158 de ani si o zi

Este clar că o criză de o asemenea amploare, care pune în genunchi instituţii financiare vechi de 2 secole, nu este o criză oarecare. Coroborată cu faptul că din iarnă America va avea fie un preşedinte de culoare, fie un vicepreşedinte femeie, cred că putem spune că trăim, fără îndoială, nişte momente istorice.

Caracterul istoric al acestor momente este dat de colapsul total, nedisimulat şi fără echivoc al liberalismului laissez-fairist (scos din mizerie de Reagan şi Thatcher în anii '80), doctrină care a stat la bazele globalizării din ultimii 20 ani. După colapsul comunismului, lipsit de contrapondere ideologică, liberalismul lassez-fairist s-a întins ca o pânză de păianjen pe toată planeta şi chiar şi în interiorul societăţilor din care a provenit. Viaţa oamenilor simpli din Germania sau din Statele Unite s-a degradat comparativ cu anii '80 pentru că o mare parte a avântului bunăstării de după anii '50 s-a realizat exclusiv datorită ameninţărilor ideologice de stânga şi a spaimei că partidele socialiste / comuniste ar putea ajunge la putere (cum s-a şi întâmplat, la un moment dat, în Franţa). Când stânga a colapsat ideologic, prin căderea URSS-ului, cel mai dur liberalism cu putinţă - ăla care e în stare să propună nonşalant competiţie "liberă" pentru resurse între elefanţi şi şoricei - a avut tot terenul la dispoziţie pentru a-şi face de cap. Au început să fie externalizate capacităţi de producţie către ţările mai sărace din Est nu pentru a le ridica din mizerie, ci strict pentru a creşte profitul afacerilor. Au început să fie exploatate înzecit resursele din Sud. S-au creat lichidităţi imense care, în lipsă de altceva, au început să fie investite în fel de fel de instrumente financiare complexe. Nici o părticică a uriaşei averi globale acumulate în ultimii 20 de ani nu a ajuns la săracii din Africa, Asia sau America de Sud. Acum sistemul a colapsat pentru că banii au valoare doar atâta vreme cât poţi cumpăra cu ei bunuri sau servicii. Când banii ajung să cumpere alţi bani, care la rândul lor cumpără tot bani şi aşa mai departe, ceva sigur e greşit în toată treaba asta. Înseamnă că sunt mult prea mulţi bani pe lumea asta şi mulţi dintre ei trebuie, pur şi simplu, să fie scoşi din circulaţie.

America plăteşte de fapt preţul lăcomiei cu care a acumulat enorm în toţi aceşti 20 de ani fără să dea planetei nimic la schimb. Şi problema nu e de la case. Chestia cu casele doar a declanşat colapsul, a fost acul care a înţepat balonul financiar. Suntem atât de departe de spiritul Planului Marshall, când America a înţeles că e în favoarea ei să-şi împartă bogăţia cu ceilalţi, pentru că nişte parteneri puternici înseamnă de fapt o Americă puternică. America lui Reagan, Clinton şi a familiei Bush s-a remarcat numai prin spiritul belicos, prin ideologizarea excesivă a expansiunii (câţi nu ne amintim de spălaţii pe creier care după 3 luni de bursă "în State" veneau pe aici şi repetau ca nişte papagali sovietici ceea ce fuseseră învăţaţi acolo?), prin egoismul cu care a tratat toate problemele globale (începând cu problema sărăciei, terminând cu problema încălzirii globale) şi prin crearea unui imens deficit comercial cu cel mai mare lagăr de pe planetă, China. Pentru că nici măcar mult trâmbiţatele considerente etice şi drepturi ale omului nu au împiedicat America să folosească mâna de lucru chineză plătită mizerabil şi aflată în slujba oligarhiei comuniste de la Beijing.

Acum America plăteşte toate excesele din ultimii 20 de ani. Problema cea mare e că nu se sparge doar o bulă financiară, ci o întreagă ideologie la a cărei implozie asistăm în zilele astea. Momentan drumul pare a fi acelaşi pe care a apucat-o URSS-ul, şi anume al colapsului sistemului ca atare. Orice colaps sistemic începe întâi cu colapsul ideologic. Aşa s-a întâmplat în 1789, când Vechiul Regim a colapsat după ani întregi de erodare ideologică. Aşa s-a întâmplat cu URSS-ul în 1991 (colapsul ideologic s-a produs în 1968 când a fost invadată Cehoslovacia, a fost desăvârşit în anii '80 odată cu invazia Afganistanului). Acum e rândul Americii şi rămâne de văzut dacă în următorii ani America se va înnoi sau se va face... bucăţi-bucăţele.

158 de ani

Dacă o bancă veche de 158 de ani o ia pe coajă, treaba sigur e împuţită rău.

Dar desigur, aşa cum croncănesc Vosganian şi ziaristul-fost-ministru I. Popescu, ăia pe acolo trebuie să fie "analişti emo" şi nu vede ei ce duduie treaba în Românika, care e izolată ca un fetus în burtica mămicii sale, Iuropa.

Mai vorbim peste fix 12 luni. Să vedem ce-o să facă fetusul după ce mă-sa ia droguri.

Icar a mai zburat cu 8.8%

Guvernanţii şi-au mai încordat o dată penele anunţând creşterea asta economică de 8.8% care, dacă inflaţia (recunoscută) n-ar fi pe la 9%, mai că mi-ar stoarce o lacrimă de... râs.

Imediat gorniştii de serviciu au început să aplaude frenetic "realizărili" şi să se ia de "analiştii emo" care pun sub semnul întrebării trei chestiuni privind această creştere economică:

• sustenabilitatea;
• durabilitatea;
• fundamentele sănătoase.

Când ţi se pun anumite întrebări incomode evident că e mai productiv să te burzuluieşti metodic la adversari şi să-i faci "emo".

Tot ieri însă o altă statistică-şoc a ieşit la iveală şi a şi intrat în hăul uitării pe care îl manifestă presa noastră, unealtă perfectă a domesticirii cotidiene pe care o trăim în fiecare zi.

Circa 4 milioane de români dintr-un total de vreo 6 milioane au în cartea de muncă salariul minim pe economie. Dintre ăştia vreo 2 milioane cică nici nu mai declară alt venit, pretinzând că trăiesc cu 390 de RON / lună.

Procentul este incredibil şi înspăimântător totodată. Înspăimântător nu atât prin cantitatea de bani negri pe care ne lasă să-i întrevedem ci prin cantitatea uriaşă de exploatare la care sunt supuse veniturile celor 2 milioane care declară mai mult decât venitul minim.

Accept ideea că banii negri pot cumpăra telefoane mobile şi laptopuri, dar mi se pare hilar să crezi că tot banii negri au cumpărat apartamente sau maşini din ce în ce mai scumpe în ultimii ani. Adică unul să aibă 390 de RON în cartea de muncă şi să-şi ia apartament de 100.000 de euro cu banii jos... să fim serioşi!

Avântul creditării şi implicit al preţurilor tâmpite practicate în diverse domenii, adevărata sursă a bunăstării din ultimii ani, s-a făcut pe spinarea acestor 2 milioane, probabil cei mai productivi dintre români, care nu în puţine cazuri şi-au pus fundul la bătaie pe 30 de ani pentru un credit cu o finalitate cel puţin dubioasă. 2 milioane din 20 de milioane înseamnă cam 10%.

10% îi ţin în spinare pe ceilalţi 90%. Adică 1 ins productiv îi ţine în spinare pe alţi 9. Toată porcăria asta cu creşterea economică se bazează de fapt pe exploatarea neruşinată a celor mai productivi dintre români cărora li s-au servit cu neruşinare jeguri de apartamente comuniste cu credite pe 30 de ani, jeep-uri poluante cu credit pe 7 ani, vacanţe la greci cu credit pe 12 luni şamd.

Întrebarea e cât timp vor mai putea fi storşi cei 10%?