De ce nu un Muzeu al Reconcilierii Naționale la Râmnicu Sărat?

Roata istoriei (Socorro, New Mexico)

Societatea românească are nevoie, fără îndoială, de o curățare generală a rănilor trecutului. Dar această curățare nu trebuie făcută, așa cum fac unii cerșetori pe la colțul străzilor, scoțând în evidență anumite răni (în general, de ordin fizic) și ascunzându-le pe altele (mai ales de ordin social și psihologic). Pentru a duce la vindecare, curățarea trebuie să fie generală și generalizată.

Sunt voci la ora actuală care pun problema înființării unui muzeu al comunismului. Mă rog, mai mult un muzeu al răului comunismului, că dacă ar fi să facem un muzeu al comunismului în integralitatea sa atunci, hai să fim serioși, ar trebui arătate multe alte lucruri care nu au avut nimic dezonorant în ele. Eu personal am trăit un început de copilărie foarte frumos la Brăila, până în 1984, și nu voi putea să-mi mint nici fiica, nici nepoții, spunându-le că am trăit o copilărie urâtă, câtă vreme n-a fost așa. Dimpotrivă, majoritatea copiilor din vremea noastră au o copilărie mult mai nefericită și mai nesănătoasă decât cea de care m-am bucurat eu până pe la vârsta de 8-9 ani, înainte să înceapă să se împută lucrurile din cauza aberațiilor binecunoscute făcute de Ceaușescu și de clica sa.

Și aceste voci dau penitenciarul de la Râmnicu Sărat ca un loc foarte potrivit pentru acest muzeu al răului făcut sub regimul comuniștilor. Este o alegere potrivită? O afirm cu toată răspunderea: nu!

Pentru că penitenciarul de la Râmnicu Sărat nu a fost construit de comuniști. În el au avut loc orori încă dinainte de perioada în care a fost administrat de comuniști. Acolo au suferit cu mult înainte de anii '50 țărani răsculați la 1907, legionari (Codreanu și-a petrecut acolo ultima noapte de viață, înainte de a fi executat fără proces), comuniști și mulți alții. Și cine știe câți alți deținuți politici vor fi fost trimiși acolo sub învinuiri de drept comun. Și pornind de la ceea ce s-a întâmplat la Râmnicu Sărat, legionarii, la rândul lor, au comis crimele de la Jilava din noiembrie 1940, care marchează o altă culme a răului politic românesc. Și pornind de la evenimentul Jilava, care a oripilat toată țara, avem rebeliunea din ianuarie 1941 și pogromul antievreiesc. Și pornind de la rebeliune, dictatura antonesciană. Și... și... și... De fapt, acel penitenciar de la Râmnicu Sărat e un vortex al răului politic din România pentru mai bine de jumătate de secol, nu doar pentru câțiva ani postbelici.

Sigur, a revenit autorităților comuniste „onoarea” să fie cele care au pus lacătul pe penitenciarul respectiv, comițând acolo cele mai recente barbarii. Ceea ce nu înseamnă că e corect ca generația noastră să se comporte după principiile sincretismului religios. Adică se ia un loc de cult păgân și se ridică deasupra o biserică creștină pentru a face uitată vechea credință. Sau se ia o sărbătoare păgână mare și se decretează în locul ei o mare sărbătoare creștină. Rememorarea strict a barbariilor comise de autoritățile comuniste ar face, volens nolens, uitate barbariile celelalte. Ceea ce nu e corect.

Trebuie să încetăm odată și odată să mai idealizăm modelul interbelic, peste care s-a suprapus, după al doilea război mondial, comunismul. Realitatea e că România interbelică, oricât ar vrea unii să ne convingă de contrariu, era printre cele mai înapoiate țări din Europa. Să luăm doar câteva statistici pe care le poate găsi oricine cu ușurință [1]:

- în 1938 PIB-ul României pe cap de locuitor era cel mai mic din Europa, de 2 ori mai mic decât în URSS și de până la 5 ori mai mic decât în statele occidentale avansate (Elveția, Marea Britanie, Danemarca);
- speranța de viață în 1938 era în jur de 41 de ani, cea mai mică din Europa și comparabilă cu cea din Iugoslavia; spre comparație, în anumite țări occidentale deja depășise 60 de ani;
- mortalitatea infantilă era cea mai mare din Europa, cu 182,5/1000 pentru copii sub un an [2];
- România avea cel mai mare procentaj de populație analfabetă, nu mai puțin de 54,5% (ceea ce mai târziu, în timpul războiului, avea să aibă repercursiuni grave asupra capacității de luptă a țăranilor-soldați români, trimiși carne de tun într-un război tehnologizat ale cărui metode și tehnici nu le înțelegeau);
- „grânarul” Europei avea o producție de cereale la hectar de câteva ori mai mică decât țările avansate (10,3 chintale vs. 15-30 de chintale)
- România avea cea mai mică productivitate a muncii în agricultură din toată Europa (80 dolari / persoană ocupată vs. 2-500 în alte țări europene);
- România avea una dintre cele mai mici producții industriale / locuitor din Europa, singura care stătea mai prost fiind Bulgaria (și, la un nivel comparativ, probabil Grecia și Iugoslavia despre care nu există studii)
- etc. etc. etc.

Toate aceste seturi de date, și nu numai, arată convingător și fără posibilitatea de a nega că România interbelică e departe de imaginea paradisiacă pe care gândirea dominantă ne îndeamnă s-o îngurgităm pe nemestecate [3]. Pur și simplu România era o țară scandalos de înapoiată chiar și pentru standardele vremii, poate și din cauză că se afla în proximitatea Balcanilor (regiunea cea mai subdezvoltată a Europei acelor ani) dar cu siguranță și din cauză că modelul politic era unul complet nedemocratic, reflectând o redistribuire complet inechitabilă a resurselor, profiturilor, investițiilor și serviciilor sociale. Fiindcă un alt mare mit care ar trebui demontat e acela cu așa-zisa Constituție senzațional de progresistă de la 1923. În realitate votul universal nici măcar nu era acceptat (femeile nu aveau drept de vot iar în cazul bărbaților existau încă restricții importante legate de vârstă) iar cu prilejul alegerilor toată Europa era martora unui fenomen mai degrabă  paranormal: partidul aflat la guvernare se bucura de o „ciudată” bunăvoință a electoratului, numită în epocă „zestrea guvernului” [4], ceea ce făcea ca partidul respectiv să „primească” în mod constant cu până la 60% mai multe voturi decât dacă s-ar fi aflat în opoziție. „Zestrea” a fost maximă la primele alegeri ținute după noua Constituție și a devenit din ce în ce mai mică pe măsură ce populația se deștepta tot mai mult și nu mai vota ca turma, ajungând ca la alegerile din 1937, după cum bine se știe, nici un partid să nu reușească să întrunească pragul necesar pentru obținerea primei electorale, ceea ce a provocat criza politică în urma căreia a început șirul dictaturilor care nu s-a terminat decât în 1989.

Și atunci, ce a fost comunismul anilor '50? A fost un fenomen izolat, o ruptură în destinul fericit al nației, sau mai degrabă o încununare supremă a unei epoci de o barbarie cumplită și de un primitivism feroce? Răspunsul și-l poate da fiecare. Cui îi place să creadă că România era buricul Europei în 1938, culmea culmilor, o oază de prosperitate, o cetate a culturii mondiale, „grânarul Europei” și alte asemenea trăznăi, n-are decât să plutească în continuare sedus de propria narcoză. Eu insist asupra ideii că între anii '50 și anii interbelici nu a fost decât o ruptură de formă, nu de fond. S-a învârtit nițel roata istoriei și o parte dintre cei care erau sub teroarea adversarilor politici în perioada interbelică, au ajuns la rândul lor să terorizeze. Ceea ce s-a întâmplat cu micul, dar nu chiar insignifiantul [5] partid comunist român, ajuns efectiv din pușcărie [6] direct la borcanul cu miere ar trebui să îndemne pe oricine la reflecție și la un pic de umilință, nicidecum la asumarea cu trufie a unei pretinse victorii, pentru că destinul comuniștilor e o demonstrație peremptorie a faptului că roata istoriei se învârte și se sucește de mai multe ori, și mult mai des, și mult mai ciudat decât credem...

Iată de ce, pe de o parte, e incorect față de integralitatea adevărului istoric, și pe de altă parte incorect față de noi înșine să se plaseze doar un muzeu al răului comunist la Râmnicu Sărat. Dintre multele prostii făcute de comuniști se pot identifica destule locuri a căror istorie nefastă să le aparțină în exclusivitate (s-ar putea amenaja un asemenea muzeu chiar în Casa Poporului, care a fost construită prin dărâmarea unei părți istorice a Bucureștiului). Prin ceea ce au văzut zidurile sale Râmnicu Sărat ar fi mult mai potrivit pentru un Muzeu al Reconcilierii Naționale. Dacă vrem ca nimic să nu se mai repete, atunci nimic nu trebuie uitat. Și trebuie să ne propunem ca, în numele culturii și al educației, generațiile viitoare să celebreze printr-un asemenea muzeu al reconcilierii bucuria de a trăi cu toții împreună în România, nu ura fratricidă dezlănțuită împotriva celor care sunt și gândesc diferit.

--
[1]  Eu le-am luat din lucrarea lui Bogdan Murgescu, România și Europa - Acumularea decalajelor, Polirom 2010
[2] Și câți, oare, până în 3 ani?... țin minte că bunicii mei aveau cam toți povești cu frați și surori morți de mici; taică-miu a avut vreo 3 frați mai mari care au murit în fragedă pruncie până să se nască el, și chiar și el a fost la un pas de moarte când era foarte mic.
[3] Din păcate cercetarea istorică în această direcție, a demascării răului interbelic, se află încă într-o fază incipientă, pentru că orice istoric își riscă reputația abordând asemenea teme care l-ar face instant să pară un „comunist”. Tocmai de aceea cercetarea lui Bogdan Murgescu merită promovată pe toate canalele, pentru că e una din puținele existente care nu pot fi acuzate că au fost făcute în timpul sau la comanda comuniștilor.
[4] Eu am găsit expresia explicată la un cercetător interbelic, Marcel Ivan, în Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice - 1919-1932
[5] Treaba cu cei o mie de membri ai PCR e una dintre prostiile sforăitoare care se tot repetă ad nauseam, dar care poate fi ușor demontată: în primul rând partidul era ilegal, deci numărul membrilor e total insignifiant, fiindcă nu se puteau organiza; în al doilea rând, dacă erau doar o mie, cum se face că autoritățile vremii dețineau constant în pușcării, în fiecare moment, sute de comuniști?... de unde atâția?... în al treilea rând, dacă în România erau doar o mie de comuniști, cum se face că în 1931 Blocul Muncitoresc-Țărănesc, partidul paravan al comuniștilor, luase peste 100.000 de voturi, și asta doar la nivelul a 40% din județe, voturi din care autoritățile timpului fuseseră nevoite să-i recunoască 73.000?... în al patrulea rând, dacă erau așa de insignifianți, cum se explică teama de insurecție a lui Armand Călinescu din 1933, după grevele de la Grivița, pe care el însuși o povestește cu lux de amănunte în cartea de Discursuri parlamentare, vol. II, pp.  40-50?... ce insurecție puteau provoca o mână de oameni?...
[6] E o realitate faptul că mulți viitori lideri comuniști se aflau, la 23 august 1944, în închisoare. Însuși Gheorghiu-Dej abia evadase de câteva zile, pierzând momentul 23 august și ajungând în București la câteva zile bune după ce evenimentul se consumase.

Argumente și fapte

În viitor mă veți găsi scriind pe ArgumenteSiFapte.ro, unde am deja două texte.

Argumente și Fapte este o revistă online sub direcția profesorului de filozofie politică Adrian-Paul Iliescu de la UB și se dorește a fi un forum al dezbaterilor raționale, în care să primeze în primul rând argumentația lucidă, fără isterii ideologizante. Sper să ne urmăriți.

Pagina de Facebook e https://www.facebook.com/argumentesifapte.ro și pagina de Google Plus e asta: https://plus.google.com/b/105106773770199553276/

Grupul de lucru pe probleme economice al Stângii Europene: Rezoluția de la Atena, 6-7 aprilie 2013

Între 6-7 aprilie am participat la Atena la întâlnirea grupului de lucru pe probleme economice din cadrul Partidului „Stângii Europene” (PSE). Lucrările au fost conduse de Yannis Millios (John Milios), profesor de economie politică și istoria gândirii economice la Universitatea Națională Tehnică din Atena. Cu acest prilej s-a adoptat următoarea rezoluție care va reprezenta doar o parte din platforma economică a PSE ce va fi prezentată la alegerile europarlamentare din 2014. Cu acest prilej vă reamintesc că PSE nu e totuna cu S&D - partidul pan-european din care face parte PSD-ul. Noi ne pretindem a fi la stânga (la stânga noastră fiind numai partidele comuniste de tip revoluționar, de exemplu KKE - comuniștii greci), spre deosebire de partidele S&D care se pretind de centru-stânga, făcând din această cauză concesii grave în ultimii 30 de ani monstruozităților neoliberalismului.

Despre problema Ciprului, instabilitatea financiară și strategia de salvare „prin surse interne”/ „bail-in”

Economia Ciprului s-a bucurat de rate mari de creștere pentru o perioadă foarte lungă de timp. Parte a acestei creșteri s-a datorat unui sector bancar supradimensionat care a reușit de-a lungul anilor să atragă cu succes deponenți nerezidenți, funcționând într-un regim de tip cvasi-offshore. În tot acest timp nu a existat nici un fel de avertisment din partea oficialilor europeni sau a FMI privitor la existența unor eventuale dezechilibre. Astfel, Cipru urma să devină doar unul dintre multele foste „miracole” economice care avea să fie supus unor critici ipocrite tocmai de către foștii săi lăudători.

Ca urmare a crizei europene a datoriilor, sectorul bancar cipriot, mult supradimensionat, s-a dovedit incapabil să absoarbă șocurile economice generate de politicile de austeritate. Reducerea datoriei suverane grecești a lăsat băncile cipriote destul de expuse, având nevoie de lichidități care nu mai puteau fi obținute pe canalele de intervenție rapidă. Pe de altă parte, o posibilă intervenție a statului cipriot ar fi pus în dificultate finanțele publice. Cum știm deja din cazul Islandei, o economie mică adăpostind un sistem financiar supradimesionat reprezintă o rețetă sigură pentru o criză spectaculoasă.

Planul de salvare dictat de Europa în cazul Ciprului are două laturi principale.

Prima, e rețeta reformistă binecunoscută, de tip neoliberal, care duce la recesiune. Ciprul ar urma să primească un împrumut cu condiția acceptării austerității chiar într-un moment de vârf al crizei. Această „soluție” va salva băncile dar va împovăra statul, atâta vreme cât austeritatea va submina abilitatea statului cipriot de a finanța datoria publică, ceea ce va face, mai devreme sau mai târziu, nesustenabilă dinamica acestei datorii. Economia va intra în recesiune, șomajul va exploda și caracterul social al statului se va degrada iremediabil. Ceea ce este, deja, un deja vu pentru cetățenii Europei. E vorba aici de o strategie care va transforma peisajul social conform ideilor conservator-neoliberale, care sunt contrare intereselor populației muncitoare.

A doua latură importantă a planului de salvare cipriot are de-a face cu taxarea impusă tuturor depozitelor de peste 100.000 de euro. Avem de-a face aici cu o idee nouă care semnifică o schimbare de paradigmă în privința politicilor europene de reformă pro-austeritate. În realitate, taxarea reprezintă o politică de salvare „prin surse interne” / „bail-in” [1] care a generat un fapt ireversibil: deponenții de pe tot cuprinsul Europei știu de acum că economiile lor nu mai sunt 100% sigure. Ceea ce va crește presiunea pe un sistem bancar european deja vulnerabil, transferând-o, firește, asupra plătitorilor de taxe. Băncile, în special în țările sud-europene aflate în dificultate, vor putea din ce în ce mai greu să se capitalizeze, fiind chiar de așteptat o ieșire de lichidități. După taxarea depozitelor, riscurile sistemice pentru sistemul financiar european nu numai că nu vor mai fi aceleași, ci vor crește.

În plus, taxarea depozitelor mari (măsură care nu se va aplica tuturor băncilor) nu îi afectează doar pe bogați, ci afectează și fondurile de pensii, companiile de asigurări, spitalele, IMM-urile etc. Taxarea va conduce la adâncirea recesiunii economice și va provoca dispariția unei părți importante a economiei cipriote, ceea ce în final va facilita creșterea șomajului.

Ceea ce face planul cipriot cu adevărat periculos e faptul că dă naștere unor riscuri sistemice pentru restul zonei Euro. De fapt, acum a devenit și mai clar că politicile de austeritate, împreună cu noua strategie de salvare „prin surse interne” și obișnuitele explicații pseudo-etice sunt cauza principală a problemelor economice europene care au ajuns astăzi, iată, până în inima economiilor Franței și Germaniei. Avem de-a face cu o agendă agresivă care promovează la nivel economic și social un anumit tip de relații de forță care îi favorizează pe bogați și dezintegrează până și ultimele rămășițe ale statului social. O nouă agendă este posibilă, atât din punct de vedere politic cât și tehnic, dar pentru acest lucru e nevoie de o schimbare în relațiile de putere din interiorul zonei euro.

Nevoia de a controla funcționarea mediului financiar - precondiția pentru o alternativă progresistă

Principalul obiectiv al strategiei europene ce are în vedere combaterea crizei a fost să implementeze cât mai riguros agenda neoliberală. Strategia aceasta s-a dovedit a fi mereu cu un pas în urma nevoilor „reale” ale momentului, în așa fel încât statele, supuse presiunilor piețelor financiare, să fie împinse în direcția unei transformări în spirit conservator. Această strategie are propria ei motivație, care nu e vizibilă cu ușurință. Astfel, criza a fost percepută ca fiind o oportunitate în vederea realizării unei mutații istorice a echilibrului forțelor economico-sociale, în sensul favorizării puterii deținută de capital, atât prin supunerea societăților europene față de funcționarea neîngrădită a piețelor financiare cât și prin încercarea de a plasa toate consecințele crizei sistemice a capitalismului pe umerii populației muncitoare.

Totul s-a făcut și se face într-o manieră complet nedemocratică, prin marginalizarea Parlamentului European și prin nesocotirea voinței parlamentelor naționale. Banca Centrală Europeană, și nu numai, impune politici fiscale și așa-zise reforme structurale fără nici un fel de mandat legitim și fără să dea socoteală nimănui.

Partidul „Stângii Europene” dorește inversarea priorităților curente, adică înlocuirea agendei neoliberale cu un program european de reconstrucție socială și economică. De asemenea, din necesitatea unei societăți mai coerente și mai drepte, în care nevoile sociale și interesele majorității muncitoare să funcționeze ca o precondiție a adoptării politicilor economice, dorim ca elitele financiare și economice să-și achite nota de plată aferentă crizei.

Programul nostru se bazează pe trei principii de bază:

1. Dreptate socială.
2. Reformarea statului.
3. Adoptarea unei soluții paneuropene la problema datoriilor suverane.

Pe lângă faptul că e contraproductivă din punct de vedere economic, austeritatea este contraproductivă și destructivă din punct devedere politic. Distruge democrația. Considerăm că indiferent de felul în care a început criza în zona Euro, ea este una specifică Europei. Criza oglindește lipsuri și asimetrii atât în arhitectura, cât și în operarea zonei Euro.

De aceea insistăm asupra regularizării politice a sectorului financiar european, prin folosirea următoarelor patru instrumente de politică economică: o taxă pe tranzacții financiare la nivel european, precum și un impozit european pe avere; o legislație europeană a băncilor inspirată din legea Glass-Steagall, care a funcționat în SUA între1933 și 1999, separând ferm activitățile băncilor comerciale de activitățile băncilor de investiții; măsuri pentru abolirea paradisurilor fiscale; și implementarea unei agenții europene de rating.

De asemenea, ne pronunțăm pentru următoarele măsuri:

- Supravegherea, recapitalizarea și rezolvarea problemei băncilor la un nivel paneuropean și prin finanțarea din contribuții ale băncilor europene. Eventualele condiționări de conduită trebuie impuse băncilor, nu statelor membre, și trebuie să se asigure controlul social al băncilor recapitalizate, precum și un nivel minim de creditare pentru persoane fizice și IMM-uri.
- Supravegherea băncilor nu trebuie făcută de BCE ci de altă instituție europeană, care trebuie să poată fi trasă la răspundere și controlată de Parlamentul European și de Comisia Europeană.
- Trebuie schimbat radical statutul BCE, a.î. BCE să poată fi trasă la răspundere de Parlamentul European, prin impunerea unor reguli stricte de transparență și prin trasarea „șomajului zero” la nivel paneuropean ca obiectiv strategic principal al BCE.
- BCE, Banca Europeană de Investiții și alte instituții europene trebuie să dezvolte instrumente financiare mutuale în vederea impunerii solidarității europene ca alternativă la politicile de austeritate dictate de piețele financiare. Ne pronunțăm pentru o Bancă Centrală Europeană care să îndeplinească toate funcțiile unei adevărate bănci centrale, inclusiv rolul de ultim creditor, nu doar pentru bănci, ci și pentru statele naționale, prin acordarea de credite directe.
- Implementarea unui Fond European pentru Dezvoltare Socială și Solidaritate care să ofere finanțări pentru diverse proiecte pe baza unor criterii sociale și ecologice: crearea de locuri de muncă, protejarea mediului și îmbunătățirea politicilor publice. Acest fond va fi finanțat de BCE.
- În sfârșit, dar nu în ultimul rând, e nevoie de asemenea să fie schimbate criteriile de integrare în zona Euro. Momentan aceste criterii reflectă doar niște cerințe financiare bazate pe strategia neoliberală. Integrarea în zona euro va trebui să țină cont și de o serie de criterii sociale, care să reflecte un anumit nivel social al statelor candidate (de exemplu, un anumit nivel al salariului minim).

Propunerile noastre se bazează pe nevoia fundamentală de a îmbunătăți traiul popoarelor europene începând chiar de astăzi. Pentru a reuși acest lucru suntem conștienți de faptul că propunerile noastre trebuie să fie însoțite de lupta continuă a mișcărilor sociale europene și ale sindicatelor pentru creșterea salariilor, a pensiilor și pentru protejarea serviciilor publice.

--
Grupul de lucru pentru politici economice al Partidului „Stângii Europene”
Atena, 6-7 aprilie 2013

[1]„Bail-in” nu are o traducere adecvată în limba română. În esență, e vorba de salvarea băncilor nu prin angajarea de bani publici („bail-out”), ca până acum, ci prin convertirea în acțiuni a diverselor obligații pe care băncile le au față de creditorii și deponenții lor.