Statul român nu ştie să-mi ia banii: două exemple

Statul român se plânge că nu are bani, dar habar nu are să-şi organizeze serviciile în aşa fel încât să încaseze mai mulţi bani de la populaţie. Iată două exemple simple, recente.

1. În urmă cu aproape 3 luni mi-am luat o maşină second-hand. Ca să nu am probleme cu actele, şi întrucât îmi place să fac totul la vedere şi să am garanţia a ceea ce cumpăr, am luat-o de la un dealer (Meridian Ocazie, dacă interesează pe cineva). Maşina fusese folosită de vechiul proprietar până în luna mai 2010, apoi din iunie stătuse în curte la Meridian Ocazie două luni, până când am cumpărat-o eu. În clipa în care am ridicat-o vânzătorul mi-a predat toate actele: a, b, c... explicându-mi pe îndelete la ce foloseşte fiecare, care e istoricul maşinii, cu ce trebuie să mă duc la administraţia financiară pentru înregistrarea ei etc.

La câteva zile de la achiziţie m-am dus frumos la Administraţia Financiară a Sectorului 1, cu toate actele îndosariate. Toate bune şi frumoase, coada civilizată, organizată cu bonuri de ordine. Am luat un bon şi am aşteptat. Când mi-a venit rândul, m-am dus la biroul la care am fost chemat. Femeia de la ghişeu mi-a luat actele şi a început: aveţi aia?... dar aia?... La un moment s-a încruntat şi a urmat următorul dialog ubuesc:

"Certificatul de la Administraţia Financiară sector 6 nu e bun, zice ea."
"Păi de ce nu e bun, întreb eu."
"Fiindcă aici scrie că Meridian Ocazie nu are datorie la impozite, dar ar trebui să scrie specific că nu are datorie legată de această maşină. Practic, maşina a fost a lor din iunie."
"Păi doamnă, întreb eu ca prostul, dacă zice că nu are impozite restante, nu e logic că nu are nici impozit restant inclusiv faţă de această maşină?"
"Păi nu, zice ea, şi începe să-mi facă teoria chibritului despre cum vor dealerii de maşini second hand să tragă în piept statul nedeclarând fiscului maşinile vândute ca intermediari."
"Păi şi atunci oamenii ăia sunt nebuni?, întreb eu. După cum vedeţi nu am cumpărat-o de la cineva de pe stradă, am luat-o de la o firmă serioasă, nu cred că se dedau ei la asemenea şmecherii ieftine ca să salveze câţiva lei."
"A, păi zice ea, de regulă vânzătorii aceştia (adică dealerii second hand) se prevalează de punctul x din Codul Fiscal, dar nu au dreptate."
"Hopa, ia staţi aşa, zic eu, dar ce zice punctul ăla din Codul Fiscal?"
"Păi zice următoarele: (şi scoate de sub tejghea Codul Fiscal) bla bla bla dacă maşina e doar stocată pentru intermediere nu trebuie plătit impozit de folosire pe ea."
"Păi şi ce e anormal aici? Meridian a cumpărat maşina ca să mi-o revândă mie, nu ca să facă raliuri cu ea."
"Păi da, dar ei interpretează prevederea legală. Legiuitorul s-a referit acolo numai la maşinile aflate la prima înmatriculare."
"Haideţi doamnă, zic eu, ce naiba e asta?! Scrie ceva în ceea ce mi-aţi citit din Codul Fiscal legat de maşinile aflate la prima înmatriculare? Nu? Atunci ce e aiureala asta, cum adică 's-a referit', de ce mă puneţi pe drumuri?!"
"Păi ulterior au apărut, zice ea, nişte norme care clarifică problema. Uitaţi aici, şi scoate de sub tejghea trei foi A4 cu o grămadă de scris pe ele, o ştampilă şi semnătura unui bou. Vedeţi? Scrie clar: bla bla bla maşinile aflate la prima înmatriculare bla bla bla..."
"Păi staţi puţin, zic eu, aşa iau şi eu o foaie, scriu nişte tâmpenii pe ea, pun o ştampilă şi gata! Iată norme! Ce dracu-i porcăria asta? Ce se respectă aici, Codul Fiscal sau nişte norme date de orice prost?!"
"Domnul care a emis normele astea nu e orice prost. E unul dintre cei care au lucrat la Codul Fiscal."
"Bun, şi atunci care e de fapt problema? Că e posibil ca Meridian să vă fi tras în piept cu două luni de plată la impozit pe maşina asta?"
"Bineînţeles, răspunde madama cu o privire care vroia să-mi spună: 'de mine nu treci!'."
"Păi, mă ofer eu, lăsaţi că plătesc eu. Aici pe loc. Uite acuş, îmi ziceţi cât e şi mă duc la casierie şi plătesc şi rezolvăm problema. Cât poate fi? 20 de lei? 30? 40?"
"Nu se poate. Meridian trebuie să vă dea un certificat conform legii."

În cele din urmă, după cum puteţi bănui, m-am dus la Meridian, cei de acolo au scos de la sectorul 6 un certificat nou, "conform legii", şi fără să plătească nimic în plus, am revenit după câteva zile la acelaşi ghişeu, am înregistrat maşina, totul a mers uns. În loc ca statul să primească de la mine de prima dată 20, 30, 40 de lei, organizarea idioată a avut următoarele efecte:

• mi-a mâncat mie, cetăţean simplu, mai mult timp decât ar fi fost necesar
• a mâncat şi din timpul Meridian Ocazie, companie privată, mai mult timp decât ar fi fost necesar
• a făcut ca funcţionarii statului, plătiţi din bani publici, să muncească de 2 ori mai mult decât ar fi fost necesar (două eliberări de certificate pentru conformitate fiscală şi două examinări ale actelor mele)
• statul nu a încasat nici un leu în plus, deşi eu eram dispus să-mi asum "pierderea", pentru a salva timp (pentru că la al doilea certificat cei de la Meridian nu au plătit, fireşte, nici un impozit, de vreme ce Codul Fiscal era de partea lor)

Din partea mea, domnului care a lucrat la Codul Fiscal, făcându-l confuz, şi care a emis apoi normele alea, care în loc să ajute statul să încaseze bani încurcă şi mai mult lucrurile, i se poate transmite că e UN MARE CRETIN. Nu i-am reţinut numele, dar poate cineva care îl cunoaşte îi transmite asta din partea unui contribuabil. Am înţeles că la ora actuală e director pe la Administraţia Fiscală a Sectorului 1.

2. În urmă cu puţină vreme am avut nişte probleme de sănătate în urma cărora a ajuns să mă ia şi Salvarea. Am ajuns în miezul nopţii la un spital d-ăsta de stat, s-au uitat ăia la mine, mi-au făcut nişte injecţii, m-au consultat şi mi-au zis să vin în ziua de... la 8 dimineaţa, cu actele x, y, z pentru o internare ambulatorie şi o consultaţie mai amănunţită. Doctorii tineri, amabili, le-am şi "marcat" ceva, nu că ar fi cerut, ci pentru că am simţit eu necesar să-i încurajez cumva. "Nu va dura mult, mi-au zis ei. Dacă veniţi la 8, sunt şanse ca la 10 să fie totul gata." Cum problema asta a mea de sănătate nu e de ieri, de azi, şi cum niciodată nu mi s-a întâmplat să mă ia Salvarea, am cam băgat-o pe mânecă şi am zis fie ce-o fi, de data asta dracu' să mă ia, mă duc la doctor, fac analize, tot tacâmul, nu trebuie să mai stau ca un idiot cu curul pe o problemă care netratată mă poate face să mor la 50 de ani.

Mi-am tras repede o adeverinţă de salariat, mi-am luat şi adeverinţă de la medicul de familie, gata, totul pregătit pentru marile investigaţii de sănătate. Numai că în dimineaţa zilei cutare, când am venit eu la consultaţie, surpriză: la internări de o zi era o coadă de vreo 30 de persoane, numai moşi şi babe, unul mai mort ca altul, care cu o cocoaşă, care cu mâna călare pe falcă, unii în pijamale de-alea cu dungi... Mă rog, deprimant. Iar în faţa secţiei unde ar fi urmat să fiu consultat eu, alte vreo 15 persoane, tot aşa, numai dărâmaţi, care probabil veniseră de la 7 dimineaţă ca să prindă loc. În fine, am aşteptat eu 5 minute, 10, 15 şi până la urmă i-am zis nevesti-mii (care venise cu mine ca un câine de pază, să fie sigură că nu o fentez) că eu nu mai stau la coada asta care înainta cu viteza melcului beat şi că mergem la Sanador.

"Dar acolo o să plătim, zice scumpa, iubitoarea şi mult iubita mea soţie."
"Păi plătim, ce dracu să facem? Oricum şi aici am venit pregătit cu 100 de lei."
"Asta înseamnă că nu vom beneficia de nimic, am plătit amândoi CASS atâţia ani, lua-i-ar dracu', şi să nu profiţi măcar acum?"
"Nu. Nu vezi ce coadă e aici? Mergem la Sanador sau ne întoarcem acasă, eu nu stau aici să-mi dau coate cu toţi ăştia."

Aşa că am ajuns în cele din urmă la Sanador, unde am şi făcut până acum 2 ecografii, raze x, dracu' să le ia. Am dat un ban, nu mult după părerea mea, dar măcar am făcut totul transparent, rapid, fără bătaie de cap. Cât despre faptul că am plătit atâţia ani CASS la stat, nu îmi pare rău de banii ăia: cineva trebuie să aibă grijă şi de oamenii mai săraci.

Dar stau şi mă întreb: oare ce ar fi fost dacă în dimineaţa zilei de ... atunci când am ajuns pe holul ăla deprimant de spital aş fi găsit nu o coadă, ci două cozi: una pentru pensionarii şi pentru săracii care nu-şi pot permite să plătească nici măcar un leu pentru serviciile medicale, alta pentru oameni ca mine, care sunt dispuşi să plătească. Şi deasupra unei cozi să scrie: "Servicii gratuite (pensionari, sărăntoci)" şi deasupra alteia: "Co-plată (salariaţi, oameni grăbiţi)". Dacă mi s-ar fi cerut chiar şi jumătate din suma pe care am plătit-o la Sanador sunt convins că:

• nu aş fi stat la coadă, sau în orice caz nu la una mare
• dacă nu aş fi stat la coadă aş fi devenit în cele din urmă clientul spitalului, nu al Sanador
• spitalul ar face bani frumoşi arătând că are grijă de timpul meu, un om care munceşte 
• eu m-aş simţi confortabil întrucât fac economie
• ar permite şi supravieţuirea sistemului ăla medical care le acordă asistenţă sărăntocilor

Statul ar trebui să înveţe lecţia oricărui comerciant privat: banii sunt în buzunarul clientului, trebuie doar să ştii să-i iei de acolo şi altfel decât prin ucazuri şi controale fiscalo-smardoieşti. Câteodată un zâmbet şi niţică organizare sunt suficiente!

De la Congresul XIV la moţiunea din 27 octombrie

Zilele astea am un sentiment ciudat de déja-vu.

Îmi aduc aminte atmosfera apăsătoare din noiembrie 1989, de pe străzile Bucureştiului: se pregătea Congresul XIV. În jurul meu, oriunde mergeam (eram proaspăt licean în momentele alea) vedeai miliţie cât cuprinde. Miliţienii nu erau agresivi, dar erau peste tot. Patrulau în echipe de câte doi, câte trei. Aparent erau paşnici, dar prezenţa lor masivă pe străzi transmitea un mesaj: puterea era încolţită, se temea şi încerca să intimideze.

Populaţia aştepta un gest de la Ceauşescu. În jurul nostru, Polonia deja se eliberase, Ungaria şi RDG-ul suferiseră transformări profunde, Bulgaria îl dăduse jos pe Jivkov. În preziua Congresului XIV la Praga a avut loc revoluţia de catifea. Sentimentul general era că toată lumea din jurul nostru e pe drumul cel bun, numai la noi nu se întâmplă nimic. De aceea oamenii se aşteptau la un gest din partea lui Ceauşescu. Congresul era un prilej excelent pentru o retragere ideală din scenă. Era deja bătrân, avea peste 70 de ani, toţi credeau că la acest congres îl va lăsa la putere pe Nicuşor şi el va rămâne doar preşedinte. Aşa ar fi fost raţional şi bine pentru toată lumea.

Ştim însă prea bine ce s-a întâmplat. Orbit de putere, Ceauşescu nu a dat înapoi nici un centimetru. Din păcate pentru el, în clipa în care a fost reales la Congresul XIV, şi-a semnat condamnarea la moarte. Peste numai o lună era ciuruit la Târgovişte. Dacă ar fi cedat puterea la congres sunt convins că ar mai fi trăit bine-mersi ani buni după 1989, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi lideri istorici est-europeni: Jivkov, Honecker, Jaruzelski (care mai trăieşte şi acum) ...

Cam acelaşi sentiment îl am şi acum, cu moţiunea asta. Pare a fi o şansă onorabilă pentru PDL de a ceda puterea onorabil şi, eventual, de a pasa opoziţiei cartoful fierbinte al guvernării în prag de iarnă. Ceva îi împiedică însă să ia hotărârea corectă: renunţarea la putere. Mai mult, ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea încolţită mimează controlul absolut asupra a tot şi a toate, aratându-şi colţii şi mârâind la toată lumea: la sindicatele care îndrăznesc să adune oameni cu autobuzele (de parcă e interzis să protestezi), la opoziţia care îndrăzneşte să mişte în front şi să vrea puterea (de parcă nu ăsta ar fi scopul oricărui partid politic), la presă, catalogată drept "pericol pentru democraţie" (gogomănie mai mare nici nu se putea). Ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea se teme că va pierde puterea şi, orbită de această teamă, nu vede că ar trebui să se teamă de ceva mult mai periculos.

E vorba de revolta mulţimii. Vorbim de o mulţime care are, pe lângă o foame cronică în stomac, sentimentul acut al frustrării şi al păcălelii. Jumătate din mulţime ştie că PDL a furat de-a rupt la alegerile din decembrie 2009, Băsescu T. fiind de facto un preşedinte ilegitim. Jumătatea cealaltă ştie că Băsescu i-a luat voturile promiţând şi susţinând numai tâmpenii. Guvernul Boc nu mai reprezintă pe nimeni şi nu se mai bucură de încrederea nimănui. Am ajuns fix de unde am plecat: avem pe cap un regim care se cramponează de putere pe motiv că practica politică îl validează, în ciuda faptului că sentimentul public e oribil. La fel ca în urmă cu 20 de ani, semnele mulţimii revoltate sunt timide: ici se dansează pinguinul, colo câţiva nătărăi dau cu chipiele în Cotroceni. Oamenii încă speră că regimul va fi înlăturat prin mijloace democratice. Dar dacă nu va fi aşa? Cine îşi va asuma o eventuală explozie a străzii?

TVA de 5% pe alimente, o masura buna

Scăderea, în circumstanţe comice, a TVA-ului la alimentele de bază de la 24 la 5% a fost întâmpinată cu un val de critici isterice. Oarecum de aşteptat, ţinând cont de faptul că şi creşterea de la 19 la 24% a alimentat un alt val de critici, la fel de isterice. Ţinând cont de faptul că în vară toată lumea ţipase că e o porcărie mărirea TVA-ului de la 19 la 24%, era logic ca toată lumea să ţipe acum pe dos. Doar suntem în România! Mâine, dacă se dă o lege prin care TVA-ul la bolduri creşte de la 24 la 40% toată lumea se va isteriza, şi dacă după 3 luni se va da o lege că TVA-ul scade de la 40 la 1%, iarăşi vom asista la o crizare generală.

Adevărul e că nimeni nu poate prevedea corect pe baza experienţei anterioare ce se va întâmpla cu preţurile alimentelor: vor rămâne constante (cum crede PD-L şi cum cred criticii), vor scădea (cum se aşteaptă cei care au iniţiat măsura) sau vor creşte? Argumentele criticilor sunt simple şi monomane: în România, niciodată o măsură similară nu a dus la scăderea cu un leu a vreunui preţ. De ce ar fi altfel acum?

Numai că aici criticii se înşală. Niciodată România nu a fost în căcatul în care este acum (poate prin iarna lui 1916-1917, când nemţii ocupaseră 2/3 din ţară, să mai fi fost într-o situaţie aşa nasoală). Niciodată restrângerea consumului nu a fost aşa de severă cum e acum. De aceea, degeaba comparăm cu ce s-a întâmplat în 1995 sau în 2005, pentru că atunci agenţii economici gândeau altfel.

Concret: consumul de alimente a scăzut, potrivit cifrelor din industrie, cu 10% în august 2010 faţă de 2009 (şi cine ştie cât o fi scăzut în 2009 faţă de 2008?!). Asta înseamnă încasări mai mici, cifre de afaceri mai mici, profituri mai mici şi mai puţini bani pentru salarii şi, fireşte, concedieri, adică şomaj. Dar în condiţii de recesiune severă interesul unui comerciant este să ofere un preţ al mărfurilor care să-l ajute să-şi păstreze sau chiar să-şi crească nivelul vânzărilor, nu să menţină preţul la limite inaccesibile clienţilor săi. De aceea e de aşteptat ca majoritatea comercianţilor care vor să mai fie în business şi la anul să profite de marja de diferenţă dintre 24 şi 5% pentru a găsi preţul optim care să relanseze consumul în rândul clienţilor lor. Unii poate vor reveni la preţul cu 19%, alţii poate vor coborî preţul şi mai mult. Cert este că un preţ mai mic:

• va duce la revenirea vânzărilor, poate nu ca în 2008, dar orişicât
• îi va ajuta pe comercianţi să vândă mai mult, deci aceştia vor încasa mai mult şi vor face profituri mai mari
• profiturile mai mari probabil vor salva locuri de muncă şi, de ce nu, poate vor crea altele noi
• puterea de cumpărare a consumatorilor va creşte
• este o şansă nesperată pentru afacerile din industria alimentară, angajaţii acestei industrii şi consumatori

Pe de altă parte, este naiv să credem că un comerciant deştept va scădea preţul brusc cu 19%. Criticii au şi ei dreptatea lor: cu certitudine primii câştigători ai acestui TVA de 5% vor fi comercianţii care vor băga în buzunar diferenţa dintre 5% şi acel preţ optim pe care şi-l vor stabili în funcţie de profilul clienţilor. Dar, până la urmă, ce e rău în asta? E rău că în vremuri de criză vor fi afaceri care în loc să dea faliment şi să genereze şomaj, vor avea profituri mai mari decât în 2009?

Lăsaţi cultura în pace!

Demenţa cronică a guvernanţilor se pare că a atins noi limite superioare. Conform ziarului "Gândul" acum le-a venit rândul lucrătorilor din Cultură să fie tăiaţi cu barda nenorocită a acestor primitivi.

În urmă cu un deceniu am lucrat mai bine de un an la Ministerul Culturii şi trebuie să recunosc că simpatizez cu muzeografii, bibliotecarii, angajaţii caselor de cultură. Erau nişte oameni prost plătiţi atunci, şi sunt prost plătiţi şi acum, în ciuda misiunii lor de o importanţă naţională covârşitoare.

Aşa cum sistemul medical susţine forma fizică a românilor, tot aşa sistemul instituţiilor de cultură păstrează fiinţa naţională a poporului român. Casele de cultură, muzeele, bibliotecile, teatrele, filarmonicile - sunt sine qua non-ul oricărei culturi. Lor li se adaugă instituţiile şi profesioniştii pieţei libere: editurile care tipăresc cărţi, impresarii care caută şi lansează artişti noi, organizatorii privaţi de spectacole şi muzee (Castelul Bran, de exemplu, este un muzeu privat). Toate aceste instituţii şi toţi aceşti profesionişti formează cultura unei naţii, iar cultura este sine qua non-ul oricărei naţii. Există naţiuni fără ţară, fără zgârie nori, dar nu există naţiuni fără cultură.

Fiinţa naţională este ceva intangibil, şi nu chiar. Intangibilă, atunci când încercăm să o definim. Da, bunurile culturale nu se măsoară în kilograme sau în metri pătraţi. Da, euforia unui suflet - indiferent că vorbim de bucuria minusculă a ignarului care ascultă "Pumnii mei minte nu are" sau de publicul de la Ateneu - nu se măsoară cu cântarul sau cu metrul. Dar fiinţa naţională e dureros de tangibilă, atunci când nouă ne lipseşte şi o vedem la alte popoare. Idioţii care au dat din pix planul de reducere a personalului din cultură ar trebui să citească impresiile ruşinate pe care şi le făcea la 1825 Dinicu Golescu atunci când se uita la popoarele din vest. Când o vedem la alţii, e aşa uşor să o definim: uite, ăia au asta... şi asta... şi asta...

Mă uitam azi la demonstraţiile liceenilor francezi împotriva legii pensiilor. Aceştia sunt un popor, francezii sunt acelaşi popor de la 17 la 71 de ani. O aceeaşi conştiinţă. La noi, când a fost vorbă să se adune nişte sindicalişti, s-a dansat pinguinul şi ceferiştii au refuzat lupta, pe motiv că "ei nu sunt afectaţi". După aceea şi-au furat-o şi ei şi nu i-a mai salvat nimeni.

După ce că poporul român abia dacă mai formează un popor acum se doreşte aculturarea completă, aneantizarea completă a ceea ce a mai rămas din români.

Boc, idiotule! Băsescu, imbecilule! Mârlanilor! Nenorociţilor! Tâmpiţii dracului! Faceţi ceva din ţara asta animalelor, nu mai tăiaţi şi iar tăiaţi şi iar tăiaţi! Vreţi bani din cultură? Cum să aducă muzeografii bani dacă voi în loc să daţi bani pentru infrastructura de bază construiţi săli de sport în satele PDL şi telegondole peste Parâng?! Faceţi dracului autostrăzi, construiţi infrastructură, şi o să vedeţi că în clipa aia şi modeştii muzeografi vor aduce valută în ţară pentru că muzeele lor vor fi accesibile oricărui european!

Boc, Băsescu, aţi văzut vreodată castelele României? Aţi intrat vreodată la Peleş? Aţi respirat aerul pe care îl respira Carol I? Aţi fost la Bran? Aţi fost la Făgăraş? Aţi fost la Hunedoara? Aţi intrat în sala în care Iancu de Hunedoara dădea banchete, mama voastră de lepre? Aţi respirat aerul pe care l-a respirat Iancu de Hunedoara?...

Aţi fost la Curtea de Argeş? Aţi fost la Cozia? Aţi fost la Horezu? Aţi respirat aerul pe care l-au respirat voievozii noştri? Aerul în care doarme Mircea cel Bătrân?...

Când ai fost tu Boc, nenorocitule, ultima oară la Mausoleul de la Mărăşeşti să depui o coroană de flori? Când ai fost tu Băsescule, javră ordinară, ultima oară la Muzeul Brukenthal să vezi cum picta Luchian semiparalizat cu penelul legat de degete? Când aţi fost voi ultima dată la pas prin Sibiu, iude nenorocite?... Dar prin Iaşi?... Dar prin Suceava?... Dar prin Alba Iulia?

Când aţi respirat ultima oară acelaşi aer pe care îl respirăm şi noi şi oamenii care au grijă de lucrurile frumoase pe care le iubim?

Când aţi mers ultima oară la Putna? Dar la Suceviţa? Dar la Voroneţ? Dar la Dragomirna? Dar la Agapia? Măcar ştiţi ce sunt astea?...

Luaţi-vă labele murdare de pe cultură! Voi nu înţelegeţi nimic din ţara asta. Nu ca să vină nişte maimuţe decerebrate la putere a luptat străbunicul meu la Mărăşeşti şi nu ca să veniţi voi la putere a murit bunicul meu la Odesa în 1944. Nu pentru voi şi pentru ceea ce faceţi voi acum s-au sacrificat bunicii şi străbunicii noştri, nenorociţilor! Aţi ajuns la putere prin viclenie, furtişaguri, minciuni şi manevre murdare. Căraţi-vă! Plecaţi! Dispăreţi!

Şpaga şi veniturile: o problemă de etică, nu de matematică

Chiar în clipa asta nişte angajaţi din Ministerul Finanţelor protestează fiindcă n-au mai primit "stimulente". Deja au apărut veşnicele teorii care pun semnul egalităţii între "şpagă" şi "venituri mici".

Având în vedere însă că şpăgile n-au dispărut nici în perioada veniturilor mari (avem căldicel cazul acelei madame graţioase care ne explica anul trecut cum se aplică forfetarul: azi e cercetată de DNA pentru o fraudă de nici mai mult, nici mai puţin de 40 de milioane de euro!) eu unul stau şi mă întreb: oare ce e mai nociv? "Venituri mici = şpagă" sau... "venituri mari = şpagă"?

Şpaga - cinstea în general - e o problemă de conştiinţă, nu de buzunar. Ce îmi garantează mie că un salariu mai mare le-ar readuce unora în interiorul cutiei craniene dramul de conştiinţă de lipsa căruia se plânge cetăţeanul de rând?

Sub domnia lui Băsescu, România îşi va schimba numele

Cine citeşte articolele economice din revistele străine a remarcat, probabil, că de multe ori referinţa la România este urmată de o expresie-şablon: "Romania, the second poorest country in EU"... Adică "România, a doua cea mai săracă ţară din UE, face şi drege..."

Fraza asta apare ca un laitmotiv, de parcă ai zice că numele real al României nu e "România", ci "România-the-second-poorest-country-in-EU", aşa cum de pildă Libia nu se cheamă "Libia" ci "Jamaharia Arabă Socialistă şi Populară Libia" (sau ceva asemănător).

Ei, spre cinstea noastră, după ce s-a lăudat în campanie că a crescut teritoriul ţării cu apa chioară din jurul Insulei Şerpilor, regimul băsescian a mai reuşit o performanţă: să schimbe numele ţării din "Romania-the-second..." în "Romania-the-poorest-country-in-EU".

Nu e o glumă. Bulgarii chiar au ajuns la un  PIB pe cap de locuitor mai mare decât noi şi cică decalajul se va adânci până în 2015.

PS. Pardon, am uitat să vă urez "Să trăiţi bine!"

O lecţie de economie de la Vasile Lupu, pentru Emil Boc şi Elena Udrea

Am găsit un fragment extrem de interesant în Ion Neculce:

"Vasilie-vodă [adică Vasile Lupu, n.m.], după ce au luat domnia de la Ţarigrad [adică a fost înscăunat de turci domn al Moldovei, în 1634, n.m.], s-au rugat viziriului să lasă ţara de bir trii ani, şi al triili an să de birul ţării o dată, şi pre turci pre carii or ave datorie în ţară să-i scoată, să nu supere oamenii [deci a cerut o păsuire de la creditori, n.m.]. Şi i-au făcut pre voie viziriul. Şi după ce au vinit el în ţară, la scaonul domniii, contăş cu soboli n-au îmbrăcat trii ani ["contăşul" era haina domnească, luxoasă, din blană de samur, foarte scumpă, n.m.], ci numai cu hulpi [adică se îmbrăca numai cu haine din blană de vulpe, ieftină, n.m.]. Şi pe dzi numai o mierţe de pâine să mânca şi doi berbeci şi o ialoviţă [vacă stearpă crescută pentru îngrăşare, n.m.] la curtea domnească. Cheltuială puţină, mai mult de doi galbeni pe dzi nu ieşea [deci omul a decretat "austeritate" la curtea domnească, n.m.]. Şi au făcut cărţi de slobodzie în toată ţara [scutiri de biruri, n.m.]. Şi nemică din ţară n-au luat până nu s-au plinit trii ani. Numai din desetină [dijma, "cota unică" a vremii, n.m.] şi din mortasipii [tva-ul vremii, n.m.], din goştină [impozit pe oi şi vaci, n.m.] şi din vamă ce lua să chivernisia [adică se economisea, n.m.]. Iar până în trii ani s-au umplut ţara de oameni. Şi au scos atunce pre ţară fumărit, câte un leu de casă ["fumăritul" era impozitul pe proprietate, în termenii noştri, şi a fost introdus chiar de Vasile Lupu, după ce ţara a prosperat n.m.]. Şi au plinit atunce tustreli birurile de le-au trimis la Poartă. Şi încă au rămas şi lui Vasilie- vodă o mie de pungi de bani dobândă. "

Ce concluzii tragem?

Lucrurile se pot rezolva simplu, dacă vrei să se rezolve simplu. Austeritatea e bună, dacă tăierile de cheltuieli sunt făcute unde trebuie şi de la cine trebuie. Nu e nevoie decât de inteligenţă şi bunăvoinţă.