BusinessWeek despre retailul electro

Un interesant articol dedicat retailului electro, disponibil aici: http://www.businessweekromania.ro/nwsl/27ianuarie_cover.pdf . 

Cercul vicios al leului. Banii europeni

Companiile şi băncile cer BNR să scadă dobânda.

Păi deja leuşorul e pe la 4,3, unde abia se ţine. Îl vrem la 5 mai repede decât e cazul?

----

O altă chestie pe care am auzit-o tot mai des în ultima vreme: vor veni bani europeni. Românul are vocaţia mesianismului, românul întotdeauna aşteaptă o Pară Mălăiaţă care să-i cadă în gură. Dacă îi întrebi pe ce se bazează nu ar fi în stare să dea nici un argument, decât: "Trebuie". Păi şi Titanicul trebuia să ajungă la New York şi uite, al dracu', a ajuns în altă parte. Anul trecut aveam în plan accesarea unei finanţări europene dar când am prezentat proiectul unor firme de consultanţă au strâmbat din nas, fiindcă nu-mi trebuiau decât vreo 50.000 de euro şi comisionul lor era prea mic. Acum nu mai am nevoie. Cam asta însă e mentalitatea în România, dacă dintr-o afacere nu iese un profit gros, nu merită făcută. Sinapsele puţintele din creierul multora nu îi învaţă că în afaceri există nişte costuri şi nişte câştiguri per client care pot fi întinse pe o perioadă oarecare de timp (bunăoară eu aş fi fost dispus să mai fac şi alte proiecte de consultanţă cu aceeaşi firmă).

Cu fondurile europene sunt mai multe probleme. Întâi, că nu prea avem o industrie de consultanţă capabilă să absoarbă cererea. Şi să faci singur e chin. Eu am făcut cu ani în urmă aşa ceva şi ştiu ce înseamnă. În al doilea rând, majoritatea afacerilor româneşti sunt micuţe, nu au rulaj mai mare de 100-200.000 de euro pe an, şi atunci le e foarte greu să disponibilizeze investiţia necesară pentru derularea unui proiect. Chestia asta s-ar rezolva foarte simplu cu o lege civilizată prin care firmele existente ar trebui să fie obligate a-şi mări capitalul social la o sumă decentă, de exemplu 15.000 de RON, iar firmele noi să nu poată fi înfiinţate fără un capital social de o asemenea mărime. Asta e condiţia de bază pentru a coagula pieţele şi a le obliga să creeze jucători puternici. Momentan firmele depind pentru finanţarea iniţială de bănci, şi băncile dau credite numai în condiţii împovărătoare. În al treilea rând, timpul de accesare a fondurilor se pare că e foarte lung. Atât de lung încât e mult mai rentabil să cauţi surse alternative de finanţare şi să le accesezi pe acelea. În al patrulea rând, după ce ne-am bătut joc de ele 2 ani şi nu le-am dat atenţie, uite că ne-am trezit şi noi cu criza-n pantaloni, că vrem fonduri. Heirupism bolnav, tipic românesc. Ce ne-ar face să credem că într-o perioadă în care se închid mii de firme absorbţia fondurilor va creşte?

Din păcate, prin guvernarea haotică din ultimii 4 ani, cu aşa-zisa duduială de conjunctură, de fapt duduiala motocicletei din capul lui Tăriceanu, România şi-a ratat o şansă care din punct de vedere economic se vede, probabil, o dată la 30-40 de ani. Am fi avut şansa să chivernisim nişte bănuţi, să tratăm lucrurile cu seriozitate şi să punem bazele viitorului. În realitate, scăderea şomajului de la 7,5% la 4% şi integrarea excluşilor s-a realizat prin "pasarea" lor către Italia şi Spania, iar creşterea nivelului de trai al populaţiei rămase s-a făcut prin importarea de datorii şi prin jonglerii cu moneda naţională care au făcut ca, din condei, românii să aibă salarii de 500 de euro, nu de 50. Nu mai conta că, la acelaşi euro, într-un supermarket din Italia cumpărai dublu faţă de ceea ce puteai cumpăra într-un supermarket din România - un semn clar că leul e mult supraevaluat.

Optimismul tâmp le va îngheţa multor papagali rânjetul pe faţă în perioada imediat următoare, când adevărul despre economia care "duduia" va ieşi din ce în ce mai mult la iveală. Mai ales atunci când autorităţile vor fi obligate să mai scoată euroi din puşculiţă pentru a plăti lefurile funcţionărimii. Şi pentru umplerea la loc a puşculiţei cu euroi autorităţile vor avea de luptat cu populaţia care are şi ea nevoie de euro, pentru rate. Toţi se vor bate pe aceeaşi cantitate, din ce în ce mai mică, de euro. Să vedeţi ce frumos va fi pe la etajul 4,5, apoi 4,7 şi tot aşa (eu estimez 6 RON la 31 decembrie 2010). Din păcate, de 20 de ani încoace România e ca un apartament de bloc care mai are pereţii în picioare nu fiindcă ar fi locuit de oameni gospodari şi cu bun-simţ, ci fiindcă există vecini care îşi îngrijesc partea lor de perete făcând, astfel, să nu se prăbuşească şi pereţii acestui apartament. Mai tragic e că dacă l-am readuce la viaţă pe Caragiale, s-ar mira poate şi dânsul că într-o sută de ani nu am reuşit să avansăm în civilizaţie nici măcar un centimetru.

Ratonul hotzoman

Priviti acest raton!

De la 700 de dolari, la 100

La primul meu job, în 1999, salariul pe care îl luam era de cca. 95 de dolari în condiţiile în care salariul mediu era, în perioada aceea, în jur de 120 de dolari.

Aveam o colegă, angajată odată cu mine, care venea de la un job de pe urma căruia câştiga - zicea ea - şi 700 de dolari pe lună. Uau! Pe vremea aia era ceva. Din câte am înţeles lucrase în publicitate şi rămăsese şomeră, nu-şi găsise nimic şi în cele din urmă fusese nevoită să accepte acest job, unde eram şi eu. Ei, colega asta avea exact salariul mediu, în jur de 120 de dolari, fiindcă era cu vreo 10 ani mai mare ca mine şi beneficia, chipurile, de "vechime". Deci lua cu vreo 25 de dolari mai mult decât luam eu.

De ce ajunsese acum să câştige doar 120 de dolari? Uite de-aia. Dar ce vreau să spun cu această istorie?

Vreau doar să spun că este posibil. Am văzut cu ochii mei. Şi mai vreau să spun că vremea în care anumiţi oameni, care câştigau mia de euro, vor constata cu stupoare că nu îi vrea nimeni nici pe 200, e al dracului de aproape. Nu mă refer aici la vreun domeniu anume. Cred însă că "marketingul", "pr-ul" şi "advertisingul" vor furniza cele mai nasoale exemple.