În școala generală la mine în clasă erau 45 de copii (deh, pe vremea ticăloșilor de comuniști românul făcea copii, nu ca astăzi, în paradisul capitalist). Acum eu și colegii mei avem în jur de 39-40 de ani. În mod absolut ciudat doi dintre noi au ajuns schizofrenici cu acte în regulă și pensie de invaliditate. Doi din patruzeci și cinci, adică 4.44%, cred că înseamnă un procentaj incredibil de mare pentru un grup stabilit, în fond, aleator.
Pe unul dintre cei doi, să-l numim MC, îl cunosc foarte bine pentru că am fost prieteni buni până spre sfârșitul facultății. Era mai ciudat, dar simpatic. Niciodată nu aș fi crezut că firea lui mai aparte i se trăgea de fapt dintr-o boală. Oricum, astăzi am înțeles că e relativ bine. Relativ reparat. Ultima oară l-am întâlnit în cartier în urmă cu vreo șase luni și de fapt păstrăm legătura pe Facebook. Cei doi sunt sub supravegherea unui psiholog, ST, cu care sunt bun prieten și care a fost și el coleg de școală cu noi, dar la altă clasă. De fapt eu, MC și ST ne știam foarte bine în adolescență și în timpul facultății. ST chiar pretinde că știe perfect momentul la care MC a manifestat primele semne ale bolii, undeva în jurul vârstei de 16 ani. Pentru mine a fost chiar o surpriză în urmă cu câțiva ani să aflu de la ST că MC suferă de o boală psihică și că tocmai el e psihologul care îl supervizează. Din câte am înțeles genul acesta de bolnavi cu handicap psihic este „arondat” unui centru, sau serviciu special, de pe lângă o primărie de Sector, unde psihologii încearcă să le evalueze starea, să-i integreze în diverse programe de recuperare etc. pentru că, în fond, statul le plătește niște indemnizații de handicap și cazurile lor nu sunt totuna cu cazurile celor care au fost loviți de soartă cu un handicap fizic, pe care îl poate vedea în mod clar orice prost de birocrat.
Cu celălalt, să-i zicem IT, nu am mai avut de-a face din clipa în care am terminat în mod oficial școala generală, prin luna mai 1989. Sunt, așadar, aproape 25 de ani de atunci. Puțini, foarte puțini, sunt restul colegilor de școală generală cu care s-a întâmplat să nu mă mai văd absolut, dar absolut deloc, nici măcar din întâmplare. El e unul dintre aceia. Parcă a intrat în pământ. Până azi.
Ce-i drept, știam de multă vreme, de câțiva ani, de la ST, că IT e „coleg” de soartă ghinionistă cu MC (ST mă mai ține la curent și îmi mai zice, ca fapt divers, despre progresele lor). Dar nu am dat niciodată atenție deosebită informației. Nu mi-am dorit să-i întâlnesc, poate și dintr-o anumită frică sau, în cazul lui MC - reținere. Ce naiba să-i zic lui MC?! Așa, pe Facebook, e altceva. Dar în realitate?... Ce naiba să-i zici știind că l-ai lăsat (credeai tu) sănătos? Hai salut... ce faci băi... nebunule?! I-am zis asta de atâtea ori când era sănătos. Dar acum nu merge. Ar fi ciudat.
Însă MC m-a contactat în urmă cu câteva zile pe mesageria de pe Facebook și mi-a cerut politicos și coerent voie să-i dea numărul meu de telefon lui IT, dacă vreau. Repet, MC cică e „relativ bine”, și chiar cred că e așa. I l-am dat fără ezitare. În școala generală mă aveam chiar bine cu IT. O vreme am fost și colegi de bancă și împărtășeam amândoi același of: eram amândoi doi dezrădăcinați. Eu veneam din Brăila, el din Slobozia. Nu ne plăcea la București. Jinduiam amândoi după orașul părăsit.
În limbajul austerității băsiste IT e „asistat social”. Toată țara muncește pentru ca el să se îmbuibe ca un porc cu indemnizația aia de persoană cu handicap. Azi m-a sunat. Zice: „Alo! Salut! Lucian? Lucian Sârbu la telefon?” Zic: „Da, eu sunt, bună ziua.” „Lucian! Lucian, știi cine te sună? Sunt IT, colegul tău! Mă ții minte? Dacă nu mă mai ții minte...” „Aaaaa, salut, cum să nu te țin minte, sigur că știu!” „...sigur îți amintești că am fost colegi cu R... Leontin, avea telefon [a turuit niște cifre], cu Rodica A..., telefon [a turuit alte cifre], cu S... Dragoș care locuia pe strada [whatevăr] aia, prima de la [whatevăr] ...” „Da măi, lasă că știu cine ești, ce mai faci?” „Aaaa! Mă bucur că îți amintești! Ce mai faci? Ce faci acum?” „Păi chiar în clipa asta ce să fac, uite eram pe la muncă, lucram ceva.” (chiar lucram, dar nu mă deranja, o pauză îmi prindea bine) „Aaaa! Hai că nu te rețin! Ce faci măi? Am auzit că ai făcut facultatea de filozofie, uau! Ce tare ești!” „Ei, cu ani în urmă...” „Eu am făcut liceul [cutare] de electronică din Pipera, de pe platforma [cutare] aia, știi tu! După aia am și lucrat o vreme... Eh, diverse!” „Bravo, și la facultate n-ai dat?” Aici a tăcut o secundă (în rest a turuit ca o mitralieră) și apoi a oftat: „Offff! M-am înscris la Universitatea Ecologică, la Drept, dar n-am mai terminat-o... a fost o chestie... așa...” „Ei bine, lasă, asta e. În rest cum merge treaba?” „Aaaa! Păi să vezi! Tu cu cine mai ții legătura de la noi din clasă?” Aici m-a blocat. Pe Facebook am vreo 15 prieteni din generală. Nașul meu de căsătorie e unul dintre foștii colegi. Contabila mea e una dintre fostele colege. Sunt destui de care am habar. Dar în clipa aia n-am fost în stare să-i zic decât de ȘA. „Aaaa! Păi m-am întâlnit cu el pe stradă!” (da, e adevărat că s-a întâlnit cu ȘA pe stradă, dar în urmă cu vreo 10-12 ani...) „Stai să vezi! Eu știu de mulți, [cutărel] e în Suedia, în orașul Malmo!” (băi, să fiu al dracului, zic, ia să dau un goagăl cu numele colegului: CU-TĂ-REL-CU-TĂ-RES-CU-MAL-MO ... pam pam! Da domnule, colegul ăla chiar e în Malmo!) „M-am întânit cu mama lui pe stradă, zic Săru mâna doamna Cutărescu! Ea a sărit așa, credea că o bat, sau cine știe ce, dar eu cum s-o bat?! N-am bătut în viața mea pe nimeni, nici măcar o găină! Zic: Sunt IT, colegul lui Cutărel! Și mi-a zis, vaaaai, câte mi-a povestit!” „Bravo domne! Uite, recunosc, ești mai informat decât mine.” „Daaaa! Și stai să vezi! Am vrut să sun la R... Leontin, avea numărul de telefon [țac-pac-țac-pac] și mi-au răspuns niște chinezi, nu știu, vorbeau într-o limbă de-asta, chineză, ceva... eu am format numărul cu 6 în față, că s-au schimbat numerele, și până la urmă am lăsat mesaj pe robot, le-am lăsat în franceză, și chinezii mi-au răspuns și mi-au zis că știu de el, dar nu știu cum aș putea da de el... daaaa... nu știu cum să dau de el...” „Eh, zic, păi s-au schimbat o grămadă de treburi prin cartier, nici nu știu dacă o mai locui acolo, poate a vândut apartamentul... au trecut atâția ani...” „Nu, că chinezii ziceau că-l cunosc! Și știi cu cine m-am mai întâlnit? Cu S... Dragoș, acolo la Antipa, unde are el birou!” „S..., zic, vizibil surprins, lucrează la Antipa?! Muzeul Antipa?!” „Daaa! Păi a făcut Universitatea Ecologică, Facultatea de Ecologie! Dar știi cum am dat de el? Hai să-ți spun! Mama lucra la oficiul poștal și a văzut o scrisoare către Muzeul Antipa, pe numele lui Dragoș! Și mi-a zis: Ia uite unde lucrează colegul tău. Și m-am dus la el! L-am așteptat acolo, dar nu am vorbit prea mult, că mai era cu cineva...” „Aha...” „Daaaa! Sincer să fiu nu cred că mă mai înghite, pentru că îl făceam praf la șah de fiecare dată! Pfuai! Mai ții minte? Tu mă cam băteai pe mine, dar eu îi băteam pe ceilalți!” E adevărat că pe la 12-13 ani făcusem rost, nici nu mai știu cum sau de unde, de o carte cu partide celebre de șah din meciurile pentru titlul mondial. Erau acolo partide interesante ale tuturor campionilor, de la Andersen și Steinitz, trecând prin Capablanca și Alehin, până la Bobby Fischer, Karpov și Kasparov, fără a-i omite pe strălucitorul Tal sau pe rigurosul Botvinik. Reproducând pe tabla de șah partidele de acolo, evident că învățasem, măcar la nivel de „deschideri”, mult mai multe trucuri decât cineva care nu studiase niciodată nimic. Însă nu eram chiar așa de mare jucător. La liceu am avut un coleg care chiar făcuse câțiva ani de șah, și ăla mă rupea. Astăzi, pe tabletă, nu bat mai sus de nivelul 4 (rar) iar de la 5 încolo inteligența artificială mă bate măr. Nici nu mai am răbdare să joc. „Ei, te-am bătut de vreo câteva ori... nici n-am jucat așa de mult.” „Aaaa! Lasă că erai tare! Dar și eu l-am bătut pe R... Leontin în patru mutări! Pfuai, ce i-am făcut atunci! Hai să-ți zic pe scurt cum a fost, eu eram cu albele, el cu negrele, e2-e4, [x-y, z-w, a-b-c] și mat! Ha ha ha!”
Și tot așa aproape o jumătate de oră. M-a lăsat năuc. M-am gândit instant la personajul din Rain Man. După vreo oră, m-a sunat iar să-mi spună că a greșit vechiul număr de telefon al Rodicăi A..., că mi-a zis că era [whatevăr] și de fapt era [whatevăr] . Și gata, hai că-și cere scuze, nu mă mai reține. Ulterior am vorbit cu ST, un pic amuzat, un pic contrariat, un pic întristat, și el mi-a zis că IT e, din perspectiva practicianului, „caz de manual”. Altfel... „pașnic și prietenos”.
Nu știu ce să zic. Evident că o astfel de întâmplare te, nițeluș, bulversează, mai ales că știi cât de fragilă e linia dintre sănătate și căderea psihică. Zilele trecute am auzit că ditamai ministrul muncii, adică doamna Câmpeanu, a suferit un accident vascular cerebral, probabil pe fondul speculațiilor privitoare la pensionarea soțului. Având în vedere că la câteva zile după aceea mergea singură la guvern să-și depună demisia se poate spune că a avut mare noroc. Dacă ar fi suferit un accident mai grav putea să moară sau să rămână o infirmă, o paralitică pentru tot restul vieții. Adică o „asistată social”. Se zice că gradul de civilizație al unui popor, al unei țări, se măsoară prin felul în care se comportă cu cei mai defavorizați membri ai societății. Poate că politicienilor noștri chiar le trebuie un accident personal grav ca să înțeleagă o dată pentru totdeauna că anumite măsuri de protecție socială sunt necesare pentru a ne proteja pe toți, inclusiv pe aceia dintre noi care se cred infailibili, de ceea ce este mai rău, nu doar pe cei care au ghinion, la un anumit moment dat, să fie bătuți de soartă. În timpul regimului comunist știu că până și orbii desfășurau mici activități lucrative, de exemplu confecționare de perii. Pentru că exista părerea, nu neapărat a comuniștilor, ci a oricărei gândiri progresiste, că munca îl înobilează pe om, îi dă un sens vieții, îi conferă o utilitate socială certă, o mândrie, o stimă de sine. Astăzi nu știu ce face statul pentru cei mai defavorizați dintre noi, decât să-i înjure, să-i arate acuzator cu degetul și să le dea în silă o oarece indemnizație. Nu cred însă că s-ar face gaură în buget dacă ai aduna toți schizofrenicii cât de cât funcționali, comunicativi, capabili, poftim, să se documenteze, să țină minte cifre, situații, conjuncturi, și să le dai ceva de lucru. Chiar și ceva inutil, inventat, doar de dragul de a-i face să se simtă oameni. Deși sunt sigur că se pot găsi o grămadă de activități sociale utile pe care niște oameni defavorizați chiar să le facă atent și cu rezultate bune. Cu mici excepții, „asistații sociali” sunt creați asistați, nu născuți asistați, așa că societatea are datoria morală să nu fie chiar indiferentă la soarta lor, pentru că datorită imperfecțiunilor ei, oamenii ajung așa-zis „asistați”. De pildă IT a luat-o razna pentru că se pare că nu a rezistat la presiunile sociale din anii 90 (nu-și găsea de lucru, găsea numai joburi precare, facultatea costa foarte mult în comparație cu cât îi putea da familia etc.) și la un moment dat a clacat psihic. Cu siguranță, atunci când îl cunoșteam eu, IT nu își dorea de la viață să fie șomer de lungă durată. Dar așa l-a făcut „tranziția” blestemată în care România a intrat după 1990. Și atunci, dacă avem o datorie morală, de ce ne ferim de ea?