mult, în jur de 50% (alegerile au avut loc la aproape jumătate de an după acest sondaj, timp în care PNL a dat la greu pomeni electorale în timp ce Geoană promitea de zor 20.000 de euro pentru fiecare român care se întoarce în țară).

Iată și un sondaj din octombrie 2004: 37% dintre români credeau că guvernul face treabă bună și 50% că guvernul nu face treabă bună. Peste 2 luni, la alegeri, PSD-ul - partidul aflat la putere - avea să obțină 37% în timp ce alianța DA și PRM-ul, principalele forțe ale opoziției, aveau să adune împreună în jur de 44%. Logic.

Întotdeauna, la fel de riguros precum unu și cu unu fac întotdeauna doi, sentimentele populației se suprapun peste intențiile de vot. Chestia asta ține de matematica sentimentelor electorale. Ori, tocmai aici e marea frântură logică a sondajului publicat astăzi de oficios, care îl descalifică profesional pe jurnalistul ce l-a preluat (o anume Carmen Vintilă), și descalifică și ziarul (de parcă mai era nevoie). Doar 9% din populație zice că România merge bine, dar, cu toate acestea, nu mai puțin de 30% ar vota cu puterea. Așa ceva e, pur și simplu, senzațional, dacă nu ar fi o aberație - pentru că se încalcă flagrant legile matematicii electorale. Ori e ceva greșit în sondaj, ori e o minciună pe care oficiosul o răspândește cu bună știință.

Cum nu prea cred în ideea greșelii (din simplul motiv că niște sociologi serioși ar fi trebuit să remarce neconcordanța cifrelor înainte de publicarea sondajului, fiind obligați să-și revizuiască metoda de cercetare) rămâne cealaltă ipoteză. Sondajul acesta e o intoxicare grosolană. A început pregătirea terenului pentru Marea Fraudă electorală din 2012!

Şcoala şi mass-media: cine greșește?

2011-07-10T23:15:00.004+03:00

Catastrofa recentă de la bacalaureat a scos la iveală, dacă mai era nevoie, lipsa de modele corect descrise ale copiilor din ziua de azi. Mulţi s-au grăbit să dea vina pe mass-media, care crează modelele ce ajung să-i influenţeze pe copii. Iar aceste modele, cu foarte puţine excepţii, trebuie să admitem că nu sunt câtuşi de puţin pozitive.

Problema e că mass-media nu are nici o vină. Atunci când scrie despre personajele imunde din lumea politicii, a sportului sau a showbizului autohton, mass-media nu face altceva decât să relateze nişte fapte excepţionale. Ştim cu toţii anecdota care defineşte rolul mass-media în societate: un câine care muşcă un om nu e o ştire, dar un om care muşcă un câine, da!

Cam aşa e şi cu modelele din vremurile noastre, care umplu paginile ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor. Să-l luăm pe Gigi Becali: trebuie să recunoaştem că este un personaj de excepţie. Nu întâlneşti la tot pasul un cioban incult care să ajungă multimilionar! Dimpotrivă, 99,99% dintre ciobanii care trăiesc în ţara asta probabil că duc nişte existenţe banale, ca tot românul. Mass-media nu are ce să comunice despre ei. Daniela Crudu... o tânără care am înţeles că a dansat la bară în adolescenţă şi acum a ajuns asistentă la o emisiune TV. Foarte bine, este şi ea un personaj de excepţie. 99,99% din fetele care dansează la bară ajung probabil să se prostitueze şi în cele din urmă să-şi rateze existenţa. Mass-media nu scrie despre ele, pentru că e normal să fie aşa. Anormal e să dansezi la bară și să nu eșuezi (încă). Monica Gabor, fostă Columbeanu? Da, e şi ea un personaj de excepţie. Nu vezi prea des o fată provenind dintr-o familie săracă lipită luată de nevastă de un miliardar. EBA, o tâmpită sadea, ajunsă europarlamentar pe banii şi influenţa tăticului? Da, aşa e. Dar la o singură EBA europarlamentar avem alţi 20 de milioane de români care n-au avut norocul să-l aibă pe Băsescu tată. EBA e tâmpită, dar e o tâmpită de excepţie şi e foarte bine că presa scrie despre ea. Mass media îşi face datoria. Şi îşi face datoria indiferent că vorbeşte despre Piticul Porno, Florin Salam, Eleva Porno, Bianca Drăguşanu şi alte asemenea personaje. Aceste personaje sunt la fel de excepţionale ca şi Lucian Bute (ca să dau un nume mediatizat intens în ultima vreme), care e un model pozitiv pentru toată lumea și care, atunci când e cazul, e la fel de mediatizat ca și scursurile amintite mai sus.

Rolul stabilirii contra-modelelor trebuie să revină familiei şi, mai ales, şcolii. Să presupunem totuși că familia este la fel de bulversată de confuzia valorică emanată din mass-media pe cât de bulversaţi sunt copiii. Până la urmă, părinţii se uită la televiziunile astea româneşti, la care se uită şi copiii lor. N-au altele. Deci e oarecum normal ca şi ei să fie năuci, fiind oarecum normal ca şi mediul familial să fie năucitor. Ceea ce nu mai e normal, e să vedem că după ce au trecut 12 ani prin şcoală, copiii sunt la fel de năuci ca părinţii lor care, fiind crescuţi cu 2 ore de televiziune pe timpul comuniştilor, sunt incapabili să perceapă cu discernământ mesajele mass-mediei de azi. Asta nu mai e normal, şi înseamnă că şcoala românească are o problemă mare, mare de tot.

Pe vremea mea, de exemplu, exista o presiune a învăţării pe care o interiorizai raţional ca urmare a mersului la școală. În fiecare sală de clasă, indiferent că am făcut la Brăila sau la Bucureşti, la generală sau la liceu, era afişat îndemnul acela din Ceauşescu: „Învăţaţi, îmvățați și iar învățați!” În familie, în jurul meu, vedeam că oamenii care au învățat mai mult au munci mai ușoare, de birou, și toată lumea îi respectă, în timp ce oamenii cu mai puțină școală au munci mai grele, solicitante fizic. Profesorii, la rândul lor, deși nu ne învățau niciodată de ce e bine să învățăm, se comportau ca și cum învățătura era o chestie foarte importantă și se asigurau mereu că părinții știu ce note luăm. Trebuia să venim cu lucrările semnate de unul din părinți, trebuia să arătăm carnetul de note semnat de unul din părinți etc. Era clar că învățătura e o treabă tratată serios de oamenii mari. Nu trebuia să fii genial ca să faci o corelație logică între învățătură și reușita în viață. Totul te împingea spre această concluzie și numai tâmpiții tâmpiților, care din păcate existau și pe vremea mea, dar parcă nu în proporțiile de acum, nu înțelegeau acest adevăr elementar: cu cât înveți mai mult, cu atât ai mai multe uși deschise. Și viceversa.

Ori, îi auzim azi pe unii că se revoltă din cauza... mass-mediei. Că, vezi Doamne, mass-media prezintă toate curvele, toți infractorii și toate tâmpitele, și din cauza asta copiii înțeleg că nu mai e nevoie să înveți, că poți reuși în viață și fără să fi învățat. Păi, nu mai suntem pe timpul comunismului, să avem doar 2 ore la televizor. Acum avem sute de ore de programe tv, zilnic. Rolul școlii ar trebui să fie și acela de a decanta mesajele mass-media și a-i învăța pe copii să priceapă adevărul în întregimea lui. Să înțeleagă că mass-media prezintă, în general, excepții: lucruri excepționale și personaje excepționale. Pe vremea mea erau orele de dirigenție, la care se discutau diversele probleme de la clasă. Eu am prins niște vremuri pudice, în care nici măcar nu se pomenea de educație sexuală sau alte chestii de genul ăsta. La dirigenție se vorbeau numai chestii generale legate de disciplina de la clasă, de la orele cutărui profesor etc. Astăzi însă există libertatea de a vorbi despre foarte multe lucruri, inclusiv despre lucruri mature. Am amintit deja de educația sexuală. Păi, dacă se face educație sexuală, tot așa de bine copiilor ar trebui să li se explice că Gigi Becali e de fapt un cioban unic, care nu-i reprezintă câtuși de puțin pe miile de ciobani din România, care sunt infinit mai săraci decât el. Că Daniela Crudu nu reprezintă câtuși de puțin destinul fericit a mii de pițipoance care ajung prostituate pe centură în lipsă de altceva mai bun. Nici Monica Gabor destinul fericit a mii de fete sărace care rămân o viață la coada vacii din cauză că n-au cum să scape de acolo (nu există în toată Europa atâția milionari câte fete și-ar dori să fie Monica Gabor). Nici EBA destinul a mii de fete care nu s-au omorât cu învățătura și care trudesc acum în fel de fel de munci prost plătite. Tot așa de bine ar trebui să li se explice copiilor și cu privire la modelele pozitive, de exemplu că nu toți pot deveni Lucian Bute, pur și simplu pentru că nu există suficiente titluri mondiale câți pumni s-ar putea da pe planetă la un moment dat. Genul acesta de învățături ar trebui să facă parte din curricula de dirigenție, astfel încât copiii să nu mai ia de bun tot ce văd în mass-media, să învețe să perceapă adevărul din mass-media în integralitatea sa și mai ales să știe de ce trebuie să învețe, adică de ce se află la școală: ca să aibă șansa unui viitor mai bun. Să nu ajungă ciobani, prostituate sau rebuturi sociale. De cât înveți, de atât vei avea mai multe șanse în viață.

În condițiile în care majoritatea absolută a absolvenților de liceu au picat cu brio la bacalaureat, principala concluzie care trebuie trasă e că școala românească nu reușește să le transmită elevilor justificarea ideii de învățare. Nu vorbim aici de logaritmi, războaiele mondiale, planuri geometrice, forțe centrifuge, idei filozofice. Vorbim de ceea ce ar trebui să însemne școala, la baza ei. Nu poți învăța materia de treaptă sau de bacalaureat dacă nu ai învățat mai întâi de ce e bine să înveți. Ori, exact această carență dă seama de absurditatea școlii de azi. Închipuiți-vă că Poliția ar putea funcționa fără ca polițiștii să știe legea pe care trebuie să o apere, sau ca spitalele să funcționeze fără ca medicii să creadă că își pot vindeca pacienții. E imposibil. La fel se întâmplă și cu școala românească. Dacă tot s-a conștientizat problema, prioritatea decidenților din educație trebuie să fie de acum încolo regândirea fundamentelor în care e prezentat mesajul educațional în așa fel încât cei pentru care există școala, adică elevii, să înțeleagă clar care sunt beneficiile pe termen lung ale învățăturii, și care sunt riscurile în cazul în care abandonează învățătura. Școala românească nu poate supraviețui dacă elevii nu învață de ce e util să învețe. E ușor să zicem despre copii că sunt tâmpiți, când de fapt tâmpită e gândirea educației de 20 de ani încoace.

Trei adevăruri despre România

2011-07-03T22:23:00.000+03:00

Viitor de aur ţara noastră are.

Trebuie să recunoaştem că guvernul ăsta reuşeşte totuşi, chiar dacă involuntar, să ne dezvăluie realitatea urâtă (şi mincinoasă) în care se zbate România de azi.

1. Forfetarul ne-a spus adevărul despre şubrezimea agenţilor economici

Aşa, bunăoară, a fost cu forfetarul. Vreo doi ani de la intrarea în UE toată lumea se întreba de ce nu absorbim fonduri. Toată lumea îi dădea cu birocraţia, cu dezinteresul, şi abia forfetarul a arătat realitatea: în România nu are cine să absoarbă fondurile europene. Mă rog, nu atâtea câte ne-au fost alocate. De bună credinţă, ăia de la Bruxelles au luat de bune cifrele raportate de guvernanţii noştri (care vroiau să se bage pe ei şi familiile lor, oricum, cu orice costuri pentru ţară, în UE), de exemplu cifra privitoare la numărul de companii private (undeva la 600.000 în 2007) şi ne-au alocat fonduri în concordanţă cu ceea ce s-a raportat. Forfetarul a dovedit că de fapt un număr imens (undeva între 100 şi 200.000, la care se adaugă şi firmele care au dat faliment pe fondul crizei economice) de companii private erau... vai de capul lor. Economia României, care nu era pregătită pentru intrarea în UE, pur şi simplu nu putea absorbi 13 miliarde de euro din 2007 până în 2013. Forfetarul a fost hârtia de turnesol. Cu 20-30% din mediul economic format din firme care mor ca muştele când li se cer 100 de euro pe lună evident că nu ai nici ce să faci, nici ce să speri. Pentru comparaţie, un băiat care întoarce cartofii la un McDonald's din Franţa câştigă minim 7-800 de euro pe lună, ceea ce îl face mult mai valoros decât o grămadă din aşa zisele companii private cu care se lăuda România în 2007. De altfel oamenii angajaţi în economia reală ştiau de multă vreme care e realitatea. Nu ştiu câţi ne mai amintim declaraţia acelui expat care zicea că în România "numai vreo 8 milioane de oameni produc şi consumă". Numai guvernanţii, din turnul de fildeş al economiei care duduia, păreau să nu vadă realitatea.

2. Bacalaureatul ne spune adevărul despre viitorul înfundat al naţiunii

Suntem în 2011. Sunt deja câţiva ani de când au ajuns la maturitate generaţiile pentru care comunismul nu mai reprezintă nici măcar o dată de naştere în buletin. Peste generaţiile astea au trecut vreo zece reforme ale învăţământului, din care vreo trei majore (Marga, Andronescu, Funeriu...). Nu întâmplător, tot de vreo câţiva ani, angajatorii se plâng că tinerii care ies din licee sau facultăţi sunt uşor retardaţi. În masă. Desigur, nu e o întâmplare. Când faci varză din creierele copiilor, cu reforme peste reforme, fără nici un ţel, nu poţi spera să obţii decât şvaiţăr cu mămăligă. Dacă îi mai şi confrunţi cu anomia actuală, care ridică la rang de model toţi idioţii şi toate curvele care au parte de o clipă de glorie, suficient cât să fie băgaţi în seamă de o mass-media debilă, bomba e gata amorsată. Un prim semnal de alarmă asupra învăţământului s-a dat acum câţiva ani, când s-a descoperit că Universitatea "Spiru Haret" dădea diplome de absolvire pe bandă rulantă la toţi cretinii. Atunci, dacă îmi amintesc bine, s-a pus batista pe ţambal şi s-a mers mai departe. Iată însă că situaţia din învăţământ a explodat în această perioadă: un pic de plus la organizarea bacalaureatului, şi s-a descoperit instant că liceenii noştri nu sunt deloc aşa de grozavi după cum suna propaganda oficială, care ne lua ochii cu "olimpicii". 44% promovabilitate e un dezastru naţional. Şi nici anul trecut rezultatul nu fusese senzaţional: 67,4%. Aşadar, angajatorii nu minţeau atunci când se plângeau de calitatea tinerilor. Partea bună e că s-a descoperit adevărul, partea proastă e că pentru corectarea acestei situaţii va fi nevoie cu siguranţă de încă o reformă. Partea şi mai proastă e că s-ar putea să nu-şi dorească nimeni această reformă: oligarhii îşi vor trimite odraslele la studii în Elveţia. Tinerii-carne-de-tun de acasă pot sta şi fără bacalaureat, fiindcă gloanţele care le vor ciurui curul în viitor (la propriu sau la figurat) n-o să-i întrebe nici de logaritmi, nici de legea lui Ohm, nici definiţia imperativului categoric la Kant, nici ce angoase aveau Fred şi Doamna T.

3. Recensământul va fi bomboana de pe colivă

Tot actualei puteri îi revine sarcina (ingrată) de a dezvălui adevărul despre numărul populaţiei. Oficial, România încă mai are 21,5 milioane de locuitori, ceea ce sună frumos pentru puţinii investitori care se mai aventurează pe aici aşteptându-se să găsească cea mai mare piaţă din sud-estul Europei şi cel mai mare rezervor de forţă de muncă. Şi sună frumos şi pentru statisticienii guvernului, care calculează rata şomajului şi alţi indicatori extraordinar de importanţi raportat la forţa de muncă ce rezultă din această cifră. Recensământul va arăta care este adevărul şi în privinţa aceasta. Populaţia nu mai depăşeşte, probabil, 18 milioane, iar raportat la forţa de muncă din ţară şomajul real va fi, din toamnă, dacă se va accepta adevărul, de 10-15%.

Asta e.

Ceaușescu ar trebui să fie mândru de urmașii săi spirituali

2011-06-26T22:48:00.002+03:00

Tocmai am terminat de citit Orizonturi roșii, cartea celebrului general de securitate Ion Mihai Pacepa care a cerut azil politic în SUA în vara lui 1978 (cu prilejul ăsta, din păcate, mi-am încălcat jurământul de a boicota editura lui Liiceanu, intelectualul lui Băsescu, dar asta e... o să-l boicotez cu alte cărți).

Deși lucrurile povestite acolo trebuie privite cu reținere, neavând nici o certitudine că faptele relatate de Pacepa ar fi reale, cred că există o mare doză de adevăr, deoarece personalitatea Ceaușeștilor, așa cum e descrisă în această carte, se aseamănă destul de tare cu cea care ne este dezvăluită de alte izvoare istorice. Astfel, Ceaușescu e descris ca fiind un individ mediocru, complexat, duplicitar, primitiv în gândire, paranoic, dar totodată viclean, intrigant și extrem de ambițios. Ceaușeasca descrisă de Pacepa era o țață tupeistă și semi-analfabetă, rea și invidioasă, extraordinar de proastă, dar și de lacomă, și avidă de recunoaștere națională și internațională (descrierea se suprapune destul de bine peste cea care rezultă din cartea Elena Ceaușescu - confesiuni fără frontiere de Violeta Năstăsescu, doar că doamna Năstăsescu se cam abține să comenteze inteligența Ceaușeascăi). Alte personaje conturate puternic sunt Nicu Ceaușescu (exact așa cum îl știa toată lumea, ca un „prințișor” bețiv și afemeiat) și diverșii miniștri din anturajul Ceaușeștilor (Ștefan Andrei, Postelnicu, Coman etc.), care compun un bestiar incredibil al slugărniciei și fanfaronadei iresponsabil de servile față de cuplul dictatorial. Pacepa însuși își face un portret de sine destul de puțin măgulitor, de slugoi flexibil, gata să laude la comandă realizările Tovarășului sau să raporteze aberații care să-i sune plăcut lui Ceaușescu.

Pe alocuri cartea este deosebit de savuroasă deoarece generalul redă totul într-un stil simplu, plin de dialoguri, în care personajele își spun unul altuia, pe un ton colocvial, ceea ce au de transmis. Lipsesc cu desăvârșire înfloriturile stilistice, totul seamănă cu un uriaș raport de urmărire (până la urmă autorul e securist, nu scriitor!) și tocmai de aceea efectul final asupra cititorului este că lectura curge extrem de ușor și efectul de veridicitate este deosebit de brutal și, acolo unde e cazul, de comic. Sunt pasaje la care râzi în hohote.

După spusele lui Pacepa, Ceaușescu avea o filozofie „de viață” foarte curioasă în privința dezvoltării României: el era conștient de faptul că România nu se poate dezvolta decât cu ajutorul tehnologiilor occidentale, dar conștiința sa de bolșevic (sau prostia din cap) îl împiedica să cumpere direct tehnologie occidentală, chiar și atunci când ar fi putut-o face prin diverse firme-fantomă create special de DIE în Occident, preferând în schimb să cheltuie sume enorme cu spionii care urmau să obțină tehnologiile dorite „pe gratis”. Din carte rezultă că Ceaușescu era atât de tâmpit încât în optica sa tot aparatul de spionaj mobilizat pentru obținerea cutărui secret tehnologic nu costa „nimic”, de vreme ce măsura totul în funcție de un singur lucru: cât costă licența vs. suma cash care i s-a plătit cutărui trădător? Sau, un alt exemplu care denotă prostia dictatorului: atunci când s-a cumpărat licența de Renault 12 pe baza căreia s-a construit celebrul automobil Dacia 1300, aceasta i s-a părut scumpă lui Ceaușescu, drept pentru care partea română a cumpărat licența fără majoritatea opțiunilor. De aceea Dacia 1300 a fost inițial o mașină primitivă, care nu-i putea mulțumi decât pe amărâții de români, fără să poată fi exportată. Mașina a început să fie fabricată în 1969 și abia în 1978 spionajul românesc a reușit să obțină planurile pentru tot restul opțiunilor. Ceaușescu a văzut în acest lucru un mare „succes” al DIE, și a început să viseze că Dacia va putea fi comercializată în toate colțurile lumii, inclusiv în America, fără să fie conștient de faptul că la data aceea Renault 12 era deja un automobil datat (fabricantul francez a retras definitiv de pe piață acest model începând cu 1980).

Antologică este scena ședinței Comitetului Politic Executiv în care generalul Pacepa expune „succesele” spionajului tehnologic românesc și Ceaușeștii, împreună cu tovarășii din CPEx, discută plini de mulțumire pe marginea acestui raport, fiecare ministru dând informații care mai de care mai pompoase despre câtă tehnologie a mai furat ministerul fiecăruia din Occident. Este una din scenele la care râzi în hohote dar hohotul final e atunci când Ceaușescu le expune celorlalți tovarăși concepția sa despre contribuția României la „comunismul modern”:

„Ceaușescu a încheiat apoi cu un mesaj:
- Cu geniul său inegalabil, Lenin a definit viitorul revoluției sale proletare printr-o formulă matematică simplă: „Comunismul înseamnă putere politică plus electrificare.” Astăzi, după șaizeci de ani, vreau să adaug o nouă piatră la temelia marxism-leninismului: comunismul modern înseamnă comunism național plus tehnologie și bani de la capitalism. Aceasta, tovarăși, este contribuția românească la marxism! a terminat Ceaușescu. ”

Ei bine, după treizeci și ceva de ani putem spune că visul lui Ceaușescu privitor la „contribuția românească la marxism” nu prea s-a îndeplinit, dar Ceaușescu ar putea fi mulțumit văzând măcar că România contribuie la capitalismul contemporan cu propriul ei capitalism, național și original, plus tehnologie și bani de la UE, care sunt investiți constant în diverse găuri negre a căror utilitate nu o vede nimeni, exceptându-i pe cei care se ocupă de aceste tehnologii și aceste fonduri. Telegondole în regiuni cu turism nul, săli de sport în sate depopulate, parcuri la țară, autostrăzi fără capăt, fără sfârșit, și fără limită de costuri, milionari din afaceri cu statul și tot așa. Putem concluziona, astfel, că Istoria i-a jucat o festă bietului Ceaușescu: deși el, săracul, s-a vrut un clasic al marxismului, a sfârșit prin a deveni un clasic al capitalismului. Contribuția românească la fenomenul capitalist modern este, trebuie să admitem, remarcabil de originală. La noi e ca la nimeni.

Ce ascunde abureala regionalizării?

2011-06-25T09:26:00.000+03:00

Regionalizarea e în impas, dacă își făcea cineva probleme că nu se va ajunge aici. Dar iată că apar și primele ipoteze interesante privitoare la scopul urmărit de Băsescu și de PD-L prin lansarea acestei petarde care, în mod evident, nu avea și nu are nici o posibilitate reală de îndeplinire. Jurnalistul Adrian Ursu a emis recent într-o emisiune TV o ipoteză interesantă, care zău dacă nu e al naibii de credibilă. Prin această prostie Băsescu ar fi urmărit crearea unei teme în mod evident cretine, care să agite pe toată lumea și să fie, cum e și firesc, respinsă în bloc de PNL, PSD, UDMR etc. Asta înseamnă că la anul, când va fi campanie, oranjgutanii vor putea să ducă iar o binecunoscută campanie în stil negativ, de genul „noi am vrut să facem treabă, da' nu ne-au lăsat ăia”.

Oranjgutanii au vrut să-i castreze pe baronii locali, da' nu i-a lăsat USL-ul.

Oranjgutanii au vrut să atragă mai multe fonduri europene, da' nu i-a lăsat USL-ul.

Oranjgutanii au vrut să construiască autostrăzi, da' nu i-a lăsat USL-ul.

Oranjgutanii au vrut să debirocratizeze administrația, da' nu i-a lăsat USL-ul.

Etc.

Trebuie să recunosc că sună al naibii de credibil, mai ales având în vedere stilul plângăcios Băsescu-PDL de a face politică.

23 august, un act istoric de care trebuie să fim mândri

2011-06-23T23:05:00.000+03:00

Apropo de ceea ce a declarat alcoolistul #1 ieri: cred că ar fi cazul să demontăm nu doar miturile colportate de bolșevici împotriva Regelui, dar și pe cele colportate, împotriva noastră ca popor, de diverși occidentali. Și care, de multe ori, le dau apă la moară tocmai miturilor bolșevice.

Bunăoară, de când mă știu am tot auzit chestia asta cu „România care a fost singura țară care a schimbat tabăra” și care, vezi Doamne, a tras împotriva nemților după ce s-a pupat în bot cu ei. Cică nemții ar fi foarte supărați pe noi, istoricește vorbind, din cauza asta.

Avem de-a face cu o prostie și cu o mare minciună căreia, ca români, trebuie să-i retezăm scurt aripile. Și să dăm peste bot oricui o susține.

Problema se pune în felul următor.

În primul rând, este o mare măgărie să nu recunoști că România a luptat în WW2 alături de Germania până aproape de epuizare, ceea ce ar fi făcut futilă orice rezistență ulterioară împotriva Armatei Roșii. România a pierdut două armate întregi (a 3-a și a 4-a) și a contabilizat în războiul din Răsărit sute de mii de morți și de răniți. Rezistența pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, imaginată de Mareșalul Antonescu, era o simplă fantezie. România a făcut la 23 august 1944 ceea ce era normal să facă: a capitulat în fața unui dușman superior, atât tehnic cât și numeric. Același lucru ar fi trebuit să-l facă și dementul de Hitler, încă din primăvara lui 1944, sau cel mai târziu după debarcarea din Normandia, dacă și-ar fi iubit cu adevărat poporul. Dar nu a făcut-o, fiindcă era dement, paranoic și drogat cu cocaină.

În al doilea rând, războiul împotriva Germaniei, așa zisa „trădare” a românilor, nu a fost decât conjunctural un război împotriva Germaniei. El a fost mai întâi de toate un război pentru eliberarea Ardealului. Din punctul nostru de vedere s-a încheiat cu victoria totală împotriva regimului hortist (ulterior szalazist), care ne furase Ardealul în 1940, și împotriva aliatului acestuia, Germania. Iarăși, trebuie subliniat: germanii se puteau retrage în liniște din România (după actul de la 23 august rușilor le-au trebuit câteva zile bune, dacă nu mă înșel nu mai puțin de o săptămână, până să ajungă efectiv la București), respectând decizia poporului român și a Regelui său. Nu au făcut-o. Dimpotrivă, au încercat să-l aresteze pe Rege și să nesocotească dorința populației. Așa că războiul româno-german a devenit iminent și a fost vina exclusivă a regimului hitlerist.

În al treilea rând, faptul că România a fost singura țară care a schimbat tabăra în WW2 e o mare inexactitate și o mare nerușinare.

Bulgaria, de pildă, a procedat exact ca noi, și bulgarii nici măcar nu aveau vreo motivație anume împotriva germanilor (nu aveau un Ardeal de recuperat). Au fost aliații nemților până în septembrie 1944 și apoi au trecut de partea rușilor. Chiar dacă nu au jucat nici un rol în războiul împotriva URSS, bulgarii au fost extrem de activi în peninsula Balcanică, în agresiunile împotriva Iugoslaviei și Greciei. După ce a schimbat tabăra, armata bulgară a luptat împotriva nemților până la Klagenfurt, în Austria.

La fel a procedat și Finlanda, care după armistițiul de la Moscova din septembrie 1944 a încetat ostilitățile cu Uniunea Sovietică și a luptat împotriva armatelor germane staționate în Laponia, pe care le-a gonit în Norvegia (aflată sub ocupație nazistă).

Despre Italia, ce s-ar mai putea spune? Italienii au schimbat tabăra încă din 1943, deși erau una din puterile inițiale ale Axei.

Acestea fiind spuse, eu unul nu pot decât să-mi reafirm convingerea că actul de la 23 august 1944 a fost unul logic, salvator pentru poporul român, și perfect coerent cu contextul complicat din acea perioadă. Ceea ce s-a întâmplat atunci nu trebuie să ne rușineze nici față de nemți, nici față de nimeni altcineva. Dimpotrivă, trebuie să fim mândri că generația bunicilor noștri a participat la acel act. Iar Regele Mihai, care și-a asumat răspunderea actului de la 23 august, și-a făcut pe deplin datoria față de acest popor și merită toată considerația noastră, spre deosebire de mizerabilii săi detractori contemporani.

Băsescu, Regele și Mareșalul: evreii nu au nimic de zis?

2011-06-23T00:02:00.002+03:00

Nu-mi vine să cred. Întâiul alcoolist al țării îi pune pe picior de egalitate pe Regele Mihai și pe Ion Antonescu. Iată ce i-a declarat spurcăciunea aia de gură azi: „Mulţi spun că abdicarea a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a intereselor naţionale din partea Regelui Mihai. Antonescu este vinovat în istorie pentru pogromul împotriva evreilor, pentru deportarea lor în Transnistria. Uităm că România avea atunci un şef de stat. Antonescu era prim-ministru. Unuia îi dăm averile, pe altul îl facem criminal de război. De ce? Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi.” (de aici)

Încă o dată se dovedește cine mi-este acest individ: un securist murdar, și nimic mai mult. Teza potrivit căreia Regele Mihai ar fi fost sluga rușilor a fost lansată imediat după 1990 de aripa de dezinformare a Securității, pentru a împiedica astfel populația să-și dorească revenirea monarhiei. Singura justificare a acestei teze era aceea că Regele Mihai ar fi primit de la Stalin, vezi Doamne, ordinul Victoria și un avion (de agrement) cadou. O teză idioată, pentru cretini. Ca și cum am zice că dacă Ceaușescu i-a dat cadou un stilou Reginei Angliei când a fost în vizită, gata, Regina Angliei a devenit sluga lui.

Evident, ticăloșii de teapa lui Băsescu nu suflă o vorbă despre greva regală, perioadă în care Regele a refuzat să contrasemneze decretele ilegalului guvern bolșevic, sperând și el, ca toți românii, că poate Licuriciul va veni să ne salveze. Atunci Regele a fost, practic, singurul român care s-a putut opune dictaturii.

Ticăloșii nu spun nimic nici despre împrejurările abdicării, când Groza și Gheorghiu-Dej au amenințat că omoară sute de studenți arestați dacă Regele nu abdică. Poate că nouă treaba asta ni se pare o prostie, o amenințare stupidă, dar să nu uităm că în memoria recentă a epocii existau deja exemple de asemenea asasinate în masă: mai întâi asasinarea legionarilor (printre care și Codreanu) din 1938, apoi răzbunarea legionarilor împotriva adversarilor lor, petrecută în toamna lui 1940. Așa că atunci când Groza a amenințat cu un asasinat în masă, e de la sine înțeles de ce Regele nu a avut de ales. Regele a abdicat ca să salveze vieți, nu fiindcă a avut chef să plece în America.

Totuși, cei mai loviți de declarațiile lui Băsescu cred că sunt evreii înșiși. Pentru că din declarația de mai sus nu se pot desprinde decât două concluzii logice:

1. Fie i se confiscă la loc Regelui Mihai domeniile, cetățenia și tot ce mai recuperase după 1990.
2. Fie este reabilitat Mareșalul, în ciuda rolului său nefast pe care l-a jucat, ca aliat al lui Hitler, în exterminarea evreilor.

Tertium non datur.

Așa că, dacă aș fi evreu, chiar aș fi curios să știu ce gândește, de fapt, Traian Băsescu. Foarte curios aș fi. Care, din cele două, e concluzia pe care o susține el. Să vedem și noi cu urechile noastre, după cum sună o reclamă TV. Aude cineva?

Apropierea administrativă a Dobrogei și a Moldovei: un reflex securist?

2011-06-19T00:11:00.000+03:00

Atunci când am văzut prima oară harta celor 8 regiuni ale diversiunii băsisto-oranj, despre care am susținut și susțin în continuare că e o perdea de fum menită să ne ascundă ceva, știu că mi s-a părut în mod excepțional de bizară apropierea administrativă a Moldovei și a Dobrogei. Știm prea bine că harta respectivă ar cuprinde o regiune denumită „Moldova de Sud” care ar urma să conțină în mod real sudul Moldovei, adică Galațiul și Vrancea, alături de Brăila, Buzău, Tulcea și Constanța. Pentru ca bizareria să fie și mai mare capitala regiunii „Moldova de Sud” nu ar urma să fie, cum e și firesc, cel mai mare oraș moldovenesc din componența ei, adică Galațiul, ci... Constanța.

Cu greu putem spune că Dobrogea și Moldova ar avea ceva comun de împărțit. Dobrogea trăiește din turism, eoliene și industrie navală. Sudul Moldovei trăiește din viticultură, agricultură și combinatul siderurgic de la Galați. Principalul oraș al Dobrogei e Constanța, care e un port important la Marea Neagră, mare la care Moldovă istorică nu mai are liman de când Rusia ne-a furat Basarabia. Dobrogea este o provincie despărțită de restul țării de apele Dunării, dar legată de București printr-o autostradă aproape finalizată. Sudul Moldovei este bine legat prin infrastructură de restul țării, singurul lucru lipsă fiind tocmai o autostradă București-Iași. Istoricește vorbind, Dobrogea este provincia românească ce a beneficiat de cea mai lungă romanizare (fiind parte integrantă a Imperiului Roman vreme de 600 de ani), spre deosebire de Moldova, care e singura provincie românească ce nu a fost niciodată parte a Imperiului Roman. Dobrogea a fost cândva parte integrantă a Valahiei lui Mircea cel Bătrân, așadar a părții de sud a României, iar populația sa e formată tradițional dintr-un mozaic de națiuni: români, tătari, turci, bulgari, italieni, greci... Moldova a avut un caracter relativ unitar (cel puțin asta rezultă din relatările diverșilor călători) până în secolul XIX, când au apărut evreii. În rest, singura minoritate importantă au fost țiganii. Dobrogea a fost vreme de secole provincie turcească, în timp ce Moldova a fost un principat care și-a păstrat identitatea chiar și în vremea fanarioților.

Una peste alta, găsim mai multe deosebiri între cele două provincii, decât asemănări. Orice minte normală s-ar putea gândi, în aceste circumstanțe, că pentru a păstra, a respecta și a valorifica specificul local, cele două provincii trebuie administrate separat, ceea ce înseamnă că trasarea unei regiuni „Moldova de Sud” care să înglobeze și Dobrogea nu ar putea fi decât o aberație și o greșeală administrativă. Spre surpriza mea, însă, am descoperit fix aceeași aberație atât de dragă lui Băsescu, adică unificarea administrativă a Moldovei și a Dobrogei, într-o relatare privind felul în care Securitatea lui Ceaușescu împărțea administrativ (pentru uz propriu, firește) România:

„Potrivit declarațiilor locotenent-colonelului Dumitru Rășină, șeful securității județene Arad, noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toți șefii județeni de securitate, convocați simultan în trei centre: București (șefii din Muntenia, Oltenia), Brașov (Transilvania, Timișoara, Gorj, Caraș-Severin) și Iași (Moldova și Dobrogea) [s.m].” - Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii, Humanitas 2010, p. 33.

Hopa, Securitatea ceaușistă își convoca șefii dobrogeni la... Iași?! Ptiu, drace, păi atunci putem spune că regionalizarea propusă de Băsescu are chiar o bază istorică. Atâta doar că nu ne dăm încă seama dacă la baza acestei istorii stă o simplă coincidență sau ... un reflex.

O recomandare

2011-06-17T22:27:00.000+03:00

Vă rog eu, dacă aveți prilejul mergeți să-l ascultați cântând pe Alexandru Tomescu. Cântă pe celebra vioară Stradivarius pe care i-a încredințat-o statul român. Nici nu știți ce pierdeți. E păcat să avem un asemenea artist și să ne ignorăm, ignorându-l.

Violențele din Vancouver: este Facebook, de fapt, un instrument de represiune?

2011-06-17T00:12:00.002+03:00

Foto: CBS.ca

Ieri a avut loc ultimul meci din finala Campionatului nord-american de hochei - „Stanley Cup”. Echipa canadiană Vancouver Canucks a pierdut meciul și, cu acest prilej, și finala, fapt ce a dus la furia fanilor, care au declanșat o vendetă adhoc în downtown, unde au incendiat mașini, au spart magazine și s-au bătut cu poliția.

Centrul orașului Vancouver se pare că a fost devastat destul de rău (numărul fanilor veniți în downtown pentru a urmări meciul pe ecrane-gigant fiind de peste 10.000), ceea ce a provocat mânia multor canadieni, deloc obișnuiți cu asemenea excese demne, mai degrabă, de suburbiile europene. Haștagul #VancouverRiots provoacă la ora actuală discuții pasionate pe Twitter (la fel și #CanucksRiot sau cel simplu, #riot).

Totuși, pe lângă răscoala propriu-zisă, un alt lucru atrage atenția în această poveste. Este pentru prima oară când puterea face apel la utilizatorii rețelelor sociale, și mai ales ai Facebook, pentru a ajuta la identificarea participanților la revoltă. Atât primarul din Vancouver cât și departamentul local de poliție au cerut „oamenilor de bine” să posteze cât mai multe poze de la incidente (întreaga poveste aici). Ceea ce mulți canadieni au și început să facă. Pe Facebook s-a activat un grup care a ajuns să numere în acest moment peste 54.000 de participanți, care publică de zor poze, filmulețe și nume, care mai de care mai compromițătoare pentru cei care se află în ele.

Toate bune și frumoase, numai că apelul autorităților vine în condițiile în care Facebook tocmai a șocat lumea prin decizia recentă de scanare automată a pozelor urcate de utilizatori, în vederea identificării persoanelor prezente în poză. „Pentru a-i scuti pe utilizatori să mai piardă vremea cu identificarea și clasificarea prietenilor.” - a sunat explicația oficială a companiei. „Pentru a încălca și mai mult intimitatea utilizatorilor.” - au replicat criticii. Altfel zis, e suficient ca un „om de bine” să urce o poză și imediat chipul/chipurile prezente în acea poză vor fi analizate și identificate de supercomputerele Facebook. Și poate, de ce nu, băgate într-o listă care va fi trimisă direct autorităților canadiene.

Întâmplător, răscoala din Vancouver este un eveniment condamnabil, poate, din punctul de vedere a 99% din locuitorii Vancouverului, ai Canadei și ai oricărei țări civilizate în general. La o primă vedere eforturile autorităților de a-i identifica pe vinovați sunt lăudabile, dar la o analiză mai atentă trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva manevra prin care o parte a cetățenilor sunt transformați în turnători împotriva celeilalte părți a populației, cea care „a făcut greșeala” de a se revolta, nu ascunde de fapt un adevăr sumbru: acela că o rețea socială precum Facebook este aliata perfectă a puterii în procesul de represiune, dominație și domesticire. Putere care nici nu mai are nevoie să fie preventivă și să-și facă datoria în timp real (violențele fiind, în fond și la urma urmei, rezultatul direct al incompetenței poliției locale, care a dat dovadă că nici nu a știut să-i organizeze pe fani, nici să-i țină în frâu), pentru că va avea oricând la îndemână, indiferent de cauză, o rețea de delațiune gata să se activeze la primul apel. Astăzi, pe scaunul condamnatului stau răsculații din Vancouver, care au provocat distrugeri haotice și lipsite de sens, dar mâine cei puși să dea socoteală în fața unor turnători binevoitori poate vor fi los indignados spanioli sau tinerii greci care luptă pentru apărarea țării lor. Mecanismul delațiunii este pus la punct și funcționează fără cusur.

De ce nu cred în așa-zisa reîmpărțire administrativă a României

2011-06-10T21:04:00.006+03:00

Subiectul săptămânii este, fără îndoială, reîmpărțirea administrativă a României în 8 județe, reîmpărțire pe care a propus-o, și la care ține morțiș, Băsescu.

Ca să fiu scurt: este o fumigenă. Nu știm ce rol are această fumigenă, sau pe cine vrea Băsescu să sperie, dar este o fumigenă și nimic mai mult. Să vedem de ce.

Întâi de toate, e vorba de costuri. Victor Ponta zice că modificarea propusă de Băsescu l-ar costa pe fiecare dintre noi câte 700 de lei. Eu zic că dacă ar mai pune un „0” la coadă ar ajunge la suma adevărată. Pentru că nu e vorba doar de costurile pe care le va avea de suportat statul, ci și mediul privat. Începând de la afacerile mici - de exemplu, site-urile web de imobiliare, anunțuri auto etc. care vor trebui să se restructureze din temelii - și terminând cu multinaționalele, care au toată „armata” de vânzători aranjată frumos pe județe și pe regiuni istorice (Dobrogea, Banat etc.) toate afacerile private vor fi mai mult sau mai puțin afectate. Iar acest lucru va reprezenta un dezastru economic, pentru că mediul privat nu mai poate suporta noi tăieri de costuri, ceea ce înseamnă că toate pierderile generate de această reorganizare vor fi transferate la consumatori.

Deci, se pune întrebarea: de unde atâția bani, ca să fie posibilă și suportabilă o astfel de reorganizare? Dacă și-ar privi mai bine pantalonii, Boc și Băsescu ar vedea că au o gaură între craci. Una mare, care se tot lărgește. În rest, ce să zic, n-au decât să se joace de-a Napoleon cu soldățeii de plumb pe insula Sf. Elena cât le-o pofti inima.

În al doilea rând e vorba de (non-)capacitatea administrativă a PD-L-ului. Tembelii ăștia au pretenția că „guvernează”. De 7 ani sunt, cu mica întrerupere din perioada 2006-2008, la putere. Ori, ce au reușit să ne arate în acești 7 ani? Nimic. Mai bine zis, nimic constructiv. Singurele lor idei de guvernare, monomaniace, se pot rezuma în două vorbe:

1.ne asumăm (răspunderea)
2. tăiem

Ei, ca să-ți asumi răspunderea pentru a tăia diverse cheltuieli, e simplu. Și un cimpanzeu, ajuns în poziția în care e acum Boc, ar putea face ce face el. Există, de altfel, experimente concludente cu cimpanzei Bonobo, în urma cărora oamenii de știință au concluzionat că aceste primate pot executa destul de meticulos comenzile primite de la stăpâni, fiind chiar capabile să înțeleagă un fond lexical minimal. Deci, cam asta face Boc. Băsescu propune ceva și el execută mecanic ceea ce îi zice șeful, care folosește un fond lexical foarte redus, special creat ca să fie înțeles de primul-ministru. „Boc, asumă-ți!” „Boc, taie!”

Problema e că aici vorbim de niște chestii care necesită oarece capacitate administrativă, de care un Bonobo e incapabil. Adică, pentru a șterge cu buretele cele 40 și ceva de județe de acum, și pentru a le înființa pe cele 8 din viitor, nu mai e suficient să hăhăi cele două vorbe al căror sens îl cunoaște primul-ministru: „asumăm” și „tăiem”. Trebuie să folosești ceva mai multe vorbe, vorbele astea trebuie să fie înțelese nu doar de Boc, ci de o armată întreagă de pedelei puși să „reformeze” administrația, la nivel local vor apărea fel de fel de probleme care vor trebui rezolvate creativ prin soluții ad-hoc, și așa mai departe. Reorganizarea administrativă a unei țări de 20 de milioane de oameni nu e ca și cum iei mobila din casă și o rearanjezi după un alt pattern. Nu e așa simplu, ca și cum am vorbi de dictatul de la Viena. Vin Hitler și cu Ciano, cacă o linie prin inima Transilvaniei, ne-o bagă sub nas nouă și ungurilor și ne zic: „Gata, astea-s granițele, de acum faceți borș.” Nu, nu nu... Oricât și-ar dori Băsescu să impună prin dictat o reîmpărțire administrativă, nu are nici puterea, nici aparatul administrativ, nici armata lui Hitler, nici minima inteligența ca să facă treaba asta. Îi are numai pe pedelei. Ei sunt singura lui armă. Pedeleii sunt buni la hăuhău, la lipit afișe, la aplaudat, dar atât. În rest, ca orice Bonobo care se respectă, pedeleii nu au o gândire proiectivă, astfel încât dincolo de „Uga uga! Reorganizare administrativă! Uga uga!” ei nu sunt în stare să se gândească la consecințe.

Nu sunt în stare, de pildă, să ne explice cum paștele mă-sii de treabă își închipuie ei că vor putea face reorganizarea de acum în 12 luni. Au pregătit bugetul necesar tuturor schimbărilor de acte, documente, hârțogăraie? Au pus la punct ceea ce se va întâmpla cu fondul imobiliar care va fi eliberat după ce administrațiile celor 42 de județe vor dispărea? Au pregătit schimbările legislative care, presupun, vor fi necesare în domenii precum justiția, educația sau finanțele? Au făcut un calcul privitor la costurile șomajului angajaților disponibilizați din prefecturile locale care vor dispărea? Schimbarea se va face de pe o zi pe alta, sau va fi o perioadă de tranziție?... păi și ce va fi în perioada de tranziție, vom avea două administrații?!

Răspunsul la toate aceste întrebări, și la multe altele, este unul singur: nu știm. Nu știm, pentru că nu există, și nici nu vor exista vreodată. Ca să fim bine înțeleși: gașca băsescianistă va fi capabilă să reorganizeze administrativ România când o zbura porcu'. Singurul lucru pe care trebuie să-l aflăm este cui îi slujește această fumigenă lansată de Băsescu, și ce urmărește el lansând în dezbatere această prostie.

O minciună de dreapta: chiar și cu cota unică, bogaţii tot plătesc mai mult impozit decât sărăcanii

2011-06-02T19:46:00.003+03:00

Cristian Ghinea, un publicist de dreapta destul de activ, comite un articolaş în România Liberă vizavi de cota unică vs. impozitul progresiv în care persistă, persistă şi iar persistă în aceleaşi erori tradiţionale (voite sau nu) pe care "dreptacii" noştri le scot de la naftalină atunci când vor să ne arate cât de virtuoasă şi corectă e cota unică. Noroc cu ei că luminează planeta, nu știu ce se va alege de miniștrii de finanțe din 95% de țări ale lumii (inclusiv SUA) care se încăpățânează ca prostănacii în impozitarea progresivă, fără a vedea lumina care vine de la... București.

Eu am scris de mai multe ori pe acest subiect, dar astăzi voi face şi un grafic, ca să înţeleagă de data asta până şi cei mai proşti dintre proşti de ce cota asta unică e, de fapt, o mizerie injustă.

Deci, să purcedem. Ghinea nu merge dincolo de matematică şi trage concluzia că dacă Marcel care are 100 de lei salariu plăteşte 16 lei impozit, şi Gigel, care are 10 lei salariu, plăteşte doar 1,6 lei, atunci Marcel plăteşte un impozit mai mare decât Gigel. „Asta nu e o chestie de interpretare, e matematică de clasa a treia: prin cota unică, „bogaţii" plătesc mai mult la stat decât săracii.” - declară ritos, pe un ton de Cezar învingător, tinerelul nostru publicist.

Numai că dumnealui greșește. Realitatea e exact pe dos. Realitatea e că în regimul cotei unice, Gigel e ăla care plătește mai mult. Și ca să fiu bine înțeles chiar și de către fanaticii matematicii, da, repet: 1,6 lei înseamnă mai mult decât 16, da, ați auzit bine, da, nu e o greșeală. Și iată de ce (explic pe scurt, ca pentru proștii proștilor):

i. Viața are un cost minim care e fix (sub el nu se poate coborî!) și pentru Gigel, și pentru Marcel. Acest cost include cheltuielile cu mâncarea, cu locuirea etc. Toate, cheltuieli prin care statul îi impozitează indirect și pe Marcel, și pe Gigel. În clipa în care încasează banii din salariu, amândoi - și Gigel, și Marcel - trebuie, obligat-forțat, să-și plătească acest cost minim al vieții. În rest, e treaba fiecăruia dacă unul își Dacia Logan, altul Audi A7; unul, apartament în Ferentari, celălalt, vilă în Pipera. Sub costul minim al vieții, adică sub nivelul minim de impozite pe consum pe care trebuie să le verse la stat din salariul lunar, nu poate coborî niciunul.
ii. După ce salariul fiecăruia e amputat, obligat-forțat, cu acest cost minim al vieții, vine cota de 16%. Fiecare plătește proporțional, aparent totul e just.
iii. Problema e că 16% + costul minim nu reprezintă un total proporțional, ci invers proporțional cu mărimea salariului de plecare. Cu cât salariul e mai mare, cu atât 16% + costul minim reprezintă o proporție mai mică, și viceversa. Ceea ce înseamnă că Marcel rămâne în buzunar cu o proporție mult mai mare a banilor munciți, decât cea cu care rămâne Gigel. Matematică de... clasa a treia, domnule Ghinea!

Să exemplificăm grafic. Să presupunem că Ionescu are salariu de 8000 de lei, Popescu de 2000 de lei și costul minim e de 500 de lei. Conform graficului de mai jos, se observă cu claritate că atunci când se aplică mizeria asta de cotă unică Ionescu rămâne în buzunar cu 77,75% din cât muncește spre deosebire de Popescu care rămâne doar cu 59%.

Deci, stimabile domn Ghinea, nu doar că aia 16 lei ai lui Marcel din pilda dumneavoastră nu reprezintă o sumă mai mare decât cei 1,6 lei ai lui Gigel, ci dimpotrivă. Suma e mult mai mică!

Pentru ca Ionescu și Popescu să fie impozitați corect, la același nivel, adică să-i rămână fiecăruia în buzunar, la sfârșitul zilei de muncă, o sumă proporțională egală, ar trebui din două, una:

fie Ionescu să fie impozitat cu 34%,
fie Popescu să fie impozitat ... cu 0%!

Altfel zis, impozitare progresivă. În lipsa impozitării progresive, cu cât câștigi mai puțin, cu atât munca ta e penalizată mai mult: dacă ai 1000 de lei salariu, ești mai penalizat față de cel care are 2000; dacă ai 2000, ești mai penalizat față de cel care are 4000; și tot așa.

Altfel, mă întreb de ce oare acest domn Ghinea, în loc să-și irosească talentul și competențele la România Liberă, nu mai bine le scrie 'mnealui o scrisorică de amor lui Obama, sau Angelei Merkel, sau lui Sarkozy, sau lui David Cameron, poate, cine știe, își va găsi un post de ministru de finanțe pe la... înapoiații ăia.

Emagul vinde și cărți. Pericol pentru Bookfest...

2011-05-27T17:01:00.000+03:00

Am o listă de cărți pe care vreau de câteva luni să le cumpăr, dar m-am abținut până acuma pentru că nu le-am găsit la nici o librărie online pe toate, la grămadă. Nici măcar pe Elefant.ro, o librărie online care oferă discounturi foarte bune, nu le-am găsit. Și cum n-am timp să bat librăriile, mă gândisem că singura soluție ar fi fost să merg mâine la Bookfest și să le iau pe toate de acolo.

Iată însă că azi a apărut o veste-bombă pentru comerțul nostru online: Emag vinde și cărți! E drept, e vorba de cărțile unui partener, rețeaua Libris, dar cum sunt client vechi al Emag, cu zeci de comenzi la activ, nu am de ce să nu am încredere în noul parteneriat. E foarte bine că Emag capitalizează încrederea căpătată în rândul consumatorilor de electronice și electrocasnice și se transformă după modelul Amazon. Nici Amazon nu vinde în exclusivitate produsele proprii, cea mai mare parte a produselor listate acolo fiind de fapt ale partenerilor.

Și vestea bună e că la o căutare rapidă, multe din titlurile care mă interesau par a fi disponibile, pe stoc, și la un preț bun. Nu mai bun decât prețul de pe Elefant, în cazul în care aplicăm cupoanele, dar, în orice caz, un preț bun, mai bun decât cel din librării. Așa că nu-mi rămâne decât să fac totalul și, dacă mâine în târg nu le găsesc la un preț și mai bun, le voi cumpăra, în sfârșit, de pe net, pe toate deodată, așa cum mi-am dorit.

Emag mă dezamăgește în continuare la e-readere (au puține modele și la prețuri umflate) dar să sperăm că după ce va trece mania cu Kindle (pe care nu mi-l cumpăr din principiu) vor catadicsi să bage la vânzare și alte modele. Una peste alta totuși e o veste bună pentru cititorii de carte din România și pentru piața cărții în general: prin oferta Emag, cartea devine cu siguranță un obiect mai accesibil pentru foarte mulți oameni. Măcar că intră pe Emag să cumpere un telefon și dau cu nasul de cărți, și tot e bine. Destul Cancan, destulă Libertatea, destul Click se lăfăie în jurul nostru. Ajunge!

Ce vor spaniolii?

2011-05-22T20:15:00.000+03:00

Nu încercați să aflați din mass-media noastră ce vor, ce revendică sutele de mii de spanioli care, parcă răspunzând la apelul lansat în urmă cu câteva luni de nonagenarul Stephane Hessel, își manifestă indignarea în stradă în aceste zile. Mergeți pe CriticAtac.ro și citiți acolo un reportaj de la fața locului.

De asemenea, dacă și voi credeți că merită să-ți arăți indignarea împotriva acestui atac concertat împotriva democrației sociale pe care-l trăim de la o vreme încoace și care rade în malaxorul său muncitori și mici antreprenori deopotrivă, lăsând însă neatinși vinovații principali de apariția crizei, adică marile corporații transnaționale și pilonii sistemului financiar - marile grupuri bancare -, hai măcar să începem așa, cu un protest mai mămăligist, ca pentru noi, românii. Puteți, prin intermediul platformei OurEurope.org, să le transmiteți europarlamentarilor noștri (inclusiv faimoasei EBA) un mesaj de susținere al ideilor pentru care protestează (și) spaniolii.

(Parcă văd că „primăvara arabă” va traversa Mediterana...)

Non-impresii de călătorie

2011-05-12T22:25:00.000+03:00

De ziua mea am fost într-o călătorie de câteva zile la Padova și Veneția. Dar nu despre călătoria în sine vreau să vorbesc.

M-a impresionat un lucru: în fiecare zi și aproape oriunde am auzit vorbindu-se românește. În special cu accent moldovenesc. Moldoveni de la noi, nu din Basarabia. Erau și basarabeni pe acolo, dar aceia se deosebeau ușor față de ai noștri din cauza accentului mai dur, cu iz rusesc, atât de specific lor.

Românii noștri vorbeau aproape non-stop despre muncă. Cel mai des îi auzeai vorbind la telefon. Convorbirile lor erau despre cât câștigă, cât trebuie să fie plătiți, dacă e ceva de muncă pe undeva. Pe o străduță din Murano, altfel zis la mama dracului, unde nici nu te-ai fi așteptat să auzi românește (altfel decât din gura unor turiști) l-am auzit pe un biet muncitor explicându-i cuiva la telefon, nervos, că el „nu și-o rupt schinarea dijeaba pentru ăsta... sî-mi deie banii, măcar șiva, sî am și eu...”

Românii noștri par a fi plătiți prost, munciți excesiv și batjocoriți fără rușine de anumiți patroni italieni. Culmea este că în Italia partidul „Rifondazione Comunista”, care-i reprezintă pe muncitori, pare a fi destul de puternic (având în general 4-5% din voturi) în timp ce organizațiile sociale de protecție a muncitorilor sunt destul active. În centrul Padovei era sediul unei organizații, un soi de sindicat, din câte mi-am dat seama, care oferea consiliere și programe de integrare pentru muncitorii cu statut „precar”. Problema e că românii noștri fie nu știu limba, deci nu înțeleg că ar putea fi ajutați, fie nu au actele în regulă și se tem să nu fie depistați de poliție. Majoritatea par a fi oameni simpli, fără prea multă școală, care nu vor altceva decât să muncească undeva, orice, oricum. Și să fie lăsați în pace.

Erau momente în care am simțit că, dacă aș fi avut suficientă putere, aș fi zburat ca Superman până în România, l-aș fi luat de gât pe infectul de Băse, care a zis în urmă cu câteva săptămâni că suntem o nație de leneși, și l-aș fi adus acolo, în Italia. L-aș fi pus să o ia la pas pe străzi și l-aș fi dat cu capul de pereți ori de câte ori s-ar fi auzit de undeva vreun român vorbind despre munca sa. Sunt sigur că nu mi-ar fi trebuit mai mult de 20 de minute ca să-i fac chisăliță scăfârlia aia de bețivan nesimțit.

Ceea ce se întâmplă cu exodul românilor în Occident este o rușine. Este o rușine mai mare decât epurările staliniste din anii '50. Măcar regimul stalinisto-dejist a băgat la pușcărie niște oameni, i-a și executat pe alții, dar a lăsat în urmă niște realizări de ordin economic și o creștere generală a standardului de viață. Actualul regim băsescian nu lasă nimic în urma sa, decât golirea barbară a țării de oameni. Exodul românilor din epoca Băsescu nu are prea multe corespondențe în istorie. Este un exod strict economic, cum nu se mai întâlnește decât în cazul migrațiilor barbare sau în acela, contemporan, al emigrării africanilor pe plute improvizate din nordul Africii către Europa. Până când să mai suportăm?

Inevitabilul s-a produs: banii munciți de noi fug din România

2011-05-07T11:40:00.000+03:00

Conform unui șir de știri recente publicate de Ziarul Financiar și rămase, în mod ciudat, fără ecou în restul mass-media (poate că Antenele și Realitatea, singurele posturi TV de la care am pretenții, ar fi bine să-i înjure mai puțin pe Boc și pe Băsescu și să trateze și această problemă) fondurile de pensii private care administrează o părticică din munca noastră (prin Pilonul II de pensii) au ajuns să investească o parte a banilor în acțiuni și obligațiuni din străinătate.

Altfel zis, câteva procente din munca populației active pleacă lună de lună în străinătate, unde finanțează companii străine. Nu îi acuz pe administratorii de fonduri pentru tâmpenia asta. Nu e vina lor că nu au în ce să plaseze fondurile acumulate în România.

Momentan e vorba de 438 de milioane de lei (deci aproximativ 100 de milioane de euro) investiți în străinătate, comparativ cu numai 300 de milioane de lei investiți pe BVB. Și e de așteptat ca, pe măsură ce fondurile se acumulează, decalajele dintre investiții să crească, deoarece guvernul nu dă nici un semn că ar grăbi listarea pe bursă a acțiunilor pe care încă le mai deține, după cum nu dă nici un semn că ar obliga Erste să-și asume obligația din contractul de privatizare de a lista BCR la bursă. Practic, Erste deține în acest moment ilegal BCR-ul, câtă vreme și-a încălcat obligațiile contractuale!

Inevitabilul s-a produs. 20 de ani de crimă împotriva poporului român, începuți de regimul Iliescu-Roman, desăvârșiți magistral de regimul Băsescu-Boc, nu puteau avea alt deznodământ: suntem niște sclavi. Muncim pe față pentru prosperitatea altora.

Totul a început atunci când fiul de kominternist (și nu fac întâmplător această precizare!) Petre Roman a decretat că industria românească e „un morman de fier vechi”. Mda, era morman de fier vechi poate pentru că Ceaușescu îi eliminase pe toți kominterniștii, inclusiv pe taică-su Walter, din conducerea PCR?! Acela e momentul zero al crimei. Au urmat apoi tentativele iliesciene de privatizare: metoda MEBO, cupoane. Regimul Iliescu s-a ferit de bursă ca dracul de tămâie pentru că privatizarea prin bursă ar fi presupus transparență și performanță, spre deosebire de pseudo-privatizarea prin fel de fel de cupoane, prin care li se lua ochii proștilor în timp ce nomenklatura securistă continua să-și facă mendrele.

Apoi a venit guvernarea PNȚCD, care a adus cu sine „privatizarea la plic”. Privatizarea cu investitori „strategici”. Adică investitorii lui pește prăjit. O monstruozitate. Alții care s-au ferit ca dracul de tămâie de privatizarea prin bursă, și tot pentru că privatizarea prin bursă ar fi presupus transparență și performanță. Plicurile erau oferite de cine trebuie și deschise de cine trebuie!

Practicile netransparente sunt continuate acum de regimul Băsescu-Boc. Dobitocii ăștia nu au dat nici un moment senzația, în 2009, că ar vrea să se împrumute de la populație. S-au dus direct la FMI. Acum asistă pasivi la scurgerea banilor din România. Pentru ei, problemă de siguranță națională e presa care nu-i pupă în fund, nu faptul că românii sclavagesc fără perdea pentru companii străine. La un capital social cerut de lege de 200 de lei, banii pe care fondurile de pensii private i-au plasat în străinătate din lipsă de alternativă internă sunt echivalenți cu capitalizarea a peste 2 milioane de firme. La un capital social, mult mai apropiat de realitățile economice, de vreo 6.500 de lei (suma minimă pe care o estimez eu ca fiind necesară în România pentru deschiderea unei afaceri adevărate) banii aceia sunt echivalentul capitalizării a peste 60.000 de firme (viabile!). Despre asta vorbim. Banii și munca noastră îi fac prosperi pe alții, în timp ce muncitorul și micul antreprenor din România sunt jupuiți de vii.

1 Mai: Hai să boicotăm, nu să ne batem

2011-05-01T19:36:00.003+03:00

Foarte interesant fotoreportajul de pe CriticAtac privitor la acțiunea grupului „Mâna de lucru”, dar finalul textului scris pe manifest îmi displace. „Într-o zi mâna de lucru vă va strânge de gât.” Sună revoluționar, și n-are sens. Revoluțiile nu mai contează, suntem în 2011.

Decât să-i strângem de gât, mai bine îi boicotăm. Am putea face o listă cu toți oamenii de afaceri care susțin actualul regim, și cu toate afacerile lor, și am putea să le boicotăm. E adevărat, unii au afaceri în construcții, sau comerț cu utilaje, sau în trafic cu armament și e mai greu să fie boicotați de oamenii de rând, dar le putem boicota partenerii de afaceri. Putem, astfel, să boicotăm buticurile nevestelor sponsorilor (inclusiv ale nevestelor de politicieni). Putem să le boicotăm restaurantele sau cafenelele. Femeile ar putea boicota inclusiv saloanele de coafură. Putem să boicotăm ziarele și revistele care publică indivizi ce susțin regimul. Putem să boicotăm editurile managerizate de oameni de cultură care susțin regimul, adică să nu mai cumpărăm nici o carte publicată la aceste edituri. Putem, de asemenea, să boicotăm mărcile asociate cu sponsorii regimului. Dacă nu mă înșel, Băsescu sau frate-su aveau o fabrică de înghețată. Păi, înghețata aia sigur are un nume. O putem evita!

Putem să boicotăm toate mărcile care își fac publicitate cu agenția parteneră a PD-L-ului. Putem, de asemenea, să boicotăm toate mărcile care își fac reclamă pe site-urile puterii. Sau care își fac reclamă pe televiziunile puterii. Putem face o mulțime de lucruri - totul depinde numai de noi.

Din păcate, ceea ce ne lipsește în acest moment e o listă a afacerilor și a mărcilor care merită boicotate. Altfel zis, a afacerilor și a mărcilor care - din moment ce sponsorizează, fie și indirect, Puterea, deci implicit și discursul acesteia - cred despre noi că suntem „leneși, proști, bețivi, curvari”. Dar nu e nici o problemă, sunt convins că se poate face o asemenea listă și apoi, răspândită pe mijloacele moderne de comunicare în masă - Facebook și bloguri - această listă ar putea face minuni.

E suficient că îi suportăm. Dar pentru faptul că mai și contribuim cu bani la prosperitatea lor, suntem de-a dreptul tâmpiți.

Apropo de munca la țară

2011-04-19T21:13:00.002+03:00

La câteva zile după ce Băsescu a emis nesimțirea cu poporul care nu se ridică la înălțimea așteptărilor lui, trompetele s-au și pus pe treabă. Astăzi, Valeriu Tabără, așa-zisul ministru al agriculturii, în realitate - după cum rezultă din telegramele Wikileaks - sclavul americanilor și groparul agriculturii bio, zice că la țară toată lumea e la crâșmă și nu găsești oameni să lucreze pământul nici cu 100 de lei.

Poate că o fi adevărat, deși ar trebui să ne întrebăm ce fel de raporturi de muncă sunt cele pe care le invocă ministrul. Adică, munca asta cu ziua, fără contract. E sigur că 100 de lei acoperă strict munca pentru care sunt dați? Sau muncitorul lipsit de contract va fi pus și să șteargă vacile la cur, și să dea oleacă cu mătura prin curte etc.? Dar să lăsăm întrebarea asta fără răspuns. Să presupunem că avem de-a face cu niște raporturi de muncă absolut corecte. De unde însă vor ei, adică Băsescu și Tabără, să mai fie oameni în putere la țară câtă vreme peste 2 milioane de români, marea majoritate provenind tocmai din mediul rural și din orașele mici, sunt plecați cu acte în regulă în Spania și Italia?

Din generație spontanee? Ntz, oamenii nu sunt bacili. Atunci, poate ar trebui să punem copiii și bătrânii de la sate să muncească hectarele abandonate, așa cum le făcea Pol Pot în Cambodgia?

Nu mai zic de precaritatea gândirii lui Valeriu Tabără. Munca e o marfă ca oricare alta și depinde de cerere și ofertă. Cine vrea oameni și e nemulțumit că nu găsește la 50 sau 100 de lei n-are decât să ofere 200 sau 300 de lei. Uite, chiar mi-e greu să cred că dacă oferi 300 de lei pe zi nu găsești pe nimeni. Și atunci? Nu-i așa că e mai comod să ne lamentăm și să dăm vina tot pe „mișeii” care nu vor să-și vândă forța de muncă la prețul pe care vrem să-l oferim noi, în loc să recunoaștem că guvernul nu a făcut nimic pentru agricultură?

"How Ayn Rand ruined my childhood"

2011-04-17T12:23:00.002+03:00

Așa cum zicea într-o discuție petrecută cândva în jurul unor halbe de bere bunul meu prieten Leonid Dragomir (care împarte cu Kelemen Hunor, boss-ul UDMR, ciudatul destin de a fi medic veterinar și filozof cu diplomă în același timp), marele avantaj al faptului de a fi stat 5 ani în preajma filozofilor e acela că ne-am lepădat de complexele față de cei mai idioți dintre filozofi.

Pentru că, hai s-o recunoaștem: omul simplu - fie el muncitor sau inginer, doctor, matematician - ale cărui lecturi sunt prin forța lucrurilor limitate, pentru simplul motiv că meseria nu-i permite nici să citească excesiv de mult, nici să reflecteze temeinic asupra lucrurilor citite, nici să se raporteze critic la ceea ce citește, este mereu în pericol de a cădea victimă a fel de fel de șarlatani ai gândirii care, folosindu-se de diverse măști și de diverse titluri pompoase („filozof” este un astfel de titlu pompos) îi promit Sfântul Graal al fericirii.

De-asta mi-am și permis în finalul articolului despre Cuculetz să spun că logica pe care o denunțam acolo este „logica unui individualism tâmpit” care nu se întâlnește decât în cărțile anumitor „economiști și filozofi mai mult sau mai puțin idioți”. Nu trebuie să ne ferim de acest gen de vorbe. Filozofii sunt și ei oameni ca toți oamenii și unii dintre ei chiar o dau în bară cu grație. E adevărat că istoria filozofiei, pe care o consemnează apoi manualele după care învață masele populare, nu reține decât partea frumoasă a lucrurilor.

Ca să dau un exemplu familiar probabil chiar și celui mai necitit cititor, să ne amintim numai de cât de apropiați de Mișcarea Legionară au fost membrii generației Criterion în frunte cu profesorul lor, (altfel) strălucitorul Nae Ionescu. Da, filozofii comit greșeli și - parafrazând un show de succes - din când în când „spun lucruri trăznite”. Unii își reneagă greșelile sau le trec sub tăcere, alții mor cu ele în brațe - fie de moarte bună, când au noroc să nu fie făcuți de râs în timpul vieții, fie pe eșafod, cum a pățit-o Alfred Rosenberg, teoreticianul nazist al diferenței de rasă.

Evident, printre individualismele tâmpite care bântuie deloc dezinteresat epoca noastră se numără și așa-zisul „obiectivism” al americancei Ayn Rand. În realitate genul ăsta de individualism, care se bazează pe egoismul individual ca motor al vieții și al lucrurilor, e o filozofie veche, ale cărei rădăcini le putem vedea tocmai la Bernard de Mandeville (1670-1733). Teoria obiectivistă, de fapt credința obiectivistă, că e mai degrabă un soi de religie, nu o filozofie, e atât de șubredă și de infirmată istoric, încât singurul argument pe care merită să-l aduci este cel pe care Diogene Cinicul îl aducea lui Zenon Eleatul: un contraexemplu practic, "How Ayn Rand ruined my childhood", sau despre cum egoismul individual nu sporește, ci micșorează suma fericirilor individuale și îl bagă și-n rahat pe egoistul #1.

"Welfare state"... for the rich :) sau aventura văduvelor vesele de pe Wall-Street

2011-04-14T16:42:00.008+03:00

În revista Rolling Stone, altminteri specializată pe muzică, apare una dintre cele mai tari anchete despre destinația banilor din programele de bailout pe care Banca Federală le-a pus pe picioare în ultimii ani, fără ca vreo persoană anume să fi fost în stare până acum să spună ce naiba s-a întâmplat cu banii ăia.

Articolul acesta dezvăluie o schemă foarte simplă prin care două femei, well, de succes, adică una - nevastă de bancher milionar de pe Wall Street, John Mack, cealaltă - văduvă milionară de bancher milionar de pe Wall Street, au înființat o tâmpenie de fond care se ocupă cu securizarea creditelor, sau așa ceva, apoi au luat moka de la FED 220 de milioane. Din banii ăștia familia Mack deja și-a cumpărat o casă în Manhattan (13 milioane, un mizilic), în timp ce altor 150 de milioane pur și simplu li s-a pierdut urma. Nici o problemă. Se pare că banii erau, cum zicem noi în Europa, nerambursabili.

În plus, articolul mai dezvăluie și alte lucruri interesante, ca de exemplu că până și Ghadafi a fost ~~împrumutat~~ pardon, cadorisit cu bani de către FED prin măsurile de bailout.

Și pentru ca tot tacâmul să fie complet, că tot e America mama democrațiilor (deci inclusiv a democrației din România, păi nu? :), la anchetele și interpelările autorităților privitoare la destinația banilor nu a răspuns nimeni. Adică, hai sictir.

[Dar, bineînțeles, vinovatul de serviciu pentru apariția crizei și prăbușirea sistemului e Cuculetz, care vrea trei perechi de ghete și o șapcă gratis pe banii statului. Nu ți-ar fi rușine, măi Cuculetz, măi...]

Enervare plăcută! (nu-mi permit să vă urez lectură plăcută :))))
Un scurt comentariu și în Financial Times.

Gestul incalificabil al ministrului Cseke mă face să mă întreb când timp mai e până când în România va izbucni o mare epidemie

2011-04-13T22:28:00.003+03:00

Ministrul Sănătății, Cseke, a recurs azi la un gest incredibil pentru a justifica închiderea spitalelor din anumite localități mai vitregite de soartă: și-a permis să fluture în fața ziariștilor imaginea unei bolnave, suferind de o boală foarte gravă, paralizie după un accident vascular cerebral, internată, chipurile, 6 luni non-stop la centrul din Băneasa.

Nu putem să ne pronunțăm asupra cazului, care, sincer să fiu, mie îmi miroase a făcătură. Dar e momentul să remarcăm un lucru. Pentru a convinge opinia publică de ceea ce vor să facă, autoritățile au tot apelat până acum la fel de fel de tertipuri șocante, punând în discuție numai posibilitatea ca oamenii să se îmbolnăvească de boli mărețe, grandioase, tot una și una. Accident cerebral. Infarct. Accident auto cu victime. În buna tradiție românească, se gândește în hiperbole pentru a ajunge la niște concluzii care să justifice niște măsuri deplasate și incorecte. Cred că toată lumea e de acord că un bolnav care pățește un accident cerebral sau un infarct nu poate fi tratat corespunzător într-un spital de țară, prost dotat și cu un personal medical care nu și-a mai actualizat cunoștințele din facultate. Dar ce ne facem cu celelalte boli?

Să facem un mic excurs. Un mic ocol pe la Eurostat ne spune că România avea în 2008 657,4 paturi de spital la suta de mii de pacienți, adică peste media Europei-27 de 561 de paturi și peste media Europei-15 de 534 de paturi la suta de mii de locuitori. Deloc rău. Campioana Europei e, din acest punct de vedere, Germania, cu 820,3 paturi de spital la suta de mii de locuitori, în timp ce ultima poziție revine Spaniei cu 324,5.

Problema e că în ciuda acestei constatări pozitive, populația României are cea mai mică speranță de viață din Europa. 77,4 ani femeile și 69,8 ani bărbații. Spre comparație, în Suedia, cea mai longevivă națiune europeană, femeile au o speranță de viață de 83,5 ani și bărbații de 79,4 ani. De unde rezultă că numărul paturilor de spital nu prea ne ajută să trăim mai mult.

Și e și normal lucrul ăsta: degeaba ai spitale dacă oamenii nu au obiceiul (că așa-i românul...) să-și facă periodic un control al sănătății și un set de analize. La statistica: „dacă au fost la un consult medical în ultimele 12 luni”, românii se află catastrofal în coada statisticilor, cu doar 39,9% din populație. Spre comparație, imediat înaintea noastră sunt grecii, infinit mai educați, cu 63,7% din populație mergând la un consult medical măcar o dată pe an. În occidentul civlizat (Olanda, Germania etc.) procentul crește până la 80-85%.

Se dezvăluie, astfel, misterul mortalității înalte a românilor. Acest mister nu are nimic de-a face cu infrastructura, ci cu mentalitatea nației. De bine de rău avem spitale, paturi și medici, dar suntem un popor needucat. Românul nu are obiceiul să meargă la doctor. Pur și simplu nu-i stă în caracter. Și pentru ca tot tacâmul să fie complet, românul are o părere destul de bună despre sine: deși avem cea mai mică speranță de viață dintre europeni, nu mai puțin de 25,7% au impresia despre sine că sunt „foarte sănătoși”, ceea ce ne plasează, ca nație, în prima jumătate a clasamentului (cei mai sănătoși se cred grecii, peste 52%, iar cei mai ipohondri sunt, de departe, balticii, cu procente sub 10%; în țările occidentale procentele variază în general între 15% în Germania și 37% în Suedia).

Ei bine, în condițiile în care românul e așa de needucat cu privire la sănătate - și aici vroiam să ajung -, consultând atât de rar medicii, guvernanții iau decizia absurdă de a îndepărta și mai mult spitalele de oameni, așadar de a le face românilor și mai greu să acceseze serviciile medicale. O asemenea decizie nu poate avea decât repercursiuni catastrofale asupra sănătății populației, pentru că este clar că un individ care nu venea la spital când spitalul era la 10 kilometri de el, cu atât mai puțin va veni când spitalul e la 20 sau la 30 de kilometri.

Și de aici vine problema nr. 1 a reformei Cseke care, prin considerentul celor scrise mai sus, consider că este o crimă (cu premeditare?) împotriva sănătății întregii populații, nu doar a celor care locuiesc în regiunile văduvite de spitale. Încă din vechime „bolnițele”, spitalele, au avut nu doar un rol curativ, ci și unul preventiv. Eradicarea bolilor majore nu poate fi făcută fără o rețea densă de spitale și fără o populație participativă la efortul de sănătate, mai ales că marile boli infecțioase, spre deosebire de bolile grandioase pe care le visează ministrul (accident cerebral, infarct, superaccident auto...) au deseori simptome foarte asemănătoare cu ale unor boli banale pe care numai un medic calificat le-ar putea deosebi.

Holera, de exemplu, se manifestă la început prin diaree și vomă, ceea ce poate să ducă ușor la confundarea ei cu o simplă deranjare „la stomac”. Tifosul debutează cu febră, ceea ce îl poate face pe un țăran să creadă că are de-a face cu o banală „tragere de curent”. Tuberculoza se manifestă prin tuse, ceea ce avem cu toții, și scuipat de sânge - ceea ce se poate ignora dacă nu știm că e un simptom al unei boli foarte periculoase. Meningita apare ca o durere de cap însoțită de fotofobie. Variola, una dintre cele mai periculoase boli, teoretic eradicată din România de pe timpul comuniștilor, debutează cu nițică febră și cu oboseală. Antraxul se manifestă tot prin tuse și febră, putând fi confundat lejer cu o răceală mai puternică. Etc. Toate acestea sunt boli infecțioase foarte periculoase pe care un nespecialist le poate oricând confunda cu ceva mai ușor. Confuzia ar putea conduce însă la infectarea unei întregi comunități și, prin extensie, a unei întregi regiuni - iar pentru ca scenariul acesta să se producă e suficient ca un focar de infecție să fie lăsat să se dezvolte în liniște, pur și simplu pentru că oamenii sunt prea leneși sau prea neștiutori pentru a merge la un spital aflat mult prea departe de localitatea lor. Având în vedere țara în care trăim, scenariul e mai mult decât plauzibil, și tocmai de aceea aștept cu interes să văd dacă în momentul în care vom asista la izbucnirea unei epidemii cineva dintre cei responsabili cu adevărat - Băsescu, Boc sau Cseke - vor răspunde penal, sau vina va pica iarăși pe vreun Păun acarul, ca în cazul de la maternitatea Giulești.

Frizura de absurd: patafizica anticomunismului văzută prin ochii lui Valeriu Stoica

2011-04-12T22:55:00.002+03:00

„Adevărul” publică niște documente incredibile, de pus în ramă, care i-ar face să pălească de invidie, dacă ar fi vii și reali, chiar și pe celebrii Farfuridi, Brânzovenescu, Cațavencu, Tipătescu și toate celelalte canalii din tragi-comicul bestiar caragialian: o autobiografie olografă și CV-ul de dinainte de 1989 al celebrului teoretician pseudo-liberal, gropar al Convenției Democrate, servitor conștiincios al anticomunistului Băse, anticomunistul lui pește Stoica Valeriu. Să urmărim cu uimire evoluția unei cariere anticomuniste de-a dreptul ... patafizice:

- 1968 - 1972 : Secretar al organizaţiei UTC la Liceul Gheorghe Lazăr
- 1972 - 1976: activist într-o brigadă de propagandă juridică în organizaţiile UTC din cadrul Întreprinderii „Griviţa Roşie"
- 1972 - 1976: activist într-o brigadă de propagandă electorală în asociaţiile studenţilor comunişti din Centrul Universitar Bucureşti
- Din aprilie 1974: membru PCR
- 1974 - 1976: membru în comisia politico-ideologică de pe lîngă consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Bucureşti
- 1974 - 1976: coordonator şi îndrumător al muncii politico-ideologice din institutul de Arhitectură „Ion Mincu", Institutul de arte plastice "Nicolae Grigorescu" şi Institutul de educaţie Fizică şi Sport Bucureşti.
- 1980-1981: Secretar al organizaţiei UTC din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti
- 1980 - 1981: propagandist la nivelul Comitetului UTC al Sectorului 5
- 1980 - 1981: prezintă lunar informări politice în cadrul adunărilor generale ale organizaţiei de bază PCR.
- 1981-1985: Secretar al organizaţiei de bază PCR din Judecătoria Sectorului 5.
- 1981 - 1985: lector la cabinetul politico - ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 5
- iunie 1985: absolvent al Universităţii politice de conducere (cu media 10)
- 1985 - 1986: organizator al grupei sindicale din cadrul secţiei civile a Tribunalului Bucureşti
- 1985 - 1986: curs special de pregătire la Cabinetul politico ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 4 Bucureşti
- Decorat cu medalia „A 40-a aniversare a zilei de 23 August 1944" pentru activitatea profesională şi obştească

Ei, cu așa un CV bogat politic, să tot fii vajnic liberal, liberal-democrat, popular sau ce naiba va mai fi fiind onorabilul.

Sursa (via Constantin G.)

Michael Parenti despre globalizare

2011-04-10T12:44:00.000+03:00

Îi mulțumesc și lui „Cosmin”, care mi-a recomandat în urmă cu câteva zile să urmăresc acest seminar al lui Parenti. Un singur comentariu am, e după film, vă las să-l urmăriți.

Cu un singur lucru nu sunt deloc de acord din ceea ce zice Parenti: „lumeatreizarea” lumii (17:40) nu este scopul capitalismului contemporan. Ea este o fatalitate. Spațiul e prea mic aici ca să o explic, dar cert este că pauperizarea maselor occidentale nu e deloc un lucru pe care capitalismul contemporan îl dorește neapărat.

Hai să judecăm logic. Să vorbim strict de America, inima sistemului economic mondial. Dacă toți americanii vor ajunge la un salariu mediu de 1 dolar pe oră, cine va mai susține PIB-ul Americii?! Conform ultimelor date ale biroului de statistică american, 70% din PIB-ul Americii e susținut de consumul privat (e adevărat că mărimea procentului poate fi contestată, dar insignifiant). Deci, dacă americanul mediu se pauperizează, undeva spre 70% din PIB-ul Americii se duce naibii. Este această descreștere în logica economică a capitalismului? Nu.

Cum ar mai fi Steve Jobs miliardar dacă oamenii nu ar mai avea bani să cumpere joculețe cretine pentru cretinelul lor aparat Iphone? Nu ar mai fi. Nici Starbucks nu ar mai vinde nimic. Nici McDo. Etc. Deci pauperizarea, în opinia mea, nu face parte din scopurile intrinseci ale capitalismului.

Și totuși pauperizarea pare inevitabilă. Actuala depresie economică a fost precedată în 2005 de imposibilitatea americanului mediu de a mai economisi ceva. În 2005 curgea încă lapte și miere și colapsul imobiliar era întrezărit de foarte, foarte, foarte puțină lume, deci acel mic semnal de alarmă nu a fost luat în seamă de nimeni. Și toate graficele ne arată că de la „the Nixon shock” (evenimentul fondator al capitalismului contemporan) încoace rata economisirii s-a redus constant, de la 10% în 1970 până la 1% în 2005.

Ce e mai important, e că fiecare recesiune minoră a accentuat din nou rata de economisire (ceea ce e logic: când e recesiune oamenii se tem de viitor și reîncep să pună bani deoparte), dar niciodată până la nivelul de dinaintea recesiunii minore precedente. Actualul nivel de economisire al americanilor e la un mult mai sănătos 6,5%, dar încă e la jumătate din cel al precedentei recesiuni majore (cea de la începutul anilor 90). Rezultă așadar că dacă lucrurile vor continua astfel, la un moment va veni o recesiune care va surprinde populația celei mai mari superputeri a lumii și fără joburi, și fără „savings”.

Suntem obligați să conchidem că după 1990 s-a întâmplat într-adevăr ceva, și nu în bine. Nu o zic eu, o zic cifrele (exact aceeași situație se pare că e verificabilă și pentru piața muncii și a joburilor full time din ultimii 30 de ani). Asta nu înseamnă că pauperizarea maselor e scopul capitalismului cu pălărie de cowboy, la fel cum nici scopul intrinsec al lui Ted Bundy nu era acela de-a omorî studente.

Ii multumesc lui Cuculetz

2011-04-08T00:11:00.005+03:00

Mic avertisment, și rezumat, pentru acei cretinei pe care mi i-a aruncat pe cap, inevitabil, linkul lui C. Rogozanu și care au a priori impresia că eu susțin necondiționat dreptul lui Cuculetz la (fix) 3 pantofi, 2 ghete și o șapcă:
- pentru cineva care gândește cu mai mult de un neuron, Cuculetz îi expune lui Aligică dreptul la un trai decent, adică nimic altceva decât unul din drepturile universale ale ființei umane (art. 25 din Declarația Universală), care sunt definitorii și pentru ființa umană din voi, nu doar pentru Cuculetz;
- refuzul (indiferent de temei: „la muncă, băh!”, „ești evreu”, „mai dă-te-n p*** mea”, „Mi - Aligică, iu - Cuculetz”, „ONU e nașpa”) de a accepta dreptul lui Cuculetz la un trai decent, un trai decent corelat, firește, cu situația generală a societății în care se învârte Cuculetz (în sensul că o stare de lucruri poate fi „decentă” în România și „indecentă” în Canada), ne obligă, dacă a) suntem corecți cu propria noastră conștiință și b) suntem suficient de inteligenți ca să urmărim un fir logic, să ajungem să renegăm orice drept...
- ... ceea ce ne plonjează direct într-o stare de barbarie.
De aici decurg o serie de consecințe, pe care cititorii (inteligenți) și le pot închipui singuri, dar principala consecință, pe care o expun aici ca să nu se spună că nu s-a înțeles, e următoarea: cine nu pricepe ideea că într-o societate civilizată munca sa personală trebuie să ajute nu doar la edificarea bunăstării proprii, ci și la edificarea bunăstării celorlalți, inclusiv a celor care aparent nu fac „nimic” (vezi întrebările despre „nimic” în comentarii) se pronunță pentru barbarie .
Asta e tot, dacă aveți impresia că puteți înțelege, bine, dacă nu, pls. în colțul din dreapta sus al tabului de navigare e un [x] mic. Click pe el.
10 aprilie, ora 22:00

Piața de idei din România este foarte atipică.

Discursul public dominant este, de mai bine de 20 de ani, unul ultraconservator și ultraliberal. După 1990 s-a produs - cum ar zice Paulo Freire - o colonizare culturală masivă a României al cărei rezultat se vede astăzi, după 20 de ani: nu mai avem cultură națională. Toată producția culturală din România se rezumă la traduceri și la glose pe teme, tematici și autori străini. Autorii români, fie ei poeți, dramaturgi, scriitori, filozofi, sunt sublimi... dar lipsesc cu desăvârșire. Singurul autor serios născut după 1990 e H.R. Patapievici. Restul? Vorbe. Nu există nici un autor fabricat după 1990 care să poată spune că trăiește ca urmare a operei sale, nici măcar în domenii de o anumită urgență. Copiii noștri încă mai învață să citească după Ion Creangă, „Fram, ursul polar” și „Dumbrava minunată”. De ce? Pentru că în 20 de ani nu a apărut nici un autor care să facă o literatură pentru copii mai apropiată de mentalul copiilor de azi.

Dacă e să ne uităm apoi la literatura politică, observăm un lucru: cărțile clasice ale stângii nu au fost editate niciodată după 1990. „Capitalul” lui Marx nu a fost reeditat niciodată după 1990, deși, le place sau nu le place unora, este una dintre cărțile clasice ale umanității. Atât, și este suficient să-ți dai seama că în România gândirea de stânga a fost inexistentă în ultimii 20 de ani.

Cu toate acestea, există în continuare un grup de șmecheri vocali care se mai cred, probabil, în data de 1990 ianuarie 1, urlând din toți bojocii că în România e socialism, că România e de stânga, că România e comunistă. Nu există nicăieri, în nici un spațiu cultural, o victorie atât de zdrobitoare a ultraliberalilor asupra stângii cum avem în România, unde orice tentativă de gândire „altfel” e prompt îngenuncheată prin mijloace de constrângere financiară (celui interesat de teme de stânga i se taie accesul la burse și finanțări) sau / și simbolică (atacuri mediatice - vezi atacurile recente împotriva lui C. Rogozanu și a revistei online „Critic Atac”, dar și atacurile mai vechi împotriva „Observatorului Cultural” ); și totuși șmecherii ăștia continuă să lupte, asemeni porcului Napoleon din „Ferma animalelor”, împotriva ipoteticului Jones, socialismul-care-nu-le-dă-pace. „Vreți să se întoarcă Jones?”

Unul din acești șmecherași vocali e un anume Aligică, columnist la Hotnews și ceva profesor universitar dincolo de baltă.

Astăzi Aligică polemizează cu un cititor, un anume Cuculetz (vezi „Prostie, iresponsabilitate, stangism. Teoria lui Cuculetz” pe Contributors.ro), care se pare că l-a scos din sărite furnizându-i următorul comentariu: „Fiecare fiinta umana [...] are dreptul la trei mese pe zi, un loc calduros de dormit pe timp de noapte, o pereche de incaltari si inbracaminte iar asistenta medicala gratuita, restul e vrajeala…” Trebuie să-i mulțumim lui Cuculetz pentru că l-a enervat suficient de tare pe Aligică pentru a-l obliga să-și coboare limbajul și să-și expună în toată splendoarea gândirea care, sub masca benignă a liberalismului de paradă, ascunde de fapt ceea ce este esența ultraconservatorismului: barbarie.

Cuculetz este drastic combătut spre satisfacția comentatorilor, mai excitați ca la o luptă cu câini: „Ca tu să ai un drept, cineva trebuie să aibă o obligație. Ai dreptul la trei mese pe zi, un loc călduros de dormit?! Bun. Atunci cineva are obligația să și le asigure. [...] Cine? Dacă spui Statul [...] Statul e o abstracție. El nu produce nimic. Niște oameni trebuie să producă încălțămintea, hrana și locuințele în discuție. [...] Statul transferă instituțional și legal obligația de a te hrăni și îmbrăca în slujba unor oameni [...] Discuția e aici: De ce să am eu o obligație pentru a-i asigura lui Cuculetz trei mese pe zi? [...] Amicul Cuculetz și cei doi tovarăși ai săi (Vasile Ernu și Costi Rogozanu, pe care șmecherașul îi ia la pumni en passant, n.m.) nu au un drept anume care obligă nația română la așa ceva.”

Problema e că... problema e prost pusă.

În primul rând dreptul invocat de Cuculetz nu este al lui Cuculetz personal. Este al tuturor oamenilor și se răsfrânge asupra lui Cuculetz pur și simplu ca urmare a faptului că numitul Cuculetz face parte din umanitate. Este inclusiv dreptul lui Aligică. Înțelegem că Aligică însuși ar renunța de bunăvoie la acest drept, dar, ghinion pentru el, nu o poate face. Iată cum sună articolul 25, paragraful 1, din Declarația Universală a Drepturilor Omului:

„25.1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa.” (traducerea oficială)

Atât, și orice discuție ar fi de prisos. Pur și simplu Aligică vorbește pe lângă. Dacă e nemulțumit de lumea în care trăiește, dacă e nemulțumit că deține anumite drepturi cot la cot cu Cuculetz, să se ia de ONU, nu de Cuculetz. Și, mai ales, să se hotărască pe cine reprezintă Cuculetz: stânga? Păi în ONU sunt membre și state reacționare precum Arabia Saudită sau Birmania. Dreapta? Păi în ONU sunt membre și Coreea de Nord, Cuba, China. Toată țările astea declară măcar formal că respectă toate drepturile omului și știm că până și ele reușesc să asigure, cât de cât, anumite drepturi (Cuculetz sigur ar aprecia politica de locuințe din Coreea de Nord, cea sanitară din Cuba sau grija pentru șoferi din Arabia, unde benzina e ieftină ca braga).

Dar hai să nu ne oprim aici, ci să explorăm până la ultimele consecințe logica acestui Aligică.

Aligică îl ia la rost pe Cuculetz pentru că respectivul comentator îndrăznește să-și revendice niște mici drepturi pozitive. Pentru cine nu știe, într-un anumit limbaj libertarian drepturile așa-zis negative sunt cele pe care le ai pur și simplu, individual, și care îți pot fi încălcate prin acțiunea altora (de exemplu, dreptul la liberă exprimare: acest drept îl ai, pur și simplu, și îl poți exercita de capul tău, dacă ai chef) în timp ce drepturile pozitive sunt cele care trebuie neapărat sprijinite de acțiunea altora (cum e dreptul la un nivel de trai decent, invocat de Cuculetz și de articolul 25: fără acțiunea conjugată a celorlalți semeni, degeaba ai acest drept, că nu poți să-l exerciți).

Așadar, dacă omul pretinde niște drepturi așa-zis pozitive, acest lucru „crează o obligație” cuiva, în speță lui Aligică, iar Aligică protestează, pentru că nu e de acord cu obligația de a munci pentru Cuculetz. Problema e următoarea: Aligică protestează în virtutea dreptului la liberă exprimare. Dar în ciuda dreptului la liberă exprimare Aligică și-ar putea lua oricând un pumn în bot de la vreun Cuculetz nervos. Și atunci se pune întrebarea: cine trebuie să apere dreptul la liberă exprimare al lui Aligică? Să zicem că în cazuri unu la unu Aligică se poate apăra singur. Dar dacă Aligică e, să zicem, atacat pe stradă de 100 de oameni incitați de un imam furios (luăm cazul recent întâmplat în Afganistan)? E clar că bietul Aligică nu se mai poate apăra singur și probabil va ajunge să fie jupuit de viu.

Păi din două, una: ori dreptul la liberă exprimare a lui Aligică creează, conform vorbelor lui Aligică însuși, nu ale mele, o obligație pentru cineva pentru a-i apăra lui Aligică spinarea, ceea ce, hm, e o mare porcărie!... pentru că așa ne învață însuși Aligică; ori dreptul la liberă exprimare a lui Aligică nu creează nimănui nici un fel de obligație, drept pentru care fraza emisă de Aligică: „Pentru ca tu să ai un drept, cineva trebuie să aibă o obligație.” e pur și simplu falsă. Și implicit falsă e toată argumentația lui ulterioară. Și implicit lipsită de sens, supărarea lui.

Deci oricum o dai, nu e bine. Și în ambele cazuri Aligică e lipsit de apărare. Poate fi oricând jupuit de viu de imami și e chiar indicat să fie, fiindcă în felul ăsta - nu-i așa? - i s-ar confirma teoria: drepturile tale nu sunt problema celorlalți. Sunt convins că odată ce se vor găsi unii să-i pună pielea pe băț cea mai mare fericire a sa va fi să facă semnul „V” de la victorie și să zâmbească larg cu toți dinții.

Morala e simplă.

Drepturile omului nu sunt niște „mofturi” de Cuculetzi, așa cum vor să ne facă să credem șmecherii gen Aligică. În clipa în care facem sofisme cu nevoile de bază ale oamenilor, intrăm obligatoriu pe un drum pe care vom ajunge să facem vrând-nevrând sofisme și cu drepturile „de primă generație”, adică dreptul la liberă exprimare, la libertatea credinței etc. Ajungem de fapt să negăm bazele civilizației. Plonjăm direct în barbarie.

Logica lui Aligică nu este altceva decât logica unui individualism tâmpit care nu se întâlnește nicăieri altundeva decât în cărțile anumitor filozofi și economiști mai mult sau mai puțin idioți. Din fericire oamenii simpli, confrații lui Cuculetz, se pare că mai au încă rezerve de solidaritate. De exemplu cei 50 de japonezi care lucrează în centrala de la Fukushima sigur nu l-au citit pe Aligică. Nici cei 500.000 de britanici care au demonstrat recent la Londra. Nici oamenii de pe Kiva.org. Nici... nici... nici...

O posibilă revelație Wikileaks: „globalizarea” e un simplu imperialism

2011-04-01T00:37:00.004+03:00

După debutul fâsâit din Hotnews, telegramele Wikileaks devin din ce în ce mai interesante. Mie mi-au atras atenția unele care arată cât de acerb luptă americanii pentru protejarea afacerilor corporațiilor proprii.

În prima dintre ele, datând din 2005 și publicată aici de revista Kamikaze, americanii erau supărați foc că European Drinks, cel mai important concurent local al Coca-Cola, urma să primească un credit de 200 de milioane de euro de la Banca Europeană pentru Dezvoltare. La data telegramei proiectul pe care compania românească îl depusese la BERD trecuse de faza de evaluare și urma să intre în linie dreaptă pentru obținerea finanțării. Nu rezultă ceea ce s-a întâmplat mai departe, dar uimește tonul alarmist al ambasadei americane, care caracteriza cu o mulțime de epitete negative concurentul Coca Cola și al altor afaceri americane „oneste” din România : „dubious business tactics”, „engaged in bribery and intimidation”, „anticompetitve practices” etc.

Acum, problema e că în capitalismul nostru incipient trăim un moment în care afacerile românești abia se capitalizează. Cu siguranță European Drinks a apelat la fel de fel de tactici neuzuale pentru a deveni în mai puțin de 20 de ani din dealer de „bitter suedez”, unul din giganții pieței de alimentație din România. Asemenea tactici neuzuale sunt însă normale în capitalismele incipiente. De exemplu țările occidentale nu au plătit nici azi vreun sfanț despăgubiri Africii pentru milioanele de sclavi transportați peste Atlantic. Nici pentru epoca colonială. Spania a transportat zeci de mii de tone de aur și argint din America de Sud în Europa în secolele XVI-XVII, capitalizând practic întreg occidentul pe spinarea amărâților (și puținilor) urmași ai indienilor din Lumea Nouă care trudeau din greu în mine. Foarte puțin din acel aur s-a întors în America de Sud și atunci când a făcut-o, a făcut-o sub formă de datorii.

Iar despre americani, ce să mai zicem? Negrii lor au fost eliberați din sclavie cam în perioada în care au fost eliberați și robii noștri țigani, infinit mai liberi decât negrii din SUA (țiganii, spre deosebire de negri, se puteau deplasa liber în țară și puteau efectua diverse lucrări oamenilor care apelau la serviciile lor). Adică foarte târziu. La 1776, Thomas Jefferson semna cu o mână sforăitoarea Declarație de Independență („all men are created equal”) și cu cealaltă își biciuia sclavii (da, Thomas Jefferson a avut sclavi până a murit!). Expansiunea din secolul XIX s-a făcut prin capturarea nemiloasă a pământurilor populațiilor indigene, care au ajuns în pragul exterminării.

Toate aceste excese, și multe altele, fac parte din istoria oficială a capitalismului. A plătit cineva ceva vreodată? Nu. De aceea e cu atât mai jenant să-i vezi pe americani făcând acum pe moraliștii lui pește prăjit din cauză că una (sau unele) din companiile lor ajung să se confrunte cu un concurent agresiv pe o piață incipientă.

A doua telegramă care mi s-a părut interesantă e publicată azi de Adevărul și e de-a dreptul senzațională. Sub titlul: „România, calul troian al SUA în Europa în privința organismelor modificate genetic” telegrama aceasta, mai precis articolul care o sintetizează, ne prezintă o lume mizerabilă, în care oficialii noștri, complet inconștienți, ar fi fost de acord fără nici o jenă cu cultivarea de porcării modificate genetic pe solul României. Ceea ce ne-a salvat a fost integrarea în UE și implicit adoptarea poziției oficiale a UE în această privință: interzicerea acestui gen de culturi.

Ori, culturile modificate genetic sunt dominate la ora actuală de două corporații americane: Monsanto și Pioneer Hi-Bred. Două sunt riscurile majore ale culturilor modificate genetic. Unul dintre ele este evident, celălalt este subversiv și mult mai periculos:

1. Riscul evident privește sănătatea consumatorilor. Nimeni nu știe ce implică, pe termen lung, consumul de mâncare rezultată din plante modificate genetic.
2. Riscul subversiv. Puțină lume înțelege că semințele modificate genetic sunt niște produse. Fiind produse, sunt purtătoare de ... drepturi de autor! Odată ce cultivatorii încep să folosească semințe modificate genetic, ei devin prizonierii mărcii producătoare, trebuind apoi să cumpere un nou stoc de semințe de fiecare dată când urmează să semene. Altfel zis, nu pot băga în hambar jumătate din recoltă pentru a semăna la anul (de altfel, majoritatea semințelor din plantele modificate genetic se pare că nici nu încolțesc, deci efortul ar fi în van). Mai mult, semințele modificate genetic sunt făcute să reziste la diverse pesticide create tot de producătorii de semințe. Aceste pesticide omoară orice altă plantă, dar nu și planta modificată genetic. Dacă ai apucat să dai odată pe câmp cu un anumit pesticid, sunt șanse mari ca multă vreme de acum încolo să nu mai poți cultiva altceva pe acel câmp decât acele semințe modificate genetic.

În Canada a făcut vâlvă procesul unui fermier, Percy Schmeiser, care a fost acuzat de Monsanto că îi folosește ilegal semințele. Capul de acuzare era dat de câteva fire de rapiță crescute la marginea câmpului lui Schmeiser, în condițiile în care terenul lui Schmeiser era înconjurat de terenuri ale altor fermieri care foloseau, fără excepție, semințe Monsanto. Schmeiser a încercat să se apere argumentând că semințele respective puteau proveni de la culturile vecinilor. Într-o primă fază, în 1997, Monsanto a câștigat procesul și fermierul a fost obligat la niște despăgubiri astronomice, dar în cele din urmă în 1999 un al doilea proces a fost câștigat fără drept de apel de fermier. Mai mult, în 2005 Schmeiser s-a confruntat din nou cu apariția unor semințe modificate genetic pe câmpul său și a obligat Monsanto să-i plătească factura de curățare.

În aceste condiții e de la sine înțeles de ce politica Uniunii Europene este una îndreptată împotriva organismelor modificate genetic. De mii de ani agricultorii nu depind de nimic altceva decât de hărnicia lor și de metehnele naturii pentru a putea oferi hrana de care are lumea nevoie. Într-o lume aflată la cheremul corporațiilor, hrana ar depinde exclusiv de interesele egoiste ale acestora. Perspectiva e mult prea periculoasă pentru a fi luată în serios.

Ambele telegrame ne pun însă pe gânduri și ne fac să regândim paradigma globalizării. În general ne place să credem că globalizarea este dominată de multinaționale, și că multinaționalele sunt niște corporații rele care au ajuns așa de mari, încât nu mai sunt propriu-zis legate de interesele unei națiuni, personalitatea lor manifestându-se undeva dincolo de state, guverne și națiuni. De aceea orice încercare de nesupunere față de multinaționale, sau orice încercare de criticare a multinaționalelor, este sortită eșecului, pentru că puterea lor e mult prea mare și, de fapt, personalitatea lor nici nu mai face parte din lumea aceasta. Iată însă că telegramele Wikileaks ne dezvăluie altceva. Nu, aceste multinaționale sunt de fapt mari afaceri naționale pentru sprijinirea cărora oficiali ai țării de origine nu precupețesc nici un efort. Este greșit să vedem în Coca Cola o companie globală, așa cum ne dau de înțeles reclamele; nu, Coca Cola este în primul și în primul rând o companie americană, care produce o pișoarcă americană și niște chipsuri cu e-uri americane. Așadar, dacă în urma consumării exagerate de produse Coca Cola vom vedea mai multă obezitate, nu compania va trebui acuzată, ci America însăși, care a sprijinit această companie să devină o forță mondială. Este greșit să vedem în Monsanto un simplu producător de semințe pentru fermierii din lumea întreagă; nu, Monsanto este o companie cu un model de afaceri murdar care, dacă ar aplicat, ar produce pentru o mare parte a oamenilor o dependență totală de hrana monopolizată de o companie americană, care se supune fiscului american, care își va extrage profiturile din toată lumea și își va plăti impozitele la Washington. Așadar, dacă se va ajunge la foamete, nu Monsanto va fi de vină, ci America însăși, care prin diplomații ei și un întreg aparat de stat pus la dispoziția Monsanto va fi contribuit la starea de fapt.

Globalizarea ni se dezvăluie a fi, așadar, un simplu și banal imperialism, asemeni fenomenului analizat în urmă cu aproape 100 de ani de Karl Kautsky și de Lenin. Mitul expansiunii victorioase a capitalismului „isteț și inovator” se prăbușește. Expansiunea de fapt se face prin intimidare, prin coruperea elitelor locale, prin minciună și prin propagarea de idei subversive. Ceea ce ne diferențiază de momentul 1914 e faptul că oligarhiile actuale par a forma, după expresia lui Hervé Kempf, o supra-oligarhie transnațională, ceea ce face improbabilă eșuarea imperialismelor naționale într-un nou măcel mondial.

De ce cheltuie românii majoritatea venitului lor pe alimente?

2011-03-30T10:25:00.000+03:00

Pe Dailybusiness.ro e un articol interesant, intitulat: „Copiii lui Ceaușescu” vor relansa consumul în România. În cadrul acestui articol, un psiholog face o afirmație adâncă:

„Parintii le-au inoculat conceptia ca procurarea alimentelor trebuie sa fie principala grija. Acesta este si motivul pentru care aloca cea mai mare parte din venituri pentru alimente si bauturi", a mai spus acesta.”

Afirmația asta e o mare prostie și faptul că românii își cheltuie majoritatea veniturilor pe haleală are o explicație mult mai prozaică. Necesarul zilnic de calorii pentru un adult este, în funcție de sex, greutate și activitate zilnică, de 1800-2300 de calorii. Comparativ cu țările occidentale, cu care ne comparăm, veniturile în România sunt de 4-5 ori mai mici. Dar întrucât 70% din mâncarea din România e de import înseamnă că prețul unei calorii nu poate fi în nici un caz de 4-5 ori mai mic decât prețul unei calorii cumpărate pe piața din Franța, Italia sau orice altă țară occidentală. Și cum mâncarea e mai jos în piramida Maslow decât alte lucruri, e normal ca o mare parte a veniturilor unui român să fie cheltuite pe mâncare, pentru că românul trebuie să-și asigure întâi cele 2000 de calorii. Comparațiile de pe Numbeo dintre România și Franța, România și Germania sau România și Italia sunt mai mult decât relevante.

Atenție, vine Luxemburg!

2011-03-29T08:24:00.020+03:00

Pentru că știu că fotbaliștii noștri au nevoie de încurajări înaintea marelui derby cu Luxemburg, decisiv pentru clasarea pe o poziție cât mai importantă în ierarhia finală a grupei de calificare de la Euro 2012, le urez un călduros:

„Hai România!”

Hai băieții, că se poate! Putem să scoatem un egal cu luxemburghezii!

Ai noștri ca brazii cu mucii pă piept!

De ce nu mă interesează telegramele Wikileaks

2011-03-27T23:16:00.000+03:00

Pentru că, după ce le-am răsfoit un pic, mi-am dat seama că nu e nimic care ar putea indica drumul către ieșirea din budă.

Marea problemă a societății românești actuale este că munca e net defavorizată comparativ cu capitalul. Fiecare 1 leu muncit varsă în buzunarele celui care l-a muncit nu mai mult de 41,5 bani (45% sunt diversele impozite directe pe salariu, 24% TVA-ul pe care îl plătim la fiecare bold cumpărat). Pe de altă parte, fiecare 1 leu profit aduce în buzunarul investitorului nu mai puțin de 70,5 bani (16% impozit direct plus 16% impozit pe dividende).

70,5 vs. 41,5. E de la sine înțeles că a munci nu reprezintă o opțiune în România. O opțiune ar fi să fii „investitor”, dar cum pentru asta ți-ar trebui ceva capital de start, pe care românii nu îl au,... pică. Pur și simplu nu există o opțiune viabilă în România.

Idioții ăștia vor să favorizeze capitalul deoarece, vezi Doamne, capitalul va crea locuri de muncă și locurile de muncă, prosperitate. Problema e că locurile de muncă nu sunt atractive dacă, pentru a hyper-favoriza capitalul (s'il vous plaît, m'sieur...), fuți muncitorul. Trebuie să găsești un echilibru între cele două, altfel singurele „investiții” care vor rămâne pe aici sunt cele de tip speculativ. De exemplu, jocul de-a alba-neagra cu imobiliarele.

În loc de discuții serioase, aplicate pe realitatea românească, pe problemele economice, Wikileaks - cel puțin ceea ce am putut citi pe Hotnews! - ne dezvăluie o lume de, vorba cațavencilor, bârfe, șmenuri, șușanele. În particular, ni se confirmă câteva chestii pe care le știam deja: și anume, că Băsescu e un mare felaționist al americanilor, că Geoană e un personaj mai dus cu sfeclăul decât madame Bovary, că justiția e controlată ca la poker de același Băsescu („nu mă faceți să dau drumul la dosare...”) etc. În general, ni se confirmă că politicienii noștri sunt niște retardați. Mulțumesc, dacă vreau bâlci mă uit la niște chestii de o actualitate mai arzătoare: Moni vs. Iri sau Zăvoranca vs. Pepe.

Coada ca structură ființială a poporului român

2011-03-25T22:22:00.002+02:00

Cu postul ăsta voi enerva foarte multă lume. Atât pe „nostalgici”, care mă vor acuza că nu sunt obiectiv, cât și pe „anticomuniștii turbați” care mă vor acuza că eu sigur n-am mâncat salam cu soia.

Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.

Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.

E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.

Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.

Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:

- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că aveau program 8-16, ca toată lumea.

- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.

- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.

Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.

Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!

Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.

Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.

Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.

10 motive temeinice pentru care Severin nu trebuie să-și dea demisia din PE

2011-03-23T10:00:00.002+02:00

1. Domne', un bărbat adevărat, un român d-ăsta de-al nostru, dârz, verde și cu ambîț, luptă cu sabia în mână până își dă duhul împotriva nedreptăților care l-au nedreptățit pă el și care l-au băgat mișelește în eroare care l-au făcut să ceară șpagă, că el nu ar fi cerut, da' mișeii i-a dat. Deci mișeii să-și dea demisia de la Sunday Times, nu el de la PE.

2. În mod evident e un complot al Occidentului care vrea să comploteze la adresa Românichii care și așa e cu chiloțeii în vine din cauza la criză. Păi dacă domnul Severin își dă demisia, câți bani pierde Românica? Aud?... Nu cumva vreo juma' dă milion dă iuro? Păi cum mai poate aduce domnul Severin juma' dă milion dă iuro în masa monetară din Românica dacă ăștia îl dă afară? Uite, guvernul tocmai s-a plâns că n-a avut 300.000 de iuro să-i aducă pă cutremurații ăia din Japonia... și ăștia vrea să ne fure nouă juma' dă milion dă iuro! Și după aia o să ne bage băncile lor pe cap, „nu vreți dragă un creeedit?”... 're-ați ai dracu' cu băncile voastre!

3. Rolul secret al lui Severin în PE e acela de billboard pentru una dintre cele mai frumoase zone din România, Banatul Severinului. Păi ar mai fi auzit cineva de Severin dacă nu era Severin în PE?! Ăștia are turizmu în criză, nu mai vine lumea la Vineția, la Paris, toati hoardili di turiști vini la Severin, la Băili Herculani, vini sî să zgâiascî la statuia lu' Dicebal a lu' Drăganu, și ăștia vrea să-l deparlamentarizeze pe domnul Severin ca să taie craca de sub chișioarili turizmului nostru! Alooooo, tanti Udrea, ajutooooor!

4. Faptul că toți socialiștii, ca la un făcut, începând cu Pontachele și terminând cu ăia de la Brucselex, îl dădură afară și îi cerură demisia, e o dovadă mai mult decât clară că e mâna masonilor, a evreilor și a unei conspirații extraterestre de pe planeta UMMO. Nu îi excludem din povestea asta nici pe ruși, nici banda lu' Caeda!

5. Domne', dacă stăm strâmb și judecăm drept, sau vițăvercea, că e tot aia, ce dracu' mare brânză dacă un parlamentar votează colea ce vor unii? Păi nu e pus băi nene să voteze?... și să amendamenteze?... Ce ați vrea voi să facă în PE, să doarmă? 'Re-ați ai dracu de complotiști... dacă doarme, nu-i bine... dacă muncește, iar nu-i bine...

6. Tocmai fiindcă ăilalți doi își dădură deja demisia, Severin trebuie să stea ferm pe poziții ca să rămână în vigoare legea excepției care întărește regula. În caz contrar somăm PE să dispună rescrierea manualelor de fizică din toată Europa, na, să vedem dacă vă țin buzunarele...

7. Când a ajuns în PE, singura experiență parlamentară a lui Severin era cea din parlamentul României. Aici astfel de bagabonțeli cu camera ascunsă sunt strict interzise. Orice șpagă se dă corect, la vedere, numai cu factură și TVA, ca să știe și colegii de partid tot ce se întâmplă, transparent, fără secrete. Și la finalul lunii să se facă bilanțul și să dea fiecare cât trebe pentru ca partidul să-și plătească obligațiile, că doar n-o fi să trăiască din cotizații... c'ești, copil?! Deci ținând cont că asemenea bagabonțeli au loc în PE, atunci PE trebuie reformat de urgență și Severin a ajutat, iată, la demascarea unor astfel de practici nedemne care maculează coridoarele PE!

8. Și cum zicea și marele nostru clasic Caragiale: „Familia mea de la pașopt încoace, păi tocmai eu să rămân fără coledzi, nenicule?!” Și tot după cum zicea marele nostru clasic Caragiale: „Europa e cu ochii pă noi!” Și tocmai de-asta ne doare la bască, ce draci vor și ăștia cu demisia lor?! Păi ori suntem români, ori nu mai suntem?!

9. Deci carevasăzică auzi nesimțire, domnu' Severinache să-și dea demisia din PE. Da', aș vrea să știu și eu, bagabonții ăia cum a pătruns până în măruntaiele PE?! Cine e șeful pazei? Cine răspunde de securitatea PE? El n-avea chipiu pe cap și nu și-a făcut datoria să-i legitimeze, să la vază intențiile ascunse? Ăla de ce nu e dat afară? Când o fi dat ăla afară, atunci să plece și Severin! Dacă ăla nu e dat afară e clar că teza complotului devine și mai evidentă și trebuie rezistat pe poziții!

10. Al zecelea motiv nu există, da' îl băgăm aici ca să dăm peste botul iudeo-masonilor.

PS. și acum, fără glumă: Nu cred că Severin realizează gravitatea faptelor sale

Falimentul zilei de azi pe Groupon.ro

2011-03-22T12:05:00.002+02:00

Este marți 22.03.2011, ora 11:36, și asistăm la ceea ce poate fi primul viitor faliment al unui agent comercial din România ca urmare a faptului că a făcut prostia de a-și promova afacerea pe Groupon.ro. Dacă nu știți, Groupon este unul din site-urile de cumpărături colective care au înflorit de când cu criza (comercianții sunt disperați și oamenii caută mokăciuni). La nivel mondial Groupon este tatăl acestui gen de site-uri, dar la noi e doar unul printre altele.

Mai precis, oferta zilei sună astfel: „Cazare cu numai 85 RON pentru 2 persoane timp de 2 nopti la Pensiunea Coroana Reginei (Bran – Moeciu). Bonus: 20 % reducere la echitatie, bar, restaurant si alte activitati!” Oferta e valabilă 6 luni de acum încolo - până pe la finalul lui septembrie. O inspecție pe site-ul pensiunii respective ne lămurește că reducerea e de 50%, deoarece o cameră costă în mod normal 85 de RON pe noapte. Deci practic iei o noapte și mai stai una gratis. Oferta sună bine, numai că avem o mică problemă. Conform contoarului de pe Groupon, deja s-au cumpărat 447 de oferte! Și încă mai sunt 12 ore până la terminarea ofertei!

Cum Groupon reține 50% din încasări (adică 25% din prețul real al camerei), înseamnă că pensiunea va vinde de fapt nu una, ci trei nopți gratuite pentru fiecare client pescuit de pe Groupon.ro.

Bun, acum este clar că pensiunea nu va putea satisface toată cererea venită de pe Groupon.ro fără să dea faliment. De pe site aflăm că bieții oameni au 24 de camere, deci un potențial, în următoarele 6 luni, de 4320 de nopți de cazare. Deja 900 sunt ocupate prin oferta de pe Groupon.ro, și pentru a putea acoperi cheltuielile generate de această ofertă, proprietarii vor trebui să facă rost de alți 447 x 3 = 1341 de clienți plătitori pe bune. Și la fiecare ofertă cumpărată de pe Groupon, au nevoie de încă 3 pe care să le vândă în lumea reală.

În asemenea situații absurde se vede riscul pe care și-l asumă un business prin promovarea pe asemenea site-uri. Să fim bine înțeleși: exceptând anumite start-up-uri, care pot include în bugetul de lansare costul unei oferte cu preț redus, singurul câștigător din acest gen de business e numai și numai site-ul care promovează oferta. În cazul de față, probabil proprietarul din Bran a zis că scapă de dracu' (=criza) și a dat de tac'su (Groupon).

BONUS: o experiență asemănătoare din America și 5 Ways Groupon Can Hurt Your Business.

Și finalul? Probabil va fi o chestie românească, în care proprietarul pensiunii le va trânti ușa în nas grouponarilor, sau va închide pensiunea pe timpul verii, și aceștia se vor plânge că au luat țeapă. Iar Groupon va face banii.

LE: la 500 de oferte cumpărate, grouponul a fost declarat închis. Urmează o vară fierbinte pentru proprietarul acelei pensiuni! :))))

Geopolitica lui Talpă-Iute: războiul împotriva Libiei

2011-03-20T00:38:00.002+02:00

„Quand les sirènes se taisent, les rapaces gueulent.” Așa sună un vers din piesa L'Europe a trupei Noir Désir. O traducere aproximativă ar putea suna astfel: când tac sirenele, încep să urle cei lacomi.

Nu poate să nu-mi vină în minte, obsesiv, acest vers. E greu de spus ce l-o fi apucat pe Sarkozy, care a fost în ultimele zile aproape singurul partizan vocal al intervenției armate împotriva Libiei. O Libie în care dubioasa răzmeriță populară numită impropriu „război civil” (pentru ca un conflict intern să fie „război” e nevoie cel puțin de două armate, două ideologii, două capitale, două comandamente...) aproape că se încheiase. A urlat atât de mult, încât i-a convins pe câțiva prieteni și a convins (parțial) și Consiliul de Securitate că e nevoie de lovituri militare împotriva lui Ghadafi.

Și războiul împotriva Libiei a început, astăzi făcându-se auzite primele bombe.

Inițial nu i-am găsit nici o justificare lui Sarkozy, dar dacă stăm un pic și ne gândim la ultimele conflicte care au schimbat geopolitica lumii - Irak 1991 și 2003, Afganistan, Kosovo - mă tem că gestul lui Sarkozy este unul cu spatele la zid: dacă Europa nu ar fi intervenit în Libia, sigur ar fi făcut acest pas, „binevoitori”, americanii. Sigur, sigurissim, 101%. Au făcut-o peste tot, nu văd de ce nu ar fi făcut-o și aici.

Cât despre pretextul inițial al intervenției, nu ar fi prea multe lucruri de spus. La ora actuală este absolut evident că există o legătură intrinsecă între revoluțiile din Nordul Africii și, având în vedere similaritatea frapantă a scenariilor, că revoluțiile sunt concepute de același creier. Un creier care urmărește probabil niște interese ce gravitează în jurul petrolului arab, al cărui preț „bun” e atât de vital pentru revenirea economiei mondiale.

Așa că Sarkozy ar fi scuzabil numai și numai dacă această intervenție ar face ca Europa să ia fața Americii în cursa pentru petrolul libian. Dar dacă ar fi așa, atunci ar însemna că tocmai am intrat într-o epocă geopolitică nouă, în care securitatea se măsoară în viteza de ocupare a spațiilor și istețimea, în anticiparea mișcărilor celuilalt pretendent. Poate că nu ar fi nepotrivit să o numim „geopolitica lui Talpă-Iute” (știți continuarea, nu?... „cum te prinde... cum te f*te”).

„Les sangliers sont lachés.” S-a dat drumul mistreților. Noir Désir, L'Europe.

„Liniștea” lui Ion Iliescu în epoca lui Băsescu și Boc

2011-03-17T22:01:00.001+02:00

Cred că Iliescu I-ul, cel din perioada anilor 1990-1996, ar fi fost foarte fericit să fie președinte în zilele noastre. Țara e la pământ, șomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani e cronic (oficial e 21%, adică de trei ori mai mult decât media pe țară, dar neoficial... Dumnezeu știe!), corupția face ravagii, drepturile omului recunoscute și afirmate de documentele ONU sunt încălcate cu grație de guvernanții care închid ridicând din umeri spitale și școli, libera inițiativă e sabotată prin supra-impozitare și măsuri economice idioate, și totuși în România e liniște.

Mă tem că e liniștea pe care o visa Ion Iliescu atunci când era confruntat aproape zilnic cu manifestații de protest și se plângea în toate părțile că nu e lăsat să guverneze „cum trebuie”. Că nu e „liniște”.

Este liniștea pe care ar fi dorit-o pe 29 ianuarie 1990, când l-a acuzat pe Corneliu Coposu că îi bagă sula-n coaste. E liniștea pe care Iliescu și-ar fi dorit-o la primele mitinguri ale opoziției condusă de Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. E liniștea pe care o visa pentru o Piață a Universității în care minerii să vină doar în vizită de plantat panseluțe. E liniștea pe care ar fi dorit-o la mitingul pentru eliberarea lui Marian Munteanu, la care toți am venit îmbrăcați în alb. E liniștea în care ar fi vrut să fie demis Petre Roman în ziua aceea din septembrie 1991, când, aflat în Piața Victoriei, am văzut cu ochii mei de licean pasionat de istorie o scenă șocantă: mineri fumând nestingheriți în mijlocul unui nor așa de gros și de persistent de gaze lacrimogene, încât tu, om normal, abia îți mai stăpâneai plânsul de îndată ce treceai de Doctor Felix... darămite să mai și pufăi din țigară! E liniștea de care Ion Iliescu ar fi avut nevoie în vremea studenției mele, când la un simplu apel al Ligii Studenților ieșeam cu zecile de mii în stradă, fără să ne târguim și fără să ne tânguim (unul din lucrurile pentru care îmi iubesc soția e că am întâlnit-o de multe ori la acele manifestații). E liniștea pe care o spera Ion Iliescu la prima vizită (acceptată) a Majestății Sale, în 1992. E liniștea care i-ar fi făcut plăcere să fie în noiembrie 1995, la înmormântarea lui Corneliu Coposu, când 200.000 de bucureșteni au umplut până la refuz Piața Palatului și străzile dimprejur pentru a-i striga lui Ion Iliescu, într-o liniște diferită, faptul că ei sunt acolo, alături de Corneliu Coposu, și ei nu sunt morți. În sfârșit, este liniștea de care ar fi vrut să aibă parte în noaptea zilei de 17 noiembrie 1996, când, cu o față înnegrită de ciudă și flancat, dacă țin bine minte, de Adrian Năstase și (regretatul) Ovidiu Muștescu, la fel de pământii la chip ca și el, a trebuit să accepte pierderea puterii. Și pe străzile Bucureștiului s-a declanșat nebunia.

Dacă e așa, atunci e liniștea unui popor bovin, rumegător și, mai ales, a unui tineret complet cretinizat și lipsit de vlagă. Un tineret impotent. Caz în care nu am mai avea speranță decât în măsura în care ne-am lepăda complet de orișice fărâmă de speranță, am transcende moralitatea și ne-am propune pur și simplu să profităm cu cinism de cretinii și de impotenții din jurul nostru - murdărirea sufletului fiindu-ne ultima grijă.

Și din păcate nu putem să nu credem din ce în ce mai mult că liniștea de azi e chiar liniștea aceea, de vreme ce „marile” mitinguri de protest abia reușesc să adune vreo 10.000 de oameni, majoritatea dintre ei cu... părul alb, iar climaxul protestului e reprezentat de fiecare dată de ritmuri dansante pe aria pinguinului și Unchiul Sapro.

Este liniștea, paradisiacă pentru orice politician corupt și corupător, la care visa Ion Iliescu și de care - ironia sorții! - au ajuns să se bucure, iată, tocmai fostul său ministru rebel, Traian Băsescu, și aparatul de guvernare pus la punct de acesta. Deși umplu statisticile negative, nici un apel social nu reușește să-i sensibilizeze pe cei 21% de tineri șomeri, sau pe liceenii și studenții care vor trebui să intre pe o piață a muncii mult mai precară decât cea pe care a intrat generația mea. Zic de ei, de tineri, pentru că de la bătrânii cu pensiile tăiate nu am nici o pretenție iar de la generația mea, a celor care au trecut de 35-40 de ani, iarăși nu am nici o pretenție, parțial pentru că ne-am făcut datoria în urmă cu 15-20 de ani și parțial pentru că viitorul nostru deja începe să nu mai fie atât de lung și de nebulos încât să merite să te mai lupți pentru el.

Nu înțeleg însă pasivitatea tinerilor. Nu o pot înțelege. E peste puterile mele de înțelegere.

Nu mă aștept, și nici nu doresc, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 sau ceea ce se întâmplă acum în țările arabe, unde tineretul dărâmă regimuri cimentate de zeci de ani la putere. Faptul că puterea este bulversată ca urmare a manifestațiilor de stradă nu e un semn de democrație, ci de absență a democrației. Regimul lui Băsescu, chiar dacă a furat grosolan alegerile din decembrie 2009, trebuie să rămână la putere până la expirarea mandatului sau până va fi răsturnat pe cale parlamentară. Așa e normal, așa e democratic. Dar mă șochează și mă scârbește pasivitatea, lipsa de reacție a acestui tineret care nu e despărțit de momentul 1989 decât de 20 și un pic de ani. Deși e martelat din toate părțile: educația care i se asigură e precară, piața muncii în care trebuie să se integreze este precară, sistemul de sănătate în care se presupune că se vor trata și ei peste câțiva ani, este distrus sistematic, iar cei norocoși dintre ei care vor prinde un job, vor munci din greu să dea înapoi împrumutul FMI contractat pentru realegerea lui Băsescu și pentru liniștirea băncilor cu capital străin care și-au bătut joc de România - ei bine, în ciuda tuturor acestor nenorociri, acest tineret tace, e liniștit. De-asta zic că sunt șocat. În anii '90 noi știam să transmitem Puterii că suntem vii, și Puterea ne-a ascultat. Bun, prost, ne-am făcut un viitor. Cârcotașilor trebuie să le spunem răspicat că România, totuși, nu e (încă?) nici Belarus, nici Republica Moldova, iar acest lucru se datorează în primul și în primul rând faptului că în anii '90 Ion Iliescu nu a avut parte de „liniștea” mult-visată. Tinerii de azi exprimă însă acea liniște care îi transmite Puterii că n-are de ce să se teamă, pentru că ei s-au născut deja morți, tăcerea de acum fiindu-le mormântul în care își îngroapă viitorul, și se îngroapă și pe ei înșiși.