În două săptămâni voi fi la Paris. Voi profita de vacanța de primăvară pentru a merge cu fiica mea în două locuri-cheie ale civilizației europene, la Atena și la Paris. E prima oară când o voi plimba cu avionul și când vom merge să vedem „pe viu” ceea ce ea știa doar din „Aventurile lui Vipo” sau alte desene animate.
E cu atât mai deprimant ceea ce s-a întâmplat aseară. Nu pot să-mi închipui cum e să mergi la Paris fără să poți intra și în Notre-Dame. De fiecare dată când am fost la Paris - începând cu o călătorie de câteva ore făcută în 1995, pe când eram student, și când de fapt am fost în zona Grenoble, dar am dat o fugă rapidă de o zi și pe la Paris - catedrala a fost pe lista obiectivelor de văzut.
Personal, nu cred în ipoteza mâinii criminale, din mai multe motive. Dar principalul motiv e că un eventual atentator ar fi trebuit să se cocoațe la mama naibii ca să dea foc. Refuz să cred că pe acel șantier putea să intre și să iasă oricine, la oră de vârf, să se urce sus pe schele, și să dea foc.
Mă aștept în schimb să se descopere genul de blestemății care fac ravagii și pe aici și care poartă un singur nume: „dorel”. Lucrări de mântuială, făcute ieftin cu subcontractori ai unor subcontractori pentru a se salva bani de la bugetul municipal. Franța, de la venirea la putere a lui Emmanuel Macron, e în plină furie neoliberală, după ce oricum președințiile lui Sarkozy sau Hollande nu merseseră diferit. Acum parcă am înțeles că se discută despre privatizarea energiei, după ce în urmă cu câțiva ani știu că voiau să privatizeze niște aeroporturi.
Dacă va fi așa, atunci poate că momentul acestei tragedii ne va face să înțelegem că „destul e destul” și că e cazul să nu ne mai purtăm cu mănuși cu îmbogățiții noului capitalism de cazino. Aceștia trebuie să aleagă: ori își plătesc partea lor de taxe, ori să se ducă dracului. Faptul că autoritățile publice nu au fonduri suficiente pentru a plăti niște reparații corect făcute duce la distrugeri culturale, sociale și economice irevocabile. Și iată că deja nu mai vorbim de distrugeri la Tanacu sau prin cine știe ce colț obscur din fundul României. Se întâmplă în inima Europei.
Tocmai de aceea din Franța poate porni renașterea Europei așa cum o știm, așa cum am dorit-o. O Europă bazată pe coeziune socială, solidaritate și mândră de moștenirea sa culturală. O Europă a bunăstării pentru toți, nu numai pentru corporații și pentru bogați.